Voslobeni e un sat mare si rasfirat pe marginea soselei ce strabate judetul Harghita, de la Izvorul Muresului la Gheorghieni. Inconjurate de livezi inflorite, casele s-au retras, parca, in dosul gardurilor de lemn, ca sa lase drum liber asfaltului. Dar cand patrunzi pe ulitele care duc spre inima satului, gospodariile mari, stralucitoare de curatenie, surile vechi, pastrate in semn de noblete, si gradinile pline de flori, iti farmeca ochiul cu frumusetea lor. In coasta dealului, chiar sub padure, o biserica alba, de o frumusete simpla si reculeasa, se bucura, si ea, de soarele primaverii. Patrund inauntru. In fata altarului, o silueta scunda, imbracata in negru, sta nemiscata. E Maria Colceriu. Si-a adus cei 82 de ani in mijlocul sfintilor din biserica si se roaga. "Ma rog pentru copii si pentru sotu meu si pentru satu nostru. La varsta mea, pentru ce as putea sa ma mai rog?", imi spune batrana, in timp ce ne indreptam catre casa ei.
Jitul
Curtea Mariei e acoperita de o iarba mica si proaspata. Fragezimea verdelui iti spune ca ar trebui sa te descalti de la poarta. Casa e mica si de ea e lipita o sura lunga de lemn. In capatul surii e Petru, sotul Mariei. Cu o mana sta sprijinit intr-un "jit", un baston maroniu, iar cu cealalta mana tine de-o scara pe care un om s-a urcat sa repare acoperisul. Petru ne vede si se apropie de noi. Merge incet, schiopatand, sprijinindu-se in bata. De sub caciula neagra i se vede parul albit de cei aproape 90 de ani. Privirea albastra ii este insa vie si ma cerceteaza atent. Obrazul ii ramane nemiscat, perfect intins si proaspat barbierit. In ochii lui se desluseste ceva ce exprima demnitatea si sinceritatea taranului care nu are de dat socoteala nimanui. Privirea i se muta incet de pe mine pe Maria, apoi pe pomul inflorit din curte. Clipeste rar, si parca genele lui albite se ridica de fiecare data cu efort, zabovesc inainte de a lasa din nou privirea sa cerceteze lucrurile. Ghicesc o durere care a lasat urme undeva, acolo, in spatele ochilor albastri.
La intrarea in casa, Petru isi lasa "jitul" in pridvor. Gestul lui imi atrage atentia. Nu il lasa asa, pur si simplu, ci il agata de-un scaun, ca si cum l-ar pune sa se odihneasca putin, fara sa atinga pamantul. Apoi il bate pe indoitura manerului, ca si cum ai bate pe umar un prieten vechi. Asa si este. Bastonul cel vechi ii este batranului tovaras de viata. "Jitul" lui Petru are o poveste pe care ma pregatesc s-o ascult. "Ungurii ne-or luat Ardealul in 40. Atunci o inceput totul. Din cauza ca ne-au ocupat, io am facut armata la ei. O fost mare suferinta atunci. No! Va inchipuiti dvs., sa fii roman si sa lupti cu romanii! Aproape patru ani or fost ungurii aici si ne-o dus la razboi. O fost greu, tare greu. Cantau "Hotaru de o mie de ani", da nici nu gandeau ca vor pleca din Ardeal, in trei ani si jumatate. Doi ani si doua luni am ramas acolo, la Cotul Donului. Mureau in jurul meu ca spicele secerate cu secera. Am scapat... am avut zile. Cand ne-or ocupat ungurii, bateau cu botele in tablele scrise pe romaneste. In prima zi de ocupatie, se pornise o ploaie mare si am zis sa ma duc, sa iau snopii din camp. Cand m-am intors, ei jucau in scoala si bateau cu botele unde scria romaneste. No, si-apoi m-or vazut si-or facut cu mine batjocura: mi-or rasturnat caru cu snopi in drum. M-or injurat si mi-or rasturnat caru, numa ase, fara nici un motiv. Da alti trei or vazut rautatea, or venit afara din scoala si-or pus iara caruta pe roti. Sunt si oameni buni intre ei. Intre raii cei mai rai sunt si buni. Cand aia strigau ca de ce pun caruta la loc, astia or zas ca lasa, ca rau facem destul, sa mai facem si bine. Is oameni buni intre ei. Oameni cu frica de Dumnezeu. Noi avem pan satele astea mai buni preteni unguri ca romani. In tat neamu is si buni si rai. A fost chiar aici, in capat, un ungur care o sprijinit satu cat o putut. Iar cu armata, m-or dus pana la rusi. In Kiev a explodat o mina si m-o atins la picior. De-atunci port jitu asta al meu. Is aproape saptezeci de ani de atunci. Am avut zile si am scapat." Petru plange cand povesteste. Lacrimile i se innoada in barbie si el le sterge cu mainile lui zdravene de taran. Pielea mainilor ii este batucita de munca. Lacrimile i se zvanta incet. La intrarea in casa, cand Petru si-a agatat bastonul de scaun, a agatat acolo si Kievul plin de nemti si minat, si carul lui rasturnat de unguri in drum, si toata umilinta indurata, Cotul Donului si soldatii secerati langa el pe front. In lemnul incovoiat al toiagului stau piciorul lui bun si noptile in care nu intelegea macelul, umilinta si ura.
Trumba
Tot atunci, in anii 40, la rascrucea istoriei, Voslobeniul s-a hotarat sa aiba, ca orice sat care se respecta, fanfara. Au fost cumparate 16 instrumente. Galbene ca de aur. O suta de sateni s-au prezentat imediat sa faca parte din fanfara satului. Asa au inceput cursurile. Timp de sase luni, o suta de tarani s-au dus la caminul cultural si au invatat zi de zi notele muzicale. Ieseau in fata "ca ficiorii la scoala". Au invatat sa foloseasca instrumentele acelea prea delicate pentru mainile lor, au incercat sa demonstreze ca fiecare din ei isi merita locul de muzicant. Dupa sase luni, au fost alesi cei saisprezece. Printre ei, la o "trumba" (trombon) uriasa, stralucitoare de-ti lua ochii, a fost ales Petru. Pentru el nu exista fericire mai mare. In fiecare seara, dupa ce culca vitele, se spala pe maini si canta pe prispa, ascultand cum sunetele alamei se lovesc de sura cea veche si zboara apoi peste sat. In restul zilei, "trumba" lui Petru statea agatata la vedere si mare cinste, pe peretele din camera de musafiri. Acolo au gasit-o hortistii veniti sa perchezitioneze casa, cand a inceput ocupatia. Au smuls-o din perete, au luat-o si dusa a fost pe veci. Nici Petru, nici Maria nu a zis nimic. S-au tinut strans de maini. Doar cand au fost gata sa iasa din curte, Petru nu si-a mai putut infrana disperarea si s-a jelit: "Domnilor, va rog, cantul nu-i nici unguresc, nici romanesc. Va rog frumos. Lasati trumba mea...". Mult timp dupa aceea, o vedea prin geamul prafuit al caminului, aruncata intr-un colt. Venea de la camp sau de la padure si prin sticla murdara a geamului zarea licarul de aur al trumbei, care parca il chema. Luni la rand a trait cu stralucirea aceea in minte. Pe zecile de fronturi unde-a fost dus, mergea cu ea in gand, mergea cantand pe ulitele din Voslobeni. Cand razboiul s-a terminat si hortistii s-au retras in Ungaria, au luat cu ei toate instrumentele voslobenilor. Niciodata satul n-a apucat sa aiba, asa cum visase, fanfara lui.
Piciorul de fier
Numele satului Voslobeni vine din ungureste si inseamna "Picior de fier". Povestea lui incepe in urma cu 400 de ani, cand boierul Laza a vrut muncitori romani pe pamanturile lui si a adus zece familii de tarani din Bucovina. Cele zece familii au crescut si s-au inmultit, alti romani li s-au alaturat si satul a sporit. Presiunile asupra Voslobeniului au fost dintotdeauna mari: era un sat romanesc, inconjurat de sate unguresti. "Aicea, roata de roata, is numa sate unguresti. Da noi avem preteni in toate satele. Unii mi-or spus ca noi, romanii, suntem minoritari. Asa or zas. Aia-s raii. Da treaba asta cu autonomia, daca s-o face, atunci chiar ca ne-or obliga sa vorbim ungureste. Nu-i bine. Ca uite, io de carul meu n-am uitat niciodata, umilinta de-atunci o ramas ca o umbra, ca o amaraciune in suflet, ca daca povestesc amu, pana dimineata nu termin. Noi nu le-am intors maghiarilor nici o palma din cate am primit. Am zas sa fim domni. Da vedeti, in Joseni, satul vecin cu noi, or fost numa romani inainte si acuma-s numai maghiari si ii biserica goala. Or fost cu totii maghiarizati. Valea Stramba o fost romana. S-or maghiarizat si oamenii de acolo. Numa la noi, atata s-o tinut comuna noastra, cat o putut, si nu s-o dus nici un baiet dupa unguroaice si nici fetele de la noi nu s-or dus dupa maghiari. S-o tinut tare satul nost si o ramas romanesc."
Batrana Maria e bucuroasa sa imi arate ceva pastrat cu sfintenie: costumul popular traditional, asa cum l-au mostenit de sute de ani, de la primele familii din Bucovina. A pastrat Maria si cateva catrinte, si braul, si camasile. Apoi imi arata cergile si covoarele, toate puse pe paturi si facute de mana ei, "firut cu firut". Ca si cum n-ar vrea sa comita o nedreptate, dupa ce inchide dulapul cu "porturi nationale", ma ia de mana si ma priveste in ochi: "Nu vreu sa intelegeti gresit: noi aici avem preteni unguri in toate satele dimprejur. Avem preteni maghiari de-o viata. Ne-am bazat pe ei si or fost mai oameni ca altii. Asta sa stii". Cat priveste portul, nimeni nu se mai imbraca in costum popular. Nici macar la biserica. Oamenii se imbraca acum "in bulendre de cumparat".
Gradina amintirilor
Ne asezam la masa toti trei. Eu pe canapea, iar Petru si Maria, de cealalta parte, pe doua scaunele. Cum stau asa, unul langa altul, seamana foarte mult cu perechea cealalta, din tabloul agatat pe perete. Doar ca cei doi din fata mea sunt ca atinsi de un abur ce ii face usor neclari. I-a albit si i-a facut sa se mai topeasca un pic. Alte diferente nu sunt. Stau tot umar la umar si in fotografie. Maria are tot o broboada legata sub barbie, cu nod. Petru are aceeasi privire albastra, poate un pic mai asprita de trecerea anilor. Soarele intra pe fereastra si le scalda fetele. In fotografie aveau 15 ani. Acum au aproape o suta. Camera se invarte cu noi si ticaitul ceasului se aude rar. Ceasul amintirilor isi invarte, si el, acele inapoi. Petru si Maria merg inainte, de mana, si eu ii urmez. Ne plimbam prin gradina amintirilor. Maria vorbeste intr-o limba foarte apropiata de cea a stramosilor ei, veniti din Bucovina in Ardeal. "Eu numa patru clasi am si pe-aselea le-am facut numa cand nu era zapada cat casa si cand nu ma duceam cu vacili pe camp. No. Ma trezeam de noaptea si puneam pita la dospeala ca sa o bag la cuptor. Pana dimineata sa hie gata, sa hie calda cand pleca omu la camp. Venea seceratu si aveam locuri pana colo, unde se vad varfurile cele albe. Si-acum avem o casuta la varful cela. Da mergeam si de dragoste, numa-asa, ca sa stam acolo, ca tare era frumos. Aveam grajd cu sura acolo. Da colectivu ne-o taiat padurea. Da ce padure ne-o taiat! Erau copaci mari... Si era spre deal o padure deasi, deasi. No, si ursu umbla pasta tot, ca m-am dus odata la izvor, dupa apa. Aveam o catalusa, merea cu mine-n tat locu, da atunci, la izvor, o fujit ca vantu. Vinind io pi drum, ma uit ase, la deal, si dintr-o data vad ursu. Asa m-am speriet, da nu o venit inspre mini, si-o vazut de treaba lui. Vara, ce frumos era acolo, ca se-auzeau pasarile - fel de fel de glasuri - si era aer bun! Mirosea ca in imparatia florilor fanul sela in care dormeam. Noaptea era liniste si adormeai cu ochii la stele, iar dimineata te trezeau pasarile cu cantecu lor". Petru pare ca se uita si el undeva, departe: "Umblau oameni pe-aici, pe toti muntii nostri, cautau Floarea Reginei. Era o floare frumoasa si alba, spuneau ca-i de leac. Locu nostru era pana la Muntele Rosu. Tat era al nostru, al voslobenilor. Aveam sase ciurzi de vite si doua sute de cai. Te urcai in munte de placere."
*
Am umblat si eu, "de placere", in acea dupa-amiaza de primavara, pe toate dealurile si prin toate crangurile Voslobenilor. M-am tinut dupa Maria si Petru si, in cele din urma, ne-am intors la aceeasi masa acoperita cu musama inflorata. Cei doi batrani stau iarasi pe scaunele, in fata mea. Sunt la fel ca in fotografia din vremurile de altadata. Poate doar un pic mai obositi de calatoria lunga prin viata.
In Voslobeni e liniste. Nu mai chiuie nimeni ca inainte, la nunti. Acum sunt nunti "domnesti". Pe pajisti nu mai vezi nici o vita. Tinerii sunt plecati in strainatate sau la oras. Nici macar la biserica de sub padure nu mai merge nimeni imbracat in costum popular. Ci numai intr-o casuta de pe marginea drumului, doi batranei stau de mana la masa si calatoresc, impreuna, in timp. Sunt fericiti. Casuta lor pluteste peste pajistile de altadata ale Voslobeniului.