Telefonul fara fir

N. C. Munteanu
Acum zece ani telefoanele mobile pareau un ifos cosmopolit, un obiect kitsch care substituia si caricaturiza relatiile dintre oameni.

Imaginea insilor care mergeau cu mana la falca, privind in gol si rastindu-se la un interlocutor invizibil a starnit la inceput adversitati acre fata de telefonul mobil. "Celularul" avea un competitor cu o imagine publica mai buna. Monstrul sacru al telecomunicatiilor a fost, vreme de decenii, telefonul fix. Telefonul de ebonita pus pe masuta din holul casei, eventual pe un mileu, era cel mai de pret bibelou al casei. Cu o lesa de un metru, cel mult doi, telefonul fix era pentru toti ai casei centrul de atractie universala in jurul caruia gravitau toata ziua.
Telefonul fix, televizoarele greoaie, apartamentele obtinute pe lista, locurile de munca din care nu te mai dadea afara nimeni au reprezentat capcana in care au cazut orasenii, transfomati in victimele sedentarismului promovat politic. Comunismul a transformat oamenii in papusi de plus, nemiscati din locul unde-i arunca centrifuga birocratiei si nomenclaturii. Chiar si-asa, cate sacrificii nu facea omul pentru a fi accepat in reteaua nationala de telefonie, intr-o perioada in care comunicarea intre oameni era atent supravegheata, daca nu era intermediata de ochiul si timpanul politiei politice! Cunosc familii care au asteptat decenii raspuns la cererile lor pentru instalarea unui telefon. Intre timp, facusera sute de poteci la Palatul telefoanelor, pentru a afla raspuns la cererea cu pricina. Totusi, din secunda in care le intra in viata si in casa, telefonul devenea cel mai important membru al familiei. Poate si pentru ca reprezenta urechea de plastic a Fratelui cel Mare, un fel de ambasador al dictaturii adus de buna-voie in propria casa, sa monitorizeze cele mai intime momente ale familiei. Nici chiar zvonurile referitoare la faptul ca Securitatea intercepteaza convorbirile pentru a-i vana pe cei cu gura mare care ar fi putut reprezenta un pericol pentru statul comunist nu-i facea pe oameni sa renunte la telefon. Pe vremea cand omul avea nevoie nu doar de o haina in plus, ci si de o perna in plus, telefonul era duhovnicul laic al tuturor. Prin palnia ingusta a telefonului comunist s-au strecurat nemultumirile, plansetele, imprecatiile generatiilor prinse in capcana mortala a statului totalitar.
Nu e de mirare ca oamenii au renuntat cu greu la telefoanele lor de-acasa. Ii lega un fel de pact matrimonial cu telefonul de-acasa, iar cel purtat in buzunar avea un nu-stiu-ce indecent, de legatura pripita, primejdioasa cu o aventuriera. A vorbi la telefon era, ca dusul, o activitate care nu se putea face decat in intimitate. Un ritual care presupunea un fotoliu comod, o cafeluta, un scaun pe care sa-ti pui picioarele. Iar vorbitul in conditiile astea devenea mai cordial, mai tacticos, mai omenos. A vorbi de unul singur pe strada are si astazi, daca nu o incarcatura psihopatologica, macar una de expunere indecenta. Cu toate acestea, telefonia celulara a inregistrat o victorie la scor impotriva telefoniei fixe. Oamenii nu mai au slujbe pe viata, urasc mobilele netransportabile si telefoanele fixe. Asa s-a ajuns ca 18 milioane de romani sa fie beneficiari ai noului val de telecomunicatii. Lor li se adauga numarul tot mai mare de obisnuiti ai Internetului. Implicatiile acestei revolutii sunt greu de evaluat. Oricum, este limpede ca acesti oameni nu mai pot fi pacaliti cu televizorul, ca populismul ajunge mai greu la ei, ca nu mai pot fi santajati cu locurile de munca. Nu intamplator actorii acestei revolutii sunt cei mai pragmatici dintre noi, gata mereu sa plece la munca unde e nevoie de ei, dispusi sa experimenteze noi situatii de viata. Poate si pentru ca urasc tot balastul comunismului, o epoca a inghetului social atarnat de picioarele parintilor lor. Invazia celularelor este raspunsul lapidar al unei generatii care nu mai vrea sa fie legata de glie. Nici macar prin firul telefonului.