- Dintotdeauna, oamenii si-au dorit cu ardoare sa fie fericiti. Dar oare fericirea este aceeasi pentru toti? Cand vorbim despre ea ne gandim la acelasi lucru?
- Fara indoiala ca nu. Cine are curiozitatea sa-i cerceteze "trecutul" va observa ca in diverse epoci ale istoriei, fericirea a fost inteleasa in mod diferit. Anticii greci, de exemplu, care, istoric, au precedat crestinismul, au fost punct cu punct in contrast cu el. Grecii practicau hedonismul, placerea epicureica, pe cand crestinismul a fost preocupat de relatia cu divinitatea, propovaduind asceza si umilinta. Unii au mers pe eliberarea instinctelor, cultivand placerile, deliciile gastronomice, sexul liber, iar ceilalti au adoptat renuntarea, retinerea, care - chiar medical vorbind - face mai bine decat uzajul excesiv. Aceste doua puncte de plecare au fost reluate apoi periodic, in cicluri. Epoca moderna in care traim imbratiseaza din nou hedonismul. Azi, toata lumea vrea sa manance bine, sa se distreze, sa-si cumpere ultimul tip de masina, sa locuiasca intr-un "penthouse". Fericirea a devenit mult mai materiala, in zilele noastre. Si nu vorbim despre miliardari, ci despre cei mici si modesti care-i privesc, seara de seara, cu jind, pe sotii Columbeanu, in decorul lor opulent - ca sa vada ce? Aceste personaje, din pacate aproape nule din punct de vedere mental si cultural, se muta de pe un fotoliu pe altul, beau o cafea ori colinda prin magazine de lux. Pe miliardari nu-i intereseaza o discutie despre fericire, ei stiu ce au de facut: iau pusca si alunga hotii.
- Varstele omului implica, si ele, diferente de fericire? La 60 de ani fericirea e alta decat cea de la 40?
- Toti ne nastem cu un capital maxim de fericire care descreste treptat, in decursul vietii. De farmecul copilariei nu ne dam seama decat tardiv, in clipa cand ajungem sa ne facem un bilant. Copilaria celor din generatia mea, umbrita de spectrul razboiului, numai fericita n-a fost. Si totusi, ea ramane pentru fiecare un fel de tabu, un spatiu intangibil, zona unui paradis pierdut. Al doilea paradis e adolescenta. Primele iubiri, acestea sunt intr-adevar niste minuni ale naturii. O persoana pe care poate nici n-ai atins-o, care ti-a spus doar trei cuvinte si ti-a daruit patru surasuri, te-a facut fericit si ti-a lasat o amintire de o suta de ori mai puternica decat relatiile de mai tarziu. Urmeaza compromisul varstei adulte. Stai cincizeci de ani alaturi de un om, nu indraznesti sa spui ca esti sau nu esti fericit, iar apoi, intr-o buna zi, se intampla ceva, tovarasul de viata dispare, iar tu suferi. Zici: "Ce bun era, ce grija a avut de mine!". Dar cincizeci de ani, cat ati fost impreuna, n-ai recunoscut lucrurile astea pe fata. Apoi vine perioada de involutie a batranetii. Incep sa-ti moara, pe rand, prietenii si cunoscutii, esti invitat tot mai des la inmormantari si parastase. Unii nici n-au curajul sa participe. Altii, dimpotriva, mananca cu pofta si povestesc intamplari - adevarate sau nascocite pe loc - din vremurile fericite de altadata.
"O stare de bine, de exaltare si de entuziasm"
- Fericirea pe care o descrieti pare o naluca pe care nu poti s-o prinzi. Ce este, la urma urmei, aceasta umbra volatila si impalpabila?
- Intr-un cuvant, fericirea ar fi polul opus al depresiei. Este o stare de bine, de exaltare, de entuziasm, in care obiectul exterior nu prea mai are importanta. In clipele de fericire, pur si simplu avem iluzia unei omnipotente. Bineinteles, ni se cere pudoarea de a nu ne crede dumnezei.
- Cum ajungem la aceasta stare de spirit?
- Ei, in stiinta analizele sunt mai prozaice. De pilda, cele mai apetisante mancaruri se reduc, stiintific, la un numar de proteine, de grasimi si asa mai departe, incat nu mai ramane nimic din spectaculosul platourilor superb ornate. Cu toate astea, si in cazul fericirii e necesar sa discutam despre niste componente. Pentru ca un om sa poata fi fericit, in structura sa psihologica trebuie sa se intrepatrunda si sa stea in echilibru patru factori: cunoasterea, afectivitatea, inteligenta si vointa. Toate celelalte, fie cele ce se gasesc acum pe buzele tuturor - sexul, banii, mancarea - fie altele, ca realizarea profesionala, familia, copiii - sunt derivate si pot fi luate in consideratie, dar nici una in mod exclusiv nu duce la absolutul fericirii. Premisa ei consta in normalitate si in armonia componentelor fundamentale, pe care le-am amintit. Si mai este ceva: oricine vrea sa ajunga cat de cat la un bine si la o fericire trebuie sa stie ca nu va reusi daca ii face nefericiti pe ceilalti. Pur si simplu, nu se poate.
- Exista oameni inzestrati nativ cu talentul de a fi fericiti?
- Referindu-ma la domeniul pe care il cunosc mai bine, trebuie sa spun ca in psihiatrie exista doua tipuri de oameni fericiti, pe care noi nu-i dam deloc ca model si chiar ne punem problema sa-i tratam. Unul este bolnavul aflat in faza de excitatie maniacala. El are periodic o senzatie de forta extraordinara, o placere nemaipomenita de viata, care il indeamna la gesturi extravagante si la o risipa neobisnuita de resurse. Caci, nu-i asa, nu poti fi fericit daca nu te duci la restaurant si nu pui muzicantii sa-ti cante. Nu un ceas, nu o zi, ci o saptamana. "E trasnit", zice lumea, "dar are bani si e darnic." Multi se si grabesc sa profite de pe urma lui. Cand tot romanul se chinuie sa adune ceva, el isi vinde agoniseala cat ai clipi si e dispus s-o cheltuiasca in cateva zile. Fericirea lui ii nefericeste familia, care cheama politia, sa-l aduca la spital cu forta. Cateodata, se ia si la bataie cu politistii.
Al doilea, hipomaniacul, e mult mai bland. Un bonom sociabil, comunicativ, iubitor de oameni, iubitor de sex, iubitor de copii. Ideal, ai spune. Totusi, nu este. De ce? Fiindca e un superficial, pus intruna pe glume si pe joaca. Lucrurile serioase nu le poti rezolva cu el, pentru ca n-are rabdare si nu le pricepe profunzimea. Si daca tot stam asa, de veselie si de ciupit, nu mai facem treaba niciodata. Unii au indraznit chiar sa afirme ca acesta ar fi tipul de roman mediu, insa mie nu mi se pare ca au dreptate.
"90% dintre oamenii cu care vin in contact sunt nefericiti"
- Daca fericitii dvs. sunt oameni bolnavi, ma si tem sa va intreb cu ce nefericiti aveti de-a face?
- 90% din oamenii cu care vin eu in contact - in profesia mea - sunt nefericiti. Dar tocmai asta m-a determinat sa reflectez, pentru ca, prin psihoterapie, sa le pot oferi un orizont de speranta. Cea mai frecventa cauza generatoare de nefericire este dizarmonia caracterului. Adica, din cele patru componente psihice de care am vorbit, una e dilatata prea mult. Cel mai adesea, vointa. Este un defect extrem de raspandit in etapa actuala. Se insista enorm pe vointa, si de aici se dezvolta un plan nerealist si un orgoliu foarte mare. Omul se uita la tine, parca ar vrea sa-ti spuna: "Stii tu cine sunt eu?". Si intra in conflict cu toata lumea. Dar pe false criterii. De exemplu, unul la moda acum este sa ai bani, sa fii miliardar, altfel esti un nimeni. Complet gresit. Du-te in chilia unui calugar sarac si s-ar putea sa gasesti un intelept mult mai fericit decat tine. Care din doi va fi mai presus, unde e superioritatea?
Apoi, sunt multi nevrotici, indivizi cu un psihic mai slab, care nu se pot adapta, obosesc usor, nu rezista la serviciu, nu fac fata exigentelor si competitiei contemporane. Aceasta lume a celor slabi, care de la Nietzsche incoace e privita cu dispret, este totusi majoritara. O lume saraca, o lume necajita, o lume care nu mai aspira la fericire, poate doar la o rasplata dupa moarte. Un al doilea aspect nevrotic este obsesionalitatea. Omul obsesiv isi iroseste timpul, nu poate gandi creator, din cauza ca anumite teme vechi ii vin mereu in minte, il acapareaza si il tulbura. O a treia manifestare este pierderea controlului emotional. Dintr-un fleac care nu-ti convine pocnesti, trantesti, strigi, arunci vorbe grele. Pe urma regreti, dar clipa ai stricat-o. Se observa la noi, romanii, aceasta usurinta cu care ripostam, ca si disproportionalitatea ripostei.
Exista insa si lucruri mai grave. Fericirea poate fi compromisa pe intreaga existenta, cu familie, cu casatorie, cu tot, din pricina psihozelor. De obicei, ele te obliga la internari, internarile duc la un diagnostic, diagnosticul la o stigmatizare. Eventual esti pensionat. Lumea nu mai are incredere in tine, cel mult te compatimeste. Ramai singur, n-ai mijloace. Trebuie stiut ca majoritatea celor cu boli psihice severe se afla in aceasta situatie de dependenta, de asistenta sociala. Noi le dam cateva milioane si pretindem ca le-am rezolvat problemele. Nu-i deloc asa. Ma uitam in Germania, la laboratoarele de sanatate mintala. Pacientii veneau, mancau impreuna, se distrau, dansau, mergeau la cinema in grupuri, in timp ce la noi: "Sa traiti, domnu doctor, am venit pentru reteta", ii dai reteta si la revedere. El habar n-are de restul lumii, e un solitar. Avem inca foarte multe de facut in directia asta. Ca si pentru ajutorarea batranilor. Deteriorarea organica cauzata de varsta e inevitabila, toti imbatranim. Si fortele, in mod natural, ne scad. Fara indoiala ca, din bun simt, oamenii se restrang. Nu mai fac cumparaturile pe care le faceau, mananca mai frugal, duc o viata mai simpla. Totusi, vine si momentul cand nu se mai descurca singuri. Au nevoie sa li se asigure alimentatia, caldura, medicamentele, ingrijirea, chiar si comunicarea. Or, la noi, sistemul acesta de protectie e la pamant. Acestea sunt cauze reale de nefericire, nu ca acelea speculate in telenovele si seriale. In prezent, suntem spectatorii unei agitatii teribile pe scena politica. Alesii nostri ar face mai bine sa se agite cu folos la nivel social.
"Sa distingem in permanenta posibilul de imposibil"
- Cum echilibrati componentele psihice ale pacientilor dvs., astfel incat sa le dati posibilitatea de a fi fericiti?
- Nu suntem alchimisti, nu putem sa combinam plumb cu siliciu si, prin magie, sa scoatem aur. Un lucru important, legat de tema discutiei noastre, este necesitatea ca oamenii sa distinga in permanenta posibilul de imposibil. Daca nu, se vor afunda in situatii fara iesire si vor fi nefericiti. Ca exemplu, sa ne amintim un episod sentimental din batranetea lui Goethe: el era la sfarsitul vietii si suspina dupa o tanara de 18 ani. Insa, oricat ti-ar placea un om tanar, trebuie sa accepti ca el are destinul sau, in care tu nu te poti implica in mod real - si sa-l lasi sa-si urmeze drumul. Cine aspira la fericire ar trebui sa cultive acele valori care sunt subapreciate in prezent: binele, frumosul, dreptatea. De bine se ocupa religia. Ea iti cere sa fii mai generos cu cei aflati in nevoie. Rugaciunea iti poate da o stare de liniste, ai o relatie extrem de intima cu Dumnezeu. Din pacate insa, nu toata lumea crede in asa ceva. Frumosul apartine artei si se constata, de asemenea, ca interesul pentru ea e foarte slab, desi este o sursa de fericire. Unii n-au fost in viata lor la un concert sau un vernisaj. Exista un ocean al culturii, care ne asteapta sa-l exploram. Ne foloseste, printre altele, sa citim biografiile unor oameni importanti. De ce? Ca sa ne formam o privire critica asupra noastra insine, sa devenim mai modesti vazand ce succesiuni de personalitati au fost de-a lungul istoriei si cati au crezut ca pot schimba lumea.
- Ne sfatuiti, deci, sa nu ne dorim intotdeauna sentimente enorme?
- Acelea declanseaza deseori drame, ne ard si ne consuma. E mai sigura si mai durabila fericirea asta a gesturilor marunte, de fiecare zi. Fericirea cu fitilul mic.
D-lui prof. dr. Aurel Romila ii puteti scrie la e-mail: aurelromila@gmail.com
Ancheta
***
Fericire mare cu lucruri mici
Ce bucurii marunte, din viata de zi de zi, va fac sa va simtiti fericiti?
Prof. univ.
Matilda Caragiu Marioteanu,
lingvist
Cand infloresc galben cornii
Daca ma gandesc bine, "marile" mele bucurii s-au datorat, cu rare exceptii, unor lucruri mici. Desigur, nu toate zilele au fost sau sunt la fel: depinde de varsta, de starea de sanatate... Ca sa ma refer la viata mea de acum, la aproape 80 de ani, si in plina primavara, micile mele motive de bucurie sunt numeroase si imi umplu sufletul.
Un motiv zilnic este soarele, pe care o domnisoara batrana din Moara Domneasca, satul nostru de refugiu din 1944, nu inceta sa-l numeasca "soarele sfantu dragutu". Ii zicem si noi asa, eu si sora mea, ori de cate ori apare, ca sa ne salveze de frig, de spaimele intunericului, de tristete. Eu ador soarele, lumina lui inseamna lumina si in inima mea.
Apoi urmeaza prietenul meu, aerul. Din pacate nu am curte si nici macar balcon. Ca sa-mi produc aceasta bucurie trebuie sa o caut. Dar cate obstacole! In urma unei operatii pe coloana vertebrala, nu mai pot merge. Am un scaun cu rotile, cu care sunt dusa in mici parcuri, pe stradute mai putin umblate: o gura de aer curat si o pata de verdeata ma fac fericita!
In stransa legatura cu aerul este natura, cu bogatiile ei, mai ales primavara. Mergem des in Parcul Ioanid: cat de fericita am fost cand s-au scos oribilele "firme" tivite si scrise cu albastru tipator, la cele trei intrari ale sale: "Parcul Ion Voicu"! O blasfemie! Imi venea sa imbratisez pe toata lumea, vazand ca s-a facut dreptate, restituindu-se numele celui care a creat parcul... De altfel, lupta mea pentru dreptate a fost intotdeauna o sursa de bucurie, chiar si atunci cand nu mi-a reusit.
Cand infloreste forsitia, ma gandesc de fiecare data la Sadoveanu, care a spus, ca nimeni altul, "cand infloresc galben cornii", si nu "cornii galbeni", eu nici nu pot spune altfel in mintea mea, numai ca Sadoveanu. Dintre toti cornii din jurul meu, cel mai frumos este cel de pe str. Radu Greceanu, aproape de casa unde locuiesc.
Desi nu am mai fost de mult la Manastirea Ciolanu, nu pot sa vorbesc de fericirea data de natura, fara sa amintesc de nenumarate primaveri petrecute cu sotul meu pe pajistile de la Tabara de Sculptura, de felul cum isi trageau hotarele, la fel ca oamenii, poienile cu ciubotica cucului si cele cu papadie. Sa vezi vreuna ratacita prin lanul advers? Imposibil! Mai firave, mai delicate, ciubotelele se leganau usor la cea mai mica adiere de vant, cand intr-o parte, cand in cealalta... Fiti atenti la dansul lor, nu poate fi bucurie mai mare ca aceasta!
Dar, nu in ultimul rand, eu am o catelusa: Bonnie, Bobi, Bobita, Cocorico si, mai ales, Corcodusa, unul din prenumele de alint ale fiicei mele. Nu indraznesc sa afirm ca ea ii tine locul. Bobita e Bobita, e aici, langa mine, iar fiica mea, Brandusa, este la 10.000 km distanta. Sigur ca astept cu nerabdare telefonul de duminica, la ora 17, si ca e o fericire sa-i aud glasul. Dar Bobita, cu nasucul ei cat un nasturel, cuminte si inteleapta, care nu m-ar deranja, Doamne fereste!, daca am o carte in mana si ochelarii pe nas, ea e aici! Cand stau in fotoliu si ii este dor de mine, vine si se aseaza in fata mea, sta ca un sfinx, ma fixeaza neclintita intr-o adoratie muta si asteapta sa o observ, sa vad ca cere ceva. Atunci eu o intreb: "Ce-i, Bobi, vrei in brate?". Si-i intind mainile. Si fericirea e de ambele parti.
Mircea Diaconu,
actor
Cafeaua si soarele
Pentru mine fericirea incepe in clipa cand, trezindu-ma dimineata, imi dau seama ca imi mai este daruita o zi. Imediat ma uit afara, pe geam, dupa cineva care mi-e drag si care arata ca soarele. El nu rasare niciodata inainte de a-mi face cafeaua, ca sa o bem impreuna. Atunci sunt de doua ori fericit, caci si sotia mea este cu noi. Pe la jumatatea cafelelor, iesim sa numaram mugurii, sa vedem ce flori au mai rasarit si, pe cuvant, uneori chiar ne tinem de mana, desi eu ma apropii de pensie. Cand terminam de vizitat mugurii, suntem murdari pe maini de pamant si intotdeauna eu uit unde mi-a ramas cafeaua. O gasesc si sunt iar fericit. Apoi, ducem copilul la scoala si daca gasesc usor un loc de parcare, iar sunt fericit. La 10.00 sunt la teatru si, n-o sa ma credeti, sunt din nou fericit. Colind birourile, am colegi pe care ii iubesc si care tin la mine, ne simtim bine impreuna. Ce vreti mai mult?! Ei bine, exista si mai mult! Cateodata, am spectacol seara, si cand se aprinde lumina, la aplauze, vad atatea chipuri fericite, incat nu imi mai incap in piele. Intre timp e noapte, iar de noptile in care sunt fericit nu pot sa vorbesc.
Dana Deac,
director programe Tvr 1
Ochiul si urechea
Interesanta provocare. Sa impartasesti cu ceilalti fericirea pe care o traiesti in intimitate, atunci cand iti aduci aminte ca trebuie sa traiesti, si nu doar sa supravietuiesti. Pentru mine, fericirea este o alegere, si nu un joc al destinului sau vreo rasplata divina sau un complex de factori socio-profesionali.
Am descoperit fericirea autentic-profunda atunci cand am gustat libertatea. S-a intamplat in 1992. Eram pentru prima oara in Occidentul stiut doar din carti. Multi dintre noi au trait deruta in fata strainatatii, la modul cel mai primitiv, asemenea unui animal eliberat dintr-o cusca. Si acum pastrez inlauntrul meu momentele in care am fost fericita. Tablourile lui Degas de la Musee dOrsay, in fata carora am plans, fara sa-mi pese de nimeni, rochiile din perioada imperiala, vazute intr-o expozitie itineranta la Paris, o cafea bauta la Cafe Florian, aflata in Piata San Marco din Venetia, un tablou al lui Giorgio de Chirico, in fata caruia am stat ca hipnotizata, Andante din Concertul pentru pian si orchestra numarul 21 de Mozart, adus de o pala de vant, din livingul unei case din Verona...
Dar si acasa stiu sa fiu fericita. In universul meu domestic, execut o adevarata ritualistica a fericirii. Ascult Mozart pentru a scapa mai usor de rutina gesturilor si pentru a exila, dintru inceput, pe un nor, toate grijile, problemele, obsesiile acumulate; rasfoiesc un album de istoria vestimentatiei, ma bucur de frumusetea unei cesti englezesti din secolul al Xviii-lea, de cuvintele dintr-o carte, de tihna unei zile de duminica. Totul depinde de alegerea pe care o faci cu sufletul si cu mintea. Eu stiu ce face sa fie fericita ureche pentru ca o ascult, stiu ce face ochiul sa se dilate de emotie, pentru ca il las sa imi arate. Nu e nimic poetic in asta. E adevarat. Lasati urechea si ochiul sa va "vorbeasca" si veti compune fericirea din lucrurile mici care va populeaza universul.
Daniela Crasnaru,
poeta
Un mesaj pe celular
Cum e sa incerci sa scrii despre fericire intr-o perioada de mare tristete, cand nu-ti merge mai nimic, cand iti simti oasele grele, amintirile tot mai rarefiate, prietenii deveniti cu vremea amici si apoi cunostinte si apoi...? La urma urmei, de ce atata amaraciune cand totul e previzibil? Pe 14 aprilie am facut 57 de ani. Ei si? Frumoasa e luna aprilie!Mi-ar fi placut si daca as fi venit pe lume in noiembrie sau oricand altcandva. De fapt, ca tot veni vorba de varsta, ma despart de cei mult mai tineri, nu atat numarul anilor, cat numarul deziluziilor. Incerc sa le domolesc, sa le imbrac in cuvinte asiguratoare, sa le impodobesc cu adjective calme. Nu stiu daca asa se ajunge la fericire, dar procesul in sine este eliberator. O terapie pe care n-o gasesti in nici un tratat. Functioneaza. Asa ca ma uit in jur si ma bucur mai intai ca vad. Vad iarba, soarele, florile astea plapande izbucnite prematur, imprudent. Aud. Aud zgomotul strazii, al apei in tevile vecinilor, al sangelui in tubulatura obosita a venelor. Trag aer in piept, si asta ma bucura cel mai tare. Daca as mai putea reinvata sa plang! Asta da victorie, sa simti la coltul gurii gustul acela sarat, care iti da masura ca esti aici si nu dincolo. Fragil, sensibil, viu!
Sa poti scrie, fara sa minti, propozitia: alerg sa deschid usa... Si in cadrul ei, invalmaseala tuturor amintirilor (indiferent de orientare), care dau buzna peste tine, intr-o dimineata de primavara incerta, in care te bucuri, pur si simplu, ca esti. Si mai presus de orice, un Sms de la cineva drag, aflat in pericol: "Azi ma simt mai bine". Probabil ca asa balbaita si confuza e fericirea, ca randurile de mai sus. Ca un mesaj bun pe celular, asteptat indelung, citit pret de doua secunde, cu sufletul la gura.
Grigore Lese,
interpret de folclor
Cantece in copac
Imi povestea mama ca atunci cand m-o spalat prima oara, mi-o pus in apa un clopotel de alama ca sa pot canta frumos. A fost prima grija a ei, pentru ca stia prea bine ca "horile is stamparari/ la omu cu suparari". Vremea o trecut si am tot cantat prin lume. Cred ca acest lucru a facut-o pe mama fericita. Tot ea imi povestea ca atunci cand canta cucu, ganguream, eram agitat, radeam, eram bucuros si nu mai avea tata zaua grija mea.
Cand am crescut mai marisor, ma bucuram de rasarit, ma jucam cu ochii in soare, umblam descult prin roua si eram fericit. Alergam dupa fluturi, culegeam flori de primavara, iar seara, cand veneam de pe camp, mama le alegea pe cele inflorite si, trecandu-mi-le peste frunte, spunea: "Atunci sa te doara capu, cand or mere aistea de unde or vinit". Radeam si eram fericit.
Cand strabunicul Grigore venea de la Mosi in Ziua de Pasti, dupa ce cinsteau mortii, imi aducea bunatati: oua rosii, colacei, pancove. Eu incepeam a sari in jurul lui, iar el ma lua in brate, ma arunca pana-n grinda si juca cu mine. Eram fericit.
Cand venea tata de la vanatoare si il zaream pe ulita cu iepurii atarnand de curea, ieseam pe usa descult si fugeam prin zapada pana la el. Ma ascundea de ger sub manta, dar eu nu simteam frigul, eram cu ochii tinta la iepuri. Dupa ce intram in casa, imi era tare mila de ei. Totusi, eram fericit.
Bucuria cea mai mare a mea era atunci cand oamenii se opreau si ma ascultau cum hoream. Ma urcam in cel mai inalt copac si cantam. Aveam impresia ca toata lumea era a mea. Eram fericit.
Astazi, la toate aceste lucruri ma gandesc cu nostalgie. Sunt fericit atunci cand intr-o zi pot darui din timpul meu celor dragi. Sunt fericit cand ascult un cantec frumos pe care nu l-am mai auzit. Muzica imi da putere sa nu ma pravalesc in nimicul de fiecare zi. Imi da nadejde, speranta, ma face mai bun. Ma face sa uit de toate rautatile de pe pamant. Sunt fericit cand ma tin de cuvant, cand pot fi de folos cuiva, cand ii fac pe oameni sa nu isi piarda nadejdea. Sunt fericit cand vorbesc cu mama la telefon si imi povesteste despre plaiurile unde m-am nascut, cum e vremea, cum arata gradina, la ce nunti si inmormantari a mai fost.
Sunt fericit cand cant.