Carturar vestit, bizantinolog de talie europeana si profesor la celebra universitate Sorbona, I.D. Stefanescu se va stinge din viata nestiut de nimeni, retras in modestia unei camarute oferite de obstea manastirii Agapia. Nu am avut si nu vom avea prea curand un mai mare specialist in arta religioasa romaneasca, in picturile exterioare de la Voronet sau Sucevita. Opera lui, publicata in Franta si Germania, i-ar fi permis sa traiasca oriunde in lume, cu cele mai inalte onoruri academice. A preferat sa ramana in Romania si sa-si petreaca ultimele clipe de viata in saracie, alaturi de icoanele si frescele moldave, atat de dragi lui. Nepot al scriitorului Barbu Stefanescu Delavrancea si ginere al lui Vlahuta, I.D. Stefanescu a lasat in urma lui nu numai studii fundamentale de arta medievala, dar si sute de manuscrise, multe dintre ele nestudiate niciodata. Arhivele Agapiei adapostesc o mare comoara. Sub indiferenta si praful uitarii, opera profesorului I.D. Stefanescu inca asteapta lumina tiparului si dreapta recunoastere pe care i-o datoram. A murit la 96 de ani, ca un monah, singur si sarac, lasand maicutelor de la Agapia intreaga lui avere: colectia sa de icoane vechi si cateva ganduri esentiale, cuprinse intre copertele unor carti.
Secretul manastirilor Bucovinei
- Domnule Costan Mandrila, ati avut privilegiul de a va intalni in mai multe randuri, la Agapia, cu profesorul I.D. Stefanescu. Cum il pastrati in memorie? Ce anume v-a impresionat la el?
- Cand l-am cunoscut, profesorul era trecut bine de 80 de ani. Era o mana de om, un batranel minuscul, imbracat tot timpul intr-un costum usor uzat, dar de calitate, cu jiletca, papion si nelipsitul sau ceas de buzunar, prins de cureaua pantalonului cu un stralucitor lant argintat. Isi misca greu picioarele si prefera sa stea mai mult in jiltul sau cu perne, ceea ce ii sublinia aerul usor pedant, imobil si academic. Abia cand vorbea, prindea cu adevarat viata. Brusc, se anima. Devenea un vulcan, ezitand cumva intre inflacararea si moliciunea vocii, cu care isi urmarea ideile si le puncta adesea printr-o navala de citate rostite impecabil si direct in franceza sau in greaca veche... In tot ce spunea, avea o claritate de cristal, proband inalta scoala oratorica de la Sorbona, unde era profesor cu drepturi depline - singurul roman recunoscut si respectat ca cel mai mare bizantinolog al vremii. Nu avea un subiect preferat de discutie, dar o anume idee parea sa-l obsedeze - ideea ca manastirile din nordul Bucovinei ascund numeroase secrete, ascunzisuri mistice si incifrari suprapuse. Din multele exemple pe care le dadea, mi-a ramas in minte mai ales patania bunului sau prieten, pictorul Nicolae Grigorescu, pe cand picta manastirea Agapia. Nu foarte priceput in tehnica frescei, Grigorescu a consultat cu mare atentie o Erminie poloneza. Urmand intru totul si fara pic de abatere sfaturile tehnice din carte, marele pictor a inceput sa zugraveasca icoana Sfantului Gheorghe, in firida portii de la intrare. O zi intreaga a muncit la icoana, pentru ca in toiul noptii, pictorul sa fie trezit de niste calugari speriati, care vorbeau, intr-o larma de nedescris, ca la poarta manastirii s-a intamplat o mare nenorocire - in loc de Sfantul Gheorghe, pe varul firidei se infatisa acum chipul unei vrajitoare cu matura in mana. Imbracandu-se in graba si mergand la locul faptei, Grigorescu va constata ca monahii aveau dreptate - din cauza caldurii si a varului prost inchegat, pictura cursese, imaginand astfel o infatisare halucinanta, inspaimantatoare. Pictorului i-a luat mult timp pana sa se dumireasca. La mijloc nu era vorba de nici o greseala de zugravire si cu atat mai putin de o pedeapsa divina. Explicatia era pe cat de simpla, pe atat de uimitoare: Erminia poloneza era conceputa pe invers (cum sa nu faci). Era scrisa - nu sa ajute pictorii iconari, ci sa-i incurce, sa-i puna la incercare, asemenea Cabalelor false din vechime, in asa fel ca adevarul sa nu fie la indemana oricarui nepriceput. Pana la urma, pictorul a gasit solutia. Ea era chiar sub ochii lui, in manastire, unde traia un calugar batran - singurul depozitar al secretului frescei, asa cum se pastrase el inca de pe vremea lui Stefan cel Mare si a zugravilor truditori de la Voronet, Sucevita, Moldovita, Putna sau Slatina. Astfel, Grigorescu va afla ca in adancul padurii de la Agapia se mai gaseau palcuri de indigo natural (planta din care se obtinea pe vremuri acel albastru misterios de Voronet). Apoi, calugarul batran i-a aratat in spatele manastirii trei gropi de var, vechi de 125 de ani, din care a luat o farama si a gustat-o, punand-o pe varful limbii. Pentru a fi fost bun pentru fresca, varul trebuia sa fie nu numai vechi de o suta de ani, dar sa aiba si gustul usor intepator al unei ramurici de brad argintiu. Sigur ca reteta continea nenumarate alte ingrediente, in cantitati precise si fara abatere (numar anumit de oua, maduva de bou, grasime de urs etc.), dar pentru I.D. Stefanescu, nu tehnica frescei in sine conta, ci pastrarea secretului, modul ascuns si tainuit in care monahii au stiut de-a lungul timpului sa-si apere lucrarea de priviri indiscrete sau rauvoitoare.
Mormantul lui Stefan,
pradat de 38 de ori
- S-a vorbit foarte mult despre picturile exterioare de pe zidurile Voronetului. Cum se explica rostul acestor zugraviri? Evanghelie vizuala pentru taranii analfabeti? Propaganda electorala a domnitorilor moldoveni? Care era opinia lui I. D. Stefanescu in aceasta problema?
- Profesorul lega picturile exterioare de faptul ca domnitorul (principe si bazileu totodata) statea prin traditie singur in fata altarului, in timp ce taranii mireni asistau la slujba in afara bisericii. Asa s-ar explica forma largita a streasinei de la acoperis si, deopotriva, invesmantarea iconografica a bisericii cu importante scene biblice si icoane de sfinti. Dar dincolo de aceste explicatii posibile, I.D. Stefanescu pornea de la ideea ca ortodoxia romana si-a ocultat mereu adevarul, aparandu-se de imixtiuni straine sau denaturari. Profesorul nu pretindea niciodata ca detine adevarul, oricare ar fi fost el, dar refuza vehement ideea ca monahismul moldovenesc ar fi fost primitiv, taranesc, creat dupa chipul si asemanarea oamenilor simpli si fara carte. Dimpotriva, vedea in frescele si arhitectura bisericeasca din Bucovina, expresia unui rafinament european influentat de benedictini si de subtila scoala renascentista a Venetiei, cu care Stefan cel Mare avusese numeroase legaturi si complicitati culturale, religioase sau politice. De altfel, profesorul Stefanescu era fascinat de imensa personalitate a domnitorului moldovean, descoperind lucruri uimitoare si prea putin cunoscute in biografia sa: cele cateva vizite facute de Stefan la Vatican si ajutorul oferit de Papa Sixt al Iv-lea (pontiful care l-a proclamat pe Stefan "Atlet al lui Cristos" si i-a oferit dreptul de a incasa toti banii Bisericii unite din Ucraina), infiintarea Episcopiei catolice la Husi, dar mai ales faptul ca, prin sotia sa (Maria de Mangop), Stefan era mostenitorul Imperiului Bizantin, iar prin sora Mariei (casatorita cu sahul Iranului, Huzum Hassan) a infiintat Hoarda Mielului Alb, menita sa recucereasca Bizantul si sa invinga oastea turcilor sunniti. Formata din 21 de triburi persane, Hoarda Mielului Alb reunea peste un milion de calareti, care, spun cronicile vremii, erau ca un uragan - "pe campul pe care treceau calaretii nu mai crestea nimic timp de trei ani, iar apele in care se adapau caii secau de la sine, ca si cum n-ar fi fost". Infrangerea turcilor si inscaunarea lui Stefan la Constantinopol erau o problema de zile. Din nefericire, persanul Huzum va muri in timpul marsului si imensa oaste se va risipi, unele triburi stabilindu-se chiar in Moldova (Reza sau Rizea si Manafu, asa cum o arata si astazi unele nume de familie din Suceava sau Piatra Neamt)...
Dar adevarata incununare a "teoriei ocultarii" va fi savarsita la Putna, acolo unde profesorul a fost intrigat de un amanunt pe cat de tainuit, pe atat de spectaculos: mormantul lui Stefan cel Mare fusese pradat de 38 de ori, de-a lungul a 200 de ani! Cercetand hrisoave si ascultand marturia batranilor, I.D. Stefanescu va ajunge la concluzia ca cineva (monahi anonimi) aducea mereu in mormant alte si alte odoare, cu intentia clara de a abate atentia jefuitorilor si de a ascunde adevaratul mormant. Intuitia profesorului se va confirma in clipa in care sapaturile arheologice (ele insele ocultate) vor descoperi la 8 metri adancime, adevarata cripta mortuara a domnitorului, intins pe un pat de fier si imbracat in haine bogate, cu sabia princiara alaturi. Imaginea creata de cronicar ("Mic de stat si degraba varsatoriu de sange") este profund eronata. Stefan cel Mare a fost un principe de anvergura europeana, autentic urmas al Bizantului si bazileu (domnitor si patriarh al Bisericii totodata), avand deplin constiinta misiunii sale crestine. Nu intamplator, intr-o biserica din Harlau se afla zugravit arborele genealogic al lui Stefan, intr-o succesiune prelunga, ce coboara pana la regele David, cu care domnitorul se simtea inrudit (infiat) prin Cristos. Pare un act de trufie nemasurata, dar nu este asa. In realitate, avem de-a face cu o nestramutata marturie de credinta - domnia lumeasca trebuie sa tinda spre Imparatia lui Dumnezeu, oglindindu-se mereu in ea.
Raiul de la Agapia
- Sa revenim la aceasta interesanta "teorie a ocultarii". Ce alte argumente aducea I.D. Stefanescu in sprijinul ei?
- Teoria profesorului era foarte profunda si cuprinzatoare. In viziunea lui, arhitectura si pictura bisericeasca din Bucovina, muzica psaltica, urcarile si coborarile vocii la Sf. Liturghie erau indisolubil legate intre ele. Nimic din ce este si se petrece intr-o biserica nu e intamplator. Pana si miscarea preotilor este adanc controlata si profund ritualica. Sub nici un motiv nu ai voie sa umbli hai-hui prin biserica. Trebuie sa-ti numeri pasii, precum Apostolul Pavel facuse candva, in cele cinci calatorii ale sale. La fel se intampla si in cantare. Profesorul a studiat muzica psaltica (indemnat de studiile fiului sau, Alexandru - un copil genial, mort la doar 16 ani), ajungand la concluzia ca in Liturghie totul e bazat pe pronuntie; ca Evanghelia (Vestirea) se propovaduieste prin auzite, nu prin citire... I. D. Stefanescu va studia muzica psaltica si va redescoperi importante contributii romanesti in domeniu, cum ar fi notatia "ekofonetica" (pronuntare, citire si recitare) a marelui roman athonit Cucuzel, sau sistemul de notatie muzicala al lui Dimitrie Cantemir (Kantemiroglu), care si astazi se studiaza la Conservatorul din Ankara si se spune ca l-ar fi influentat decisiv pe Mozart, descoperindu-i filonul melodic sirian si caldean. Concluzia profesorului e acoperita cu fapte pana la ultima virgula: "Fiecare gest si fiecare silaba rostita in biserica transmit un mesaj final - Iisus Cristos e Fiul lui Dumnezeu". Alternanta intre miscarea trupului si silabe trebuie sa reprezinte un acord plenar intre auzit-vazut-miscat. Altcumva, nu te patrunde Cuvantul lui Dumnezeu.
Ar fi multe de spus despre "teoria ocultarii". In mod ciudat, efortul stiintific al profesorului oculteaza la randul sau o mare si neconsolata durere - pierderea unicului fiu, care (asemenea Iuliei Hasdeu) a murit extrem de tanar, purtand insemnele certe ale genialitatii: o lucrare de doctorat si un studiu - neegalat nici astazi - despre muzica psaltica romaneasca. Aceasta suferinta l-a facut pe profesor sa se refugieze ca un ermit intre zidurile Agapiei, refuzand deopotriva confortul Occidentului sau al Capitalei, unde prietenii si fostii sai studenti il asteptau cu bratele deschise. In saracia lui, a murit extrem de bogat - inconjurat de icoane, de muzica psaltica si de frumos. A murit crestineste, in micul rai al Agapiei.