Maternitatea dinozaurilor
Taranul isi scoate palaria. Ca si cum mi-ar prezenta regatul sau, isi misca mana de la stanga la dreapta peste intregul platou si spune: "Aici ii". Stam si privim in tacere. E o suprafata cam cat un teren de fotbal. Inconjurata de dealuri, pusa la adapostul lor. Am ajuns pana aici pe un drum incalcit, prin rape si prin desisuri, un drum furisat, pe care sigur nu l-as mai nimeri niciodata. Un ascunzis in Tara Hategului. Dar nea Ilie il stie cu ochii inchisi. Priveste spatiul incercuit de dealuri si ofteaza adanc. Locul e acoperit cu o iarba mare, despletita in suvite, pletele unei fabuloase zeite pagane a locului. "No, uitati-va, domnule draga, io aici am copilarit. Asta ii locu meu. Pe-aici alergam si ma jucam cand veneam la deal, cu vitele. Hatisul ierbii era plin de cuiburi de dinozauri. Unul langa altul, asa erau. Ca niste colaci de pamant. Meream cu oile si vedeam niste mototoale ca niste gheme. N-am umblat niciodata la ele, nu ne-o interesat. Noi aveam grija jocului, alergam prin iarba si ne urcam pe delnite, asta era fericirea noastra", spune nea Ilie si se uita spre deal, de parca nalucile copilariei lui ar fi inviat si alearga pe sub cerul de primavara. Tatal sau la coasa, bunicul intorcandu-se din padure cu bureti, mama venind cu merindea de pranz. Amintirile ii fac vocea tremurata si cuvintele putine. La randul meu, sunt emotionat. Ma aflu intr-un loc la care multi cercetatori din lume viseaza: maternitatea dinozaurilor. Cat tine intinsura asta dintre dealuri, sub iarba ingalbenita, se afla cuiburi de dinozauri. Cate ar putea fi? Douazeci? Treizeci? O suta? Cate familii de dinozauri isi aveau puii aici? Ma uit mai atent la teren si, intr-adevar, in anumite locuri, sub iarba groasa se ghicesc marginile cuiburilor. Sunt ca niste musuroaie circulare. Am senzatia ca visez. Dealurile inchid orizontul si parca sunt pe-o mica insula, in fata unei descoperiri extraordinare. Ca intr-o calatorie spre centrul pamantului, in care descopar o lume de mult pierduta. Si totul este real. In fata mea, neatinsa, se afla chiar maternitatea dinozaurilor ce au trait aici in urma cu peste 60 de milioane de ani. Nea Ilie ma trezeste din visare cu o bataie pe umar: "No, d-apoi numa dumneavoastra si parintelui de la noi din sat v-am spus de locul asta. Ii cel mai frumos loc al vietii mele. Nu voi sa spui la nimeni altcineva, ca s-o vazut ce-or facut oamenii de stiinta cei mari, de prin Bucuresti, care or batut satele de pe-aici. Asta ii locul meu sfant, din strabuni, si nu voi buldozere pe el, si nici sa imi deie ei pamant in alta parte. Nu-l spuneti la nimeni, si nici nu-mi dati numele la ziar."
Baronul si uriesii
""Zmeul din Hateg" ii spunem noi. Era un balaur adevarat: zbura, avea un cap de tri metri, cu doua randuri de dinti si aripi uriase, lungi de 12 metri. Avea si gheare ca de otel. Aici la noi o fost gasit", spune Vulg Doinel din Sanpetru. Tocmai a iesit din biserica, de la slujba. Si-a uitat palaria inauntru si vantul ii ravaseste parul carunt. Ne plimbam pe ulitele satului ce pastreaza un aer medieval. Batranul are dreptate. ""Zmeul din Hateg", pe numele lui stiintific Hategopterix, a fost descoperit chiar aici, la poalele muntelui Retezat. Aici s-au descoperit si primii dinozauri pitici din lume. Inaintea mea cu o suta de ani, urmele lor au fost cautate si cercetate pentru prima oara de un misterios baron Nopcsa." Vulg Doinel nu l-a apucat pe Ferenz Nopcsa, insa l-a cunoscut pe Pastila Serafim, calauza acestuia peste dealurile Hategului. "Totul o-nceput cu o fetisoara fainuta tare, ce s-o intors din preumblarea de peste dealuri, cu flori in brate si un mic cadou pentru fratele ei, Ferenz Nopcsa: un os nemaivazut de lung. Taranii le-or explicat conasilor ca "sunt oase de uries", ca dealurile noastre is pline de asemenea oase, pentru ca uriesii or locuit tocmai aici, in Hateg. Povestile batranesti vorbesc despre lupte intre uriesi, spun ca uriesii din Hateg si cu cei din Regat s-or batut peste munti, cu limbi de melita, adica un fel de palose mari, de piatra. Care castiga lua norii si ploaia in tara lui. Apoi mai era si povestea celor doua fete de uries, care s-or luat la intrecere, construind doua cetati tocma in varf de munte, una la Deva si cealalta pe Retezat."
Fermecat de povestile taranilor din Sanpetru, liceanul Ferenz credea cu adevarat ca osul primit in dar era al unui urias din vremuri stravechi, si l-a luat cu el, la Viena, dupa sfarsitul vacantei. Apoi anii au trecut si cand a revenit in Hateg, la castelul familiei din Sacel, era deja un tanar student la paleontologie. Credea mai departe in povestile cu uriasi, dar mai credea in ceva: credea in stiinta. Si s-a apucat sa caute oase de urias. Pe masura ce le gasea, le nota in carnetele, le masura, le numerota. Era o ciudatenie pentru taranii din zona, care considerau ca a mostenit nebunia celuilalt Nopcsa, Laszlo, unchiul sau, care locuia ceva mai departe, in castelul din Zam. Lui Laszlo i se spunea Fata Neagra, pentru ca desi era un notabil de seama, prefect al zonei, din cand in cand isi punea o masca neagra pe obraz si jefuia la drumul mare, ca hotii.
Dupa cativa ani, Ferenz Nopcsa a venit in fata taranilor cu o poveste si mai nazdravana decat cele cu uriasi: cu mult timp in urma, Transilvania fusese o mare adanca si Hategul - o insula inconjurata de ape nemarginite. Pe insula traiau soparle uriase, pe care oamenii de stiinta le numesc "dinozauri". Satenii au zis ca Nopcsa e atins de nebunie. Cercetatorii din Occident au zis ca e atins de geniu. Dreptatea a fost de partea celor din urma. Nopcsa a devenit un pionier in paleontologie, datorita descoperirilor facute in Romania. Descoperirea a cinci specii de dinozauri pitici a facut senzatie in acele vremuri. Teoria lui Nopcsa a ramas si astazi in picioare. In urma cu aproximativ 68 de milioane de ani, Romania fusese un fund de mare, un taram acoperit de apele Marii Thetys. Cateva insule formau un arhipelag, iar Hategul era una dintre ele. Dinozaurii erau "pitici", pentru ca fusesera nevoiti sa se adapteze la conditiile de viata ale insulei: si-au redus dimensiunile ca sa poata supravietui in conditiile restranse de spatiu si hrana. "Tate oasele de uries gasite de Nopcsa is acuma in ale mai mari muzee ale lumii, la Viena, in Franta sau Anglia. Mi-or spus asta cercetatorii pentru care am fost calauza: domnul Dan Grigorescu, de la Universitatea din Bucuresti, si doamna Coralia Jianu, de la Deva. Am umblat cu ei cat ii lumea, pe dealuri si pan rape, ramase asa cum le-o facut Dumnezeu la inceputuri. Adica dupa potop. Io de mic am fost interesat de povestile astea, asa o fost natura mea. Asa am ajuns sa lucru cu oamenii de la Universitatea din Bucuresti, si cu ei am gasit aici, in varful muntelui, si crocodili, si broaste testoase."
Dealul cu comori
Tustea e un sat atat de mic, incat pe harta mea nici nu e trecut. Am reusit sa il gasesc pana la urma pe drumurile nemarcate, ce duc din catun in catun. Si cum am intrebat de dinozauri, taranii m-au indrumat catre casa de la sosea a lui Pranu Ianos. Am batut in poarta si am intrat. Intreaga familie e reunita la o pomana. Rudele batranului Ianos, imbracate frumos, "ca de la oras", stau la masa lunga ce inconjoara camera. Supa aurie, ardeleneasca, abureste in farfurii si, peste mirosurile imbietoare, pluteste pacea unei case taranesti ce si-a reunit familia. Miroase frumos a cozonaci si placinte, a friptura si sarmale. Nici n-apuc sa spun bine ca sunt de la o revista din Bucuresti, si sunt poftit de gazda la masa: "Pentru dinozauri iti fi venit, nu? No, mancati o tara si dupa aia om povesti". Nu stiu cine este Ianos, dar dintre toti mesenii, imi atrage atentia un batran: poarta o ilica de lana peste camasa alba, si un fular asezat cu grija, boiereste. Sta la masa cu spatele drept si mananca incet. Cand incepe sa vorbeasca rar, privindu-ma direct in ochi, ceilalti tac brusc. Nici lingurile nu se mai aud zdranganind in farfurii. "Stiu ce v-a adus aici, domnisorule. Ii pamantu pe care il am in deal, unde s-or descoperit dinozaurii. O sa mergem pana acolo sa vi-l arat. Dar sa stiti ca pamantul ala, mostenit de mine din strabuni, are ceva in el. Pamantul ala, am vazut cu ochii mei, inghite livada. Am vazut cum o inghitit pomi intregi: se deschidea, ii inghitea si se inchidea la loc, de parca niciodata nu ar fi fost nimic acolo. Nu ramanea rapa, nu ramanea groapa. Pamantul isi deschide falcile, inghite vite sau copaci si se inchide la loc. Pe-o parte de livada, pomii nu i-o inghitit, da s-or uscat de la o zi la alta. Apoi, cand ii furtuna, parca diavolu pe pamant se dezlantuie acolo: fulgera direct in deal si sare glodu in sus, ca aruncat de copite. Si umbla fulgerele prin iarba de parca ar fi serpi. O sa mergem sa va arat."
La sfarsitul mesei, batranul si-a luat bastonul si am urcat pana la dealul sau. Am trecut cu masina pe drumuri inguste, prin desisuri de maracini si prin terenuri mlastinoase, in care aveai senzatia ca te vei scufunda cu totul, dintr-un moment in altul.
Pranu Ianos isi tine mainile impreunate, sprijinite pe bastonul lui si doar imi spune pe unde sa o iau. Ne-am oprit pe marginea unei mlastini. De-acolo, am mai urcat pe jos pana la un mal cu pamant rosu-aramiu. Un pamant fainos, ce mirosea a lut.
"Uite, aici or sapat domnii de la Bucuresti. In malul asta or gasit, numa sub ochii mei, peste 30 de oua de dinozaur. Or gasit cuiburi intregi, si pe unul chiar l-or luat cu tot cu pamantul de dedesubt, si asa l-am dus cu remorca. Era cuibul intreg, cu oua in el. Multe or gasit ei aicea, pe dealul meu. Or luat si saci cu pamant, or zas ca vor sa il cerceteze. No, acuma ce vedeti aici nu mai samana cu ce era inainte. Or bagat doua buldozere, vreme de trei luni de zile, sa rascoleasca pamantul. Or intors tat malul, l-or intins aici si l-or rascolit cum or vrut ei. Amu, din dealu meu o ramas un ciot. Cate oua or scos de aici si cati dinozauri! Am auzit ca milioane de dolari valoreaza, da mie nu mi-or dat nici un ban, nici macar sa imi refac o tara terenu dupa scormonelile lor", spune Ianos cu amaraciune.
Batranul vorbeste ca intr-un monolog, mai mult pentru sine. Nu-i place sa se planga si nici nu ii place sa considere oamenii necinstiti, pentru ca "cinstea ii cea mai de pret avere a omului".
"No, amu haideti sa va arat Tara Hategului", spune batranul, ca si cum abia acum avea sa imi arate ce era important. Urcam malul sapat de cercetatori si in spatele lui ne trezim in fata unui platou urias. Paradisul! La picioarele noastre se intinde Tara Hategului, presarata cu biserici si sate. Se vede Sarmizegetusa romana si castelul de la Colt al lui Jules Verne. Pamantul se pierde in ceturi albastrii, ca si cum vechea Mare Thetys, ce stapanea totul aici, in urma cu milioane de ani, s-a retras in linia orizontului, pentru a se odihni.
Tranzactia de pe pod
Dupa mai multe telefoane prin care am fost pasat de la o voce haraita la alta, dupa schimbarea locului de intalnire de mai multe ori, in sfarsit, sunt fata in fata cu "omul meu". Respecializat din cautator de comori dacice in cautator de comori paleontologice. "A devenit tot mai complicat cu aurul dacic, trebuie sa ai un detector, politia a inceput sa fie mult mai atenta, si dupa scandalul bratarilor e greu sa vinzi ceva", spune el. Oasele de dinozaur au devenit o noua marfa de contrabanda. Cum le vede si cum le gaseste? "Ti se formeaza ochiul. Ajungi sa cunosti locul, dupa plantele care cresc pe el, dupa compozitia solului. E mai bine, ca nu iti trebuie nici un fel de detector. Te plimbi cu mainile in buzunare si sapi doar unde trebuie", imi explica si trecem apoi la "afaceri".
Totul decurge rapid. Nu mi-a spus numele lui, nu i-am spus numele meu. Tranzactia s-a facut pe un pod, intr-un loc izolat, ca sa isi poata da seama daca suntem urmariti. I-am dat zece milioane, mi-a dat doua oua de dinozaur invelite intr-un stergar. M-a intrebat, privindu-ma atent, daca banii nu sunt cumva marcati. Nu erau... Asta a fost tot. El a plecat si eu am ramas cu ouale de dinozaur in brate!
Nu-mi vine sa cred ca este adevarat. Tin in mana un ou veritabil de dinozaur! Seamana cu un ou de strut. Are o coaja mai groasa si o culoare bruna, ca painea bine prajita in cuptor. A fost ouat de acea fiinta fantastica pe care nimeni nu a vazut-o vreodata, ce a trait aici in urma cu peste 60 de milioane de ani! Pentru mine, dinozaurii au fost intotdeauna ceva la fel de ireal ca dragonii zburatori ce sufla foc pe nari. Ei existau doar in cartile lui Jules Verne, in cartile colorate pentru copii sau in salile de cinema. Cu o suma modesta, am devenit stapan pe o evidenta fantastica: in urma cu zeci de milioane de ani, aici, in Hateg, a iesit un pui de dinozaur prin crapatura din coaja oului ce se afla in palma mea, plin acum cu pamant pietrificat. Imi pare ca oul a ajuns in mainile mele dintr-un basm. E greu, coaja lui nu e goala. Are cateva kilograme. Prin gaura facuta de pui, ploaia si vantul au strecurat nisip, pamant si namol. Acestea s-au intarit in interiorul lui, s-au pietrificat si l-au ajutat sa ajunga intreg, leganat intr-o punga de plastic, pe care o duc personal la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj: donatie din partea revistei "Formula As"! E bizar sa umbli asa, cu milioane de ani intr-o punga, prin centrul Clujului, printre oameni care se intorc acasa de la serviciu, sau printre masini oprite la semafor. Cine putea sa prevada o aventura ca asta, la vremea cand puii de dinozaur ieseau din oua?
Universitatea "Babes-Bolyai" e o cladire interbelica severa si maiestuoasa. Donatia e primita de d-l profesor Vlad Codrea. Cu niste ochelari speciali, priveste de-aproape coaja pietrificata a oualor: "Sunt, intr-adevar, oua de dinozaur, conservate destul de bine. Pe piata neagra, asa ceva ajunge pana la 7000 de euro bucata. Universitatea noastra nu isi permite sa cumpere, din doua motive: in primul rand, lipsa fondurilor, putine chiar si pentru cercetare, si apoi, sa dai bani braconierilor ar insemna sa ii incurajam in ceea ce fac, ceea ce incalca deontologia profesiei. Faptul ca ati reusit sa cumparati asa ceva, la un pret atat de mic, ar trebui sa fie un semnal de alarma pentru autoritati, sa faca ceva pentru protejarea parcului geologic". Bun duhovnic, profesorul Codrea m-a iertat, totusi, pentru faptul ca i-am dat bani braconierului. Oricum, decat sa stea in vitrina vreunui colectionar de la Bucuresti, oualor de dinozaur le sta mult mai bine la celebra Universitate din Cluj.
De la bratari de aur, la oase de uriasi
In timp, dupa descoperirile baronului Ferenz Nopcsa, alti cercetatori au venit pe urmele sale. Universitatile din Bucuresti, Deva si Cluj si-au trimis specialistii sa faca noi descoperiri in dealurile misterioase ale Hategului. In ultimii 30 de ani, peste 15 specii de dinozauri pitici, crocodili, broaste testoase si soparle de dimensiuni gigantice au fost scoase la lumina. In lumea stiintifica au fost primite ca descoperiri epocale. Aproape ca nu exista carte despre paleontologie care sa nu mentioneze Romania, cu Hategul ei plin de fosile si vestigii de-acum milioane de ani. Dar astfel de vesti au ajuns si la braconierii din zona Orastiei, superspecializati in cautarile ilegale de aur si comori dacice. Si cum pe piata colectionarilor, o vertebra de dinozaur, o mandibula sau, pur si simplu, un os au preturi in euro cu multe zerouri la sfarsit, oportunitatea respecializarii braconierilor a fost imediat sesizata. Din cautatori de comori s-au transformat rapid in cautatori de "oase de urias". Ca sa nu mai vorbim de celebrele oua de dinozaur. Se stie ca cercetatorii romani au descoperit cateva zeci de astfel de oua. Ele pot fi vazute la Muzeul de Stiinte Naturale din Bucuresti. Preturile pentru o astfel de marfa sunt ametitoare, mai ales daca oul nu este "eclozat", adica are puiul de dinozaur in interior. In acest moment, cateva sute de hectare burdusite cu fosile de dinozauri, spatiul viitorului Geoparc Hateg, sunt la discretia braconierilor. Nu exista nici un fel de paznic, nici un fel de protectie. Terenurile nu au nici un fel de avertisment si legea e foarte vaga. Politia si intreaga lume stiintifica se bazeaza doar pe... vigilenta si buna credinta a taranilor din zona. Ca si in cazul Muntilor Orastiei, toate problemele se vor rezolva, probabil, dupa ce puternicii zilei vor avea cate un mic dinozaur in propria sufragerie.
Geoparcul
Imi aduc aminte de nea Ilie si de maternitatea dinozaurilor, pe care doar eu si parintele din sat o stim. Pentru braconieri, un astfel de loc ar fi aur curat. Dar felul universitatilor de a exploata pamanturile taranilor, fara a le da nici o compensatie si nici o plata pentru nenumaratele exponate duse direct in muzee si laboratoare, incurajeaza braconajul. Daca vreodata nea Ilie si braconierul se vor intalni, sunt sanse foarte mari sa se incheie o afacere. In detrimentul stiintei. Taranii nu sunt incurajati in nici un fel ca sa puna la dispozitia cercetatorilor pamanturile burdusite cu fosile nepretuite. Nu li se acorda nici un fel de compensatie materiala si, de multe ori, nici macar recunostinta minima.
Da, exista planuri pentru realizarea unui Geoparc, asa ca in America, unde sa poti vizita reproduceri de dinozauri in marime naturala, fosile etc. Dar, deocamdata, aria protejata din Hateg nu are nici un fel de paza, e la discretia braconierilor. Daca se va face Geoparcul, taranii care isi dau terenurile spre cercetare vor avea procente din aceasta afacere, se spune. Insa ziua aceea pare la fel de indepartata ca timpurile dinozaurilor. Cum sa crezi altceva, cand intreaga infrastructura a zonei e la pamant? Castelele ce ar trebui sa devina centre de atractie pentru turisti, superbe piese de arhitectura, sunt in paragina si nimeni nu pare sa se grabeasca intru salvarea lor. Am fost sa le vad, ca sa imi dau seama cam in cat timp s-ar putea pune pe picioare Geoparcul. Castelul generalului Berthelot, viitorul muzeu principal, nu mai are nici usi, nici ferestre, nici gard. Practic, au ramas doar peretii, din care vremea rea a inceput sa muste. Un castel fantoma, desi din toata mizeria in care se afla, inca mai straluceste stins. La fel, castelul fostului baron Nopcsa. Acesta, mult mai impunator, probabil, in vremurile sale de glorie, e in acelasi stadiu de ruina, transformat in depozit de lemne si wc pentru orfelinatul rasarit inexplicabil in curtea lui. In plus, intre cercetatorii de la Bucuresti, Deva si Cluj, e o acuta lipsa de colaborare, ca si cum lipsa banilor pentru cercetare nu ar fi deja un impediment major. Carti importante si cercetari extinse pe zona Hategului sunt blocate in orgolii. Lipseste un dialog care sa puna importanta nationala si internationala a descoperirilor mai presus de orice. Solidaritatea stiintifica, indiferent de universitate, ar putea fi un pas important impotriva birocratiei ministerelor si a fondurilor infime.
Epilog
Stau pe bancuta din fata casei lui Teodor Elekes. Batranul miroase a lapte si a balegar. Tocmai a iesit din grajd si se odihneste un pic privind trecatorii. Ii privim impreuna. Incepe sa povesteasca despre locurile de-aici, pe care le stie sat cu sat si deal cu deal. Il intreb de uriasi. Imi vorbeste despre potopul care i-a inecat si de oasele lor imprastiate "in tat locul".
"No, dapoi daca dumneavoastra sunteti de la Bucuresti, eu as vrea sa va spun o teorie a mea. Poate daca o spuneti la capitala si prin ziare se aude mai bine sus, la conducere, ca pe noi, cei de-aici, nu prea ne-aude nime la Bucuresti. Alte tari au petrol, domnule! Alte tari au gaze, au diamanturi, si cine stie ce bogatii. Asta au ei acolo si ei exploateaza ce au. Noi de ce nu exploatam ce avem? Daca tara noastra are in pamant oase de uriesi si oua de zmei, oase de daci si romani, de ce nu facem ceva din ei? Poate ca io is taran si nu judec bine, da vorbiti dvs. acolo, pe la ministri, ca ii multa lume interesata de dinozauri si de oase de uriesi, si poate s-ar putea face bani buni cu trebile astea."
Batranul are dreptate. Da, s-ar face bani buni cu uriasii si dinozaurii, stiinta ar castiga. Dar ceea ce nu stie Teodor Elekes este ca la Bucuresti, in atat de indepartata capitala a Romaniei, mai intai trebuie descoperiti si dusi la muzeu dinozaurii din ministere.