Vine la interviu vesela, cu parul usor strans la spate, machiata discret. Paseste artistic, cu trupul drept. Pas de scena. Doar mainile par luate din alta parte. Desi perfect ingrijite, sunt maini muncite, puternice, si raspandesc miros de pamant. Celebra si mult iubita actrita, tocmai a terminat de plantat cateva flori in gradina, si cand se aseaza pe scaun, in fata mea, casa se umple de zambet si primavara.
"Sunt Berbec. Imi place noutatea, inceputul"
- Actritele de la Hollywood se plang ca dupa varsta de 40 de ani nu li se mai ofera roluri in filme. Desi ati trecut si dvs. baremul "fatal", sunteti foarte prezenta pe micul si pe marele ecran, chiar daca nu mai interpretati personaje celebre, ca cele din "Proba de microfon" si "Glissando", care v-au consacrat. Va simtiti "departajata" prin varsta?
- Deloc. Ma bucura orice invitatii primesc, la emisiuni, la festivaluri, la interviuri... Joc cu mare placere in telenovelele de la Acasa Tv, mai ales in cele bine facute, care iti dau sentimentul de-adevarat, de real. Dar dragostea mea cea mare ramane, totusi, filmul, si sunt foarte bucuroasa sa joc in productii noi, indraznete, alaturi de actori tineri, asa cum a fost in filmul "Occident", "Legaturi bolnavicioase" sau "Si totul era nimic". Nu cred ca e nevoie de roluri mari ca sa-ti faci meseria, ci de roluri bune si potrivite, pe care sa le redai cat mai convingator. Cand joci cu placere, varsta nu mai are nici un fel de importanta, mai ales cand ceea ce faci se bucura de succes.
- Dar teatrul? Candva erati nedespartita de scena.
- La teatru nu mai revin. Clar si simplu. Teatrul e pentru mine ca o persoana pe care am iubit-o enorm si care mi-a aruncat drept raspuns niste resturi. S-a folosit de mine si apoi mi-a intors spatele. Sunt foarte multe nedreptati in lumea scenei, pe care eu, dupa atatia ani de cariera, imi permit sa le refuz. Si-apoi, la un moment dat, am simtit ca temperamental ma potrivesc mult mai bine cu filmul: este mai rapid, fara repetitiile acelea infernale, pe care nu le mai suport. Am repetat si cate un an la un singur spectacol, am jucat si cate sapte ani o singura piesa. Recunosc deschis ca acum nu mai pot face asta. Vreau sa exersez si alte lucruri pana ce mor, sa citesc, sa ma bucur mai mult de natura, s-o simt. Eu sunt Berbec, iar berbecilor le place noutatea, proiectul, emotia inceputului. Si mai este ceva. Ca forma artistica, teatrul de azi s-a schimbat foarte mult, a devenit un fel de hartuire a publicului, s-a ajuns la niste experimente pe care eu nu le mai inteleg. Am fost, recent, la Festivalul de Teatru de la Sibiu, unde niste studenti francezi s-au chinuit tot spectacolul sa urineze pe scena. Pana la urma, au reusit. Nu stiu insa daca asta inseamna si ca au avut succes... Precizez ca nu sunt o demodata si nu am melancolii legate de trecut. Chiar deloc. Dar exista o limita, chiar si in experimentul artistic.
- Revenind la vedetele de la Hollywood, prin comparatie, dvs. nu pareti deloc stresata de varsta. Dimpotriva. Iradiati o energie cuceritoare. Ce reteta aveti?
- Femeile se feresc sa vorbeasca de batranete, de riduri, de menopauza, ca si cum ar fi un lucru rusinos. Nu, doamnelor, este legea firii, e natura noastra umana! Sigur ca doare putin, sigur ca nu te bucuri vazandu-ti chipul ridat din oglinda, dar cand stii sa-i dai sens, cand il incarci de viata, timpul nu mai are putere asupra ta. Fiecare varsta, traita cu daruire, are farmecul si frumusetea ei. Si-apoi, sa-i multumim lui Dumnezeu pentru fiecare clipa pe care ne-o daruieste. Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa traim cu frica. Frica este unul dintre cele mai mari pacate. Daca ti-e frica, inseamna ca nu ai incredere in Creator, in cel care iti vegheaza destinul pe care tot El ti l-a si daruit. Sigur, sunt femeie, cocheta, bineinteles ca ma doare sufletul cand ma uit in oglinda. Ani de zile, dupa ce ma machiam, "prietena" din oglinda imi zambea incantata. Acum, mi se pare ca se cam stramba la mine... O actrita americana, al carei nume imi scapa acum, spunea simplu si plin de umor: "Nu-mi pare rau ca imbatranesc, imi pare rau ca incep sa arat din ce in ce mai rau". (Rade.) Cam asta e. Oricarei femei ii pare rau dupa ceea ce-a fost odata ca niciodata. Mai ales daca a fost frumusica. Dar asta e drumul. Oricum, nici sa am posibilitatea, nici sa fiu la Hollywood, nu as face operatii estetice. Nu ca nu as vrea sa dau putin timpul inapoi, dar mi-e frica de doua lucruri: sa nu cumva sa nu iasa operatia si, cel mai important, sa nu-mi pierd expresia. Am vazut actori "foarte operati", care parca nu mai sunt oameni, parca le-a pus cineva un ciorap pe fata si l-a innodat la ceafa. Eu sunt actrita de film, nu pot sa apar mereu cu aceeasi expresie pe figura, e respingator. Mai bine un rid in plus, oricat de dureros ar fi el.
- N-o sa-mi spuneti ca nu incercati si dvs. sa opriti timpul...
- Ei, ma ingrijesc si eu, bineinteles, dar cu plante, cu o alimentatie sanatoasa, cu un stil de viata "curat", cat mai apropiat de natura. Cu cat consumam mai putine toxine, cu atat vom avea un ten mai frumos. La acest aspect "lucrez" acum. Citesc foarte mult, gatesc natural, cu produse cultivate pe cat posibil de mine. Ma informez permanent, am citit zeci de carti in domeniu, iar revista voastra e la loc de cinste in lecturile mele saptamanale. Am putea vorbi numai despre modul meu naturist de viata, intr-un interviu separat. Uite un exemplu recent: mi-am luat o mandrete de masinarie care face paine. Pui tot ce trebuie in ea, iti da aparatul cantitatile, il programezi si, cand te trezesti, painea de secara, de orz, cu tot felul de alte cereale, te asteapta calda la micul dejun. O bunatate! Am pregatit pentru petrecerea de ziua mea o astfel de paine si i-am dat pe toti gata. (Rade)... Revenind la intrebarea, e-adevarat, noi, femeile-actrite, avem mai mult de pierdut cand imbatranim. Prim-planurile filmate sunt ca atunci cand cineva s-ar uita la tine cu lupa; imaginile luate de-aproape, in spatii mici, deformeaza, si-atunci publicul este mai atent la ridurile tale, decat la replica sau la emotia pe care o emani. Le mai spun cateodata cameramanilor, sa nu incerce sa exprime sentimente prin apropierea camerei de obrazul actorului. Si nu spun asta din vreun complex al varstei, ci pentru ca asa cred ca e bine, cred ca trebuie lasat cel care priveste sa-ti inteleaga trairea, nu sa fie atent la imperfectiuni fizice. In sensul acesta, postura de actor e umilitoare uneori, ca femeie poti fi luata in ras, daca le ceri operatorilor sa te "ia" numai din anumite unghiuri. Ba, uneori ai impresia ca te uratesc dinadins.
"Cea mai mare calitate a omului
este puterea de a darui si-a iubi"
- Oare lumea artistica in care traiti nu este, si ea, umilitoare? O "jungla" in care valorile estetice si morale au disparut?
- O cariera artistica inseamna o cursa foarte lunga. Nu poti sa calci pe cadavre ca sa ti-o croiesti. E nevoie de munca si timp ca sa ti se confirme talentul. Eu sunt foarte bucuroasa ca nu mi-am petrecut "baza" carierei in ziua de azi, cand ziaristii de scandal sunt gata sa publice orice, iar invidia este la ordinea zilei. As fi suferit ingrozitor. Le inteleg pe colegele mele tinere, cate au de tras. Eu, de bine de rau, am avut critici bune la vremea mea, articole frumoase despre rolurile mele, pe cand acum, se scrie mai degraba despre insuccese, haine, masini si viata amoroasa.
- Pareti impacata cu dvs. Senina. E o intelepciune a varstei mature, sau o lectie de viata? Cum ati echilibrat balansoarul?
- La un anumit moment din viata mea, pe care nu-l pot localiza exact in timp, am realizat ca cea mai mare calitate a omului este altruismul - calitatea de a iubi si a darui. Fara rezerve! Nu conteaza daca tu construiesti si altul distruge, daca tu esti bun si altul iti face rau, tu fa in continuare lucruri bune, pentru ca problema nu se pune intre tine si altul, ci intre tine si constiinta ta. Stiu pe propria-mi piele: cel mai crunt judecator e constiinta. Daca ai un caracter urat, el murdareste tot. Nu mai poti sa tresari la un mugure inflorit, nu poti sa mangai copacii si iarba, nu te mai poti bucura de nimic. Nu poti fi fericit, daca in cugetul si in sufletul tau e otrava. Fii curat si incearca sa-l meriti pe Dumnezeu. Elytis, un poet grec premiat cu Nobel prin 79, spunea: "Ca sa poti trai pe aceasta planeta, trebuie sa-ti sprijini un picior in afara ei". Ce metafora frumoasa a lui Dumnezeu! Nu ma lasa, ca eu o tin asa la infinit! Fac parte din generatia care a spus multa poezie. Imi si place enorm. Le zic si tinerilor: "Invatati poezie, ca o sa va indragostiti si n-o sa aveti ce vorbi". Dar lor nu le mai place. Li s-a stins sufletul.
"Pot vorbi ore si ore despre natura"
- Al dvs. arde, insa, in valvatai. Intelepciunea nu v-a omorat pasiunea. Temperamentul dvs. e inca provocator. Asa rezulta cel putin din personajele pe care le interpretati...
- Probabil ca m-a "tradat" pelicula. Exista personaje care "umbla" la zone pe care nu esti bucuros sa le scoti la lumina. Intr-adevar, cred ca am fost, si intr-un fel mai sunt, o femeie pasionala, din mai toate punctele de vedere. De exemplu, nu ti-as dori sa ma prinzi vreodata nervoasa! Pot fi de o autoritate de-a dreptul dureroasa. Sau ma intrebi de pasiune in sensul ei senzual? Da, si asta se poate spune despre mine, mi s-a spus mereu, in diferite clipe ale vietii mele. Cred ca am avut mereu un exces de estrogen... (rade). Glumesc si eu, cert este ca mi-a placut mereu sa fiu femeie, dar nu m-am considerat niciodata una foarte frumoasa. Ba, am avut chiar complexe, inca din facultate, cand majoritatea colegelor mele erau foarte inalte. Doamne, ce complexata mai eram, visam noaptea ca imi fac injectii in picioare ca sa mai cresc. Stii cum mi-a trecut? Chiar la sfarsitul primului semestru, profesoara le-a cerut baietilor sa-si aleaga cate o partenera pentru un anume rol. Majoritatea m-au ales pe mine, pentru ca eram mai micuta decat ei. Atunci am inteles ca inaltimea unei femei poate genera un complex si in randul barbatilor, asa ca m-am linistit. Mi-a trecut chiar de tot, cand am realizat ca, de fapt, am o inaltime foarte buna de scena. Da, mi-a placut intotdeauna sa fiu cocheta, mi-a placut sa merg numai pe tocuri. Ca oricarei femei, mi-a placut sa observ zambetele admiratoare ale barbatilor in jurul meu. Iti spun un secret: la un moment dat, am plans pe ascuns cand, la o varsta deja matura, m-am intalnit cu un fost prieten vechi, mai tanar decat mine. Am plans cand am simtit in reactia lui ca ma considera la fel de atragatoare ca in momentul primei noastre intalniri; ca vibratia aceea care cutremura cateodata doi oameni nu disparuse de tot. Cred ca e o reactie fireasca, pe care o are orice femeie, chiar daca nu recunoaste. Eu zic ca tot ce inseamna iubire carnala are o vibratie baritonala, iar iubirea de plante, de oameni, de tot ce inseamna oglinzi in care vezi Creatorul, are o vibratie de soprana. Credeti-ma ca asa e! (Rade.) Revenind la temperamentul meu infocat, de Berbec, prea adesea coleric, marturisesc ca "sculptez" de mult la el, dar totusi, cand ma prinzi nepregatita, cu garda jos, ma mai "umflu". Asta se intampla mai ales in familie, dar sunt atat de harnica, fac atat de multe lucruri, incat sunt iertata mereu. Am foarte multe lucruri pe care mi le reprosez. De exemplu, nu cred ca am rezolvat inca relatia cu mama mea, pe care o iubesc enorm, dar parca nu avem acea compatibilitate, acea comunicare perfecta de mama-fiica. Probabil ca multi oameni simt rupturile din relatiile cu parintii, chiar daca nu recunosc. Cateodata, diferenta de generatie, de cultura, este greu de depasit. Am avut momente cand mi-am reprosat chiar si meseria, pentru ca s-a intamplat sa trec prin clipe cumplite de viata, iar meseria ma obliga sa "joc" fericirea. Am avut perioade in care am suferit mult, si atunci mi se parea ca actoria e un "circ". Asta, pana cand, trecand printr-o mare depresie dupa divort (am fost maritata cu un regizor), m-am asezat eu insami in fata televizorului, la un film. Doua ore am uitat de problemele mele si mi-am dat seama ce medicament extraordinar poate fi cinematograful. Parca ar lua creierul o pauza. Nu mai este irigat de sangele suferintei tale, te uiti la altii si te iei cu povestea lor. De altfel, eu cred ca povestea e totul. In teatru, in film, in viata. Totul. Imi mai reprosez ca prea mult timp am fost o fumatoare inraita. Imi mai reprosez ca nu reusesc intotdeauna sa fiu mai calda cu Alain, sotul meu actual, care este mult mai tandru, mai intelegator si mai bland cu mine... Dar eu compensez in partea energiei, a muncii. El imi reproseaza foarte mult munca mea la gradina, pentru ca mereu ma aleg cu raceli. Eu nu prea il ascult si ii spun ca tipa gena de taranca din mine. Chiar asa este, o simt, simt bucuria de a proteja floarea buna de iarba rea, bucuria pamantului. Uite, acum mi-a adus cineva mazare, am plantat-o si abia astept sa creasca si sa se coaca, sa ma simt din nou copil asezat pe pamantul rece de sub arac, sa strang intre degete pastaia verde si sa ciugulesc boabele dulci din interior.
- Facem ce facem si revenim la natura. Pareti o descendenta a Geei, zeita pamantului. Nu ratati nici o ocazie sa vorbiti despre plante, despre gradina dumneavoastra. Ce-ar fi sa o descrieti? Sa-i spuneti povestea de primavara?
- Sunt "intre gradini" acum. Am vandut proprietatea din Baneasa si m-am mutat aici, la Buftea. Am vandut, pentru ca in jurul nostru se construia enorm, si pierdusem linistea, izolarea, aerul curat. Incepea sa fie umbra in gradina, iar la umbra nu creste nimic. Asa ca am plecat. Sunt cam trista, pentru ca pamantul din gradina veche musteste acum de cepe de lalele, de crocus (stanjenel), de ghiocei, clopotei. Liliacul are mugurii gata sa plesneasca. Zambilele deja te imbata de miros. Imi pare asa de rau, pentru ca se pare ca actualii proprietari vor construi un bloc, deci tot ce va ramane in pamant se va sufoca. Oricum, eu am inceput de toamna trecuta munca la gradina noua, am pus si cativa arbusti, adusi din curtea veche. Am 2.700 de metri, un spatiu suficient ca sa-mi reconstruiesc paradisul. Deja am plantat copaci, florile sadite asta toamna au spart pamantul. Din 92, de cand m-a prins vraja aceasta a florilor, am adus plante de peste tot, din toata tara, chiar si din parcuri am mai luat cateodata seminte. Sotul meu zice ca am mana verde, pentru ca mai tot ce plantez se prinde. Are dreptate intr-un fel! Am relatii speciale cu fiecare planta in parte. Stiu ce le place si ce nu. Pinilor, bunaoara, este bine sa le faci curte, precum soarelui. Sa-i imbratisezi, sa-i mangai, sa le vorbesti. Se spune ca au o energie extraordinara si eu cred ca e adevarat. Si chiar sa nu fie, jocul acesta cu tine te face sa-ti creezi o energie minunata. In joaca mea cu natura merg pana acolo incat - poate sa sune nebunesc - comunic prin flori cu spiritul celor dragi, care au plecat de langa mine. Cred ca ghioceii sunt codul meu de comunicare cu spiritul bunicii. La fel ca si ea, ghiocelul este cea mai puternica floare, lupta cu viforul, cu gheata, desi este asa de firava. Laleaua albastra, care nici macar nu exista, este un alt spirit iubit de mine, care nu mai este... Dar sa lasam asta, sa nu ne intristam, Doamne fereste, tocmai acum, in prag de Pasti!
- Si cateii?...
- Acum vin de la catei. Of, ce dragi imi sunt! Am lupi alsacieni, sunt extraordinari. Atata iubire!... Ma "cearta" cand vin acasa, parca ma intreaba unde am fost, parca ma dojenesc ca i-am lasat. Cand ii mangai, simt toata iubirea universului in ochii lor. Undeva am citit ca atunci cand stapanul isi mangaie cainele, Dumnezeu vede din cer o scanteie, atat de puternic este raspunsul de iubire al unui caine. Am avut cu mai mult timp in urma un dalmatian. L-am iubit enorm, parca toata frustrarea mea materna s-a "ingramadit" in iubirea pentru acel caine. Eram la prima casnicie, cainele iesise la plimbare cu fostul meu sot, iar eu ramasesem acasa. S-a intamplat sa fie o scurgere de gaz, nu mi-am dat seama, deja ma luase somnul. Ei bine, cainele s-a intors pur si simplu din drum, a fugit inapoi acasa si m-a salvat. Va jur ca este adevarat. Cred cu tarie in capacitatea animalelor de a comunica telepatic cu noi. Si pisicile... Nu prea am avut eu noroc la ele, dar le iubesc, pentru ca sunt foarte demne, parca ti-ar face o onoare ca te lasa sa le mangai. (Rade.) Imi place foarte mult sa vorbesc despre aceste lucruri, despre plante, despre animale, cred in ele, vibrez cu ele. Mi-e frica sa nu mor si sa nu apuc sa spun ce am descoperit ca e adevarat. Nu eu am "gandit" asta, Confucius a facut-o, dar mi-a placut si imi insusesc acest crez. Pot vorbi ore si ore despre natura..., ore si ore...