Intre Valea Sebesului si ultimele ramificatii ale Parangului, se intind, in toata splendoarea lor, Muntii Sureanu. Poate parea curios, dar cel putin in judetul Hunedoara, localnicii le spun Muntii Orastiei. Sub acest nume au aparut si in literatura arheologica a inceputului de secol XX, adapostind pe culmile si in padurile lor, atata istorie cat toti Carpatii la un loc. Aici sunt vestitele cetati dacice, cu neasemuita Sarmizegetusa in frunte, aici sunt sutele de terase antropice, pe care cu mii de ani in urma vietuiau stramosii nostri. Tot aici sunt castrele romane, palpabila marturie a razboaielor de cotropire a Daciei. Priviti pe harta, Muntii Sureanu ocupa o suprafata relativ mica, dar daca este sa le descoperi secretele, batand cu piciorul toate cleanturile, iti trebuie o viata de om. Ei ascund nebanuite si tainice secrete ale istoriei si naturii, pe care doar o mana de localnici le cunosc si, uneori, nici chiar ei. Multe din aceste secrete asteapta sa iasa la lumina.
Peregrin in lumea dacilor
Dan Oltean este psiholog, dar a terminat si istoria. Fascinanta lume a dacilor i s-a cuibarit in suflet inca din copilarie si salasluieste acolo, indemnandu-l la cunoastere. Cu siguranta, nu exista fiinta care sa fi batut cu pasul fiecare cotlon al Muntilor Sureanu, asa ca el. Nici macar jivinele padurii, in toata libertatea lor, nu apuca sa strabata atata teritoriu, de multe ori salbatic, cat a strabatut el de 20 de ani incoace. Kilometrii facuti se pot contabiliza cu miile. A privit stelele, asemenea unui veritabil astrolog, a masurat varfurile Sureanului cu pasul, cu metrul si, mai nou, cu Gps-ul, a numarat pietrele dacilor, cu o rabdare de arhitect. Rezultatele peregrinarilor sale sunt pe masura. Cateva zeci de incaltari distruse, cateva biciclete paradite pe coclauri si... o carte. O carte care se citeste cu creionul in mana: "Religia Dacilor". In paginile ei, se ia la tranta cu dogmele istoricilor traditionalisti, taxandu-le greselile pe care le considera grave pentru adevarata istorie. Ne-am apropiat unul de celalalt din dragoste de daci. Colindam de ceva timp impreuna si, de cate ori am ocazia, fur cate ceva din meseria lui de cautator de istorie. Ne certam rar, dar sanatos, si totdeauna, la sfarsit, unul ii da dreptate celuilalt. Este destul de greu sa ajungi la sufletul sau, dar cand ajungi sa-l cunosti cu adevarat pe Dan Oltean, se cheama ca esti un om bogat.
Miraculosul frasin
La inceput de primavara, Dan Oltean imi propune o calatorie, intr-o zona mai putin cunoscuta a muntilor Sureanu. Imi promite chiar o surpriza, dar ea se afla destul de departe, sub Cununi si Vartoapele, locuri la care nu se poate ajunge decat pe jos, luand-o voiniceste, pieptis, prin padure. Ajungem la catunul Sub Cununi, un loc mirific, plin de liniste si incantare. Prin ceata deasa a diminetii de martie, cele cinci case, rasfirate pe coastele dealului, la distante destul de mari intre ele, par niste jucarele asezate pe un raft. Nici tipenie de om. E duminica, si jos, la Gradiste, la biserica, a venit preotul. O data pe luna vine sa slujeasca duminica si atunci, cu mic, cu mare, oamenii isi pun straiele de sarbatoare si coboara la vale. Intalnim cativa cai care pasc in liniste, alaturi de cimitirul incremenit de vreme. De-o bucata de timp, nu mai vorbim intre noi. Urcam tacuti, alaturi, cu pasi domoli, caci panta e mare. In fata, asemenea unui zid imens si impadurit, se ridica Vartoapele, unul dintre cele mai enigmatice locuri ale Sureanului. Un parau isi rostogoleste cu putere apele la vale. O luam prin dreapta lui, pe malul plin de noroi. Apoi intram intr-o padure de fag si, undeva sus, cam la 100 de metri, se distinge un frasin imens, cu o coroana inalta, care pare ca se sprijina de cer. Ne indreptam catre el. Dan ajunge primul si-l vad cum imi urmareste reactiile. Un zgomot surd, de cadere de apa, creste pe masura ce ma apropiu. Un pas, inca unul, mai sar peste o piatra, dupa care incremenesc: surpriza e-n fata mea. Ma frec la ochi si ma-ntreb daca ceea ce vad e real sau e vis. Dintre radacinile imense si contorsionate ale frasinului, tasnesc cu putere doua suvoaie de apa cristalina. Cateva palme mai in jos, o a treia tasnire, mai domoala, se alatura suratelor ei si, impreuna, o iau la vale, intr-o rostogolire tumultoasa. Izvoarele de apa par sa izbucneasca din chiar trunchiul frasinului. Un zgomot infundat si misterios urca spre noi din interior, asemenea unui ecou indepartat. Incerc sa fac tot felul de presupuneri pamantesti, cautand explicatii acestui fenomen. Zona Vartoapelor este cunoscuta ca una calcaroasa, cu o adevarata retea de pesteri, si asta ma face sa banuiesc ca, undeva, in povarnisul stancos, o acumulare de apa isi arunca la suprafata supraplinul, care se nimereste sa iasa la lumina, tocmai din radacinile frasinului batran, de vreo doua, trei sute de ani. Dar Dan Oltean nu e multumit de explicatiile mele. Dezleaga rucsacul, isi scoate la iveala biblioteca si incepem sa citim.
Copacul sacru al dacilor
In mitologia nordica, copacul Yggdrasil este copacul vietii, al cunoasterii, al intregii lumi. El este un frasin, este unic, si toata lumea il venereaza. In poemul nordic Edda, ca si in alte lucrari ale nordicilor, acest copac, ale carui radacini sunt udate mereu de o apa, dainuieste pe pamant cu mult inainte de aparitia omului. El se inalta pana la cer, iar radacinile sale traversau toate cele trei lumi. Prima radacina duce in lumea zeilor, numita Asgard. A doua radacina se termina in lumea uriasilor de gheata, numita Midgard, care au precedat oamenii pe pamant. A treia radacina coboara pana in teritoriul mortii, in Niflhel, acolo unde fantana Hvergelmir este sursa tuturor fluviilor, este cea care face viata posibila pe pamant.
Ne oprim din citit si privim uluiti la minunea din fata noastra. "Un frasin cu trei radacini, cu trei surse de apa, un loc cum nu s-a mai pomenit prin locurile noastre. Si toate astea aici, in inima misterioasei si fascinantei lumi a dacilor. Ei erau vecini cu germanicii si, la randul lor, sacralizau izvoarele. Oare nu stam in fata copacului sfant al dacilor? Aici, la Sub Cununi, dupa cucerirea Daciei, doi guvernatori romani au depus altare votive, inscriptionate cu multumiri zeului Apollo si zeitei Victoria. Stim ca romanii se temeau de spiritualitatea dacilor, careia s-au straduit sa-i stearga urmele, dar locurile sacre le-au pastrat, ca si la Densus, acolo unde pe un templu dacic au construit unul roman. In Muntii Orastiei nu s-au gasit asezari romane, nici castre, nici alte constructii. Inseamna ca ei au batut drumul pana aici, ca sa depuna altarele, cunoscand ca se afla in fata unui loc consacrat, un loc sacru, pe care si dacii il venerau", spune calauza mea cu entuziasm. Il intreb daca apa care isi rostogoleste tumultul pe langa noi n-ar fi chiar vestita Sargetia, care izvoraste de langa un munte sacru, in care este o pestera unde ar fi trait Zamolxis. Ma priveste si nu imi raspunde. Amandurora ne e teama sa incercam raspunsuri prea indraznete si tacem, muti de uimirea atator coincidente. Plecam mai departe, spre culmea Vartoapelor, unde se afla cateva pesteri vestite, prabusite in urma cu sute de ani.
Eterna primavara
Urcusul spre culmea Vartoapelor este anevoios, prin frunzele in care ti se infunda picioarele pana la genunchi. Inaintam cu greu, alegand pantele cele mai domoale. De o parte si de alta, ne strajuiesc fagi batrani si grosi, ca la Sarmizegetusa. Ne oprim sa ne tragem sufletul, iar Dan Oltean ma indeamna sa ma gandesc bine la scena de pe columna, in care romanii incarca aurul dacilor pe catari. Intr-adevar, asemanarea cu acest loc este izbitoare. Copacii sunt parca smulsi de acolo si asezati in decorul stacos al Vartoapelor, zugravind parca jaful de acum 1900 de ani. Imaginatia zboara mai departe. Bogatul izvor de sub copacul nemuririi ar fi putut sa fie chiar apa sacra sub care Decebal si-a ascuns comoara, iar pesterile Vartoapelor puteau sa fie un loc de refugiu, in caz de pericol. Visam impreuna mistere. Visam, dar pana la culme mai e cale lunga si grea. Lasam in urma fagii cei batrani si patrundem intr-o padure mai tanara, in mijlocul careia se inalta o stanca imensa. Pe lateral, intr-o crapatura verticala, taiata parca de un cutit fermecat, se vede un culoar de vreo 10 metri, stramt si inalt. La capatul lui, gasim o intrare de pestera. Curentul trage cu putere din adancul intunecat, semn ca pestera e lunga si cu alte iesiri nestiute. Nici curiozitatea si nici spiritul de aventura nu sunt destul de tari sa ne indemne a ne strecura in necunoscut.
Reluam drumul pieptis, spre culme si, mai tanar ca mine, tovarasul meu o ia inainte. Il vad cum ajunge sus pe platou si cum ramane incremenit, asemenea unei stane de piatra. Priveste in gol, nemiscat. Il ajung din urma, incercand sa privesc si eu ce l-a fascinat intr-atat. In acel moment, timpul a stat parca in loc. Am senzatia ca am ajuns pe un taram al primaverii vesnice. In fata noastra, cat vedem cu ochii, printre copacii tineri, intr-o fabuloasa simfonie in alb si verde, sunt milioane de ghiocei. De sub frunzele vestede, se inalta o adevarata armata de soldatei, cu sulite ascutite si cu coifuri albe, brodate cu un fir de verde. Sunt "ghioceii bogati", cum le spun localnicii. De o asemenea frumusete, numai natura este in stare, in locurile unde este ferita de agresori. Ghioceii impanzesc pe putin cinci hectare. Tacem amandoi, coplesiti de splendoarea privelistii. Ziua a trecut pe nesimtite, soarele se duce la culcare, iar noi, fara sa fi atins nici macar un fir de floare, facem o plecaciune mamei Natura si o luam pe drumul catre casa.
Fetele Albe
Ion Alionescu ne iese in cale la Sub Cununi, cand parasim padurea. Vine agale, sprijinit intr-un toiag, sa-si adune caii imprastiati la pascut. Ii dam binete si il intrebam de una, de alta. Il vedem cum tresare cand scot aparatul de fotografiat din rucsac. Ne spune scurt ca el de aur si de cautatorii de comori nu vorbeste. Ne trebuie ceva timp sa-i explicam ca nu vrem sa vorbim despre aur, dar despre comori am vrea sa aflam cate ceva. Da nu de alea ce le cauta domnii de la oras, cu detectoarele. Il rugam sa ne spuna despre ghiocei si despre izvor. Ne priveste, la inceput neincrezator, apoi mirat, si incepe sa ne povesteasca. "Dapoi, eu stiu ghioceii de cand eram copil si meream cu caprele la pascut, pe culmile Vartoapelor. Da nu erau asa de multi ca acum. Da de faini erau faini. Prin anii 50, s-or apucat oamenii sa-si taie padurea si in primavara urmatoare n-or mai iesit ghiocei. Da dupa aia, cand or mai crescut copacii, iar or aparut, si mult mai multi ca inainte. Pana acu vreo 15 ani, mai veneau muierile cu cosarcile si culegeau ghiocei, sa-i duca la oras, la piata, da in timpul din urma n-or mai venit." Il intrebam de ce crede ca sunt asa de multi, pentru ca padure umbroasa si platouri sunt peste tot. "Bunica ne zicea ca prin pesterile Vartoapelor stau Alea Frumoase, Ielele Padurii sau Fetele Albe, cum le mai zic pe aici oamenii. Cum se topeste neaua, ele ies si incep sa cante si sa danseze, si n-o iau la goana, pana nu da caldura. Sed numa acolo cuminti si grijesc de ghiocei. Cand se gata ghioceii, le apuca nebuneala. O iau la goana prin paduri, si vai de ala care sta in fata lor. Is tare rele. Fetele de prin sate starpesc, daca se intalnesc cu Frumoasele, iar ficiorii isi pierd barbatia. La batrani le ia graiu, iar la animale le innoada coamele si cozile."
Un ceas de vreme stam proptiti in gardul de lemn ascultand povesti despre Fetele Albe. Apoi ajungem si la povestile cu izvorul. Stim ca acolo, in munti, orice firicel de apa, orice piatra, orice culme sau palc de padure poarta un nume si suntem curiosi sa aflam cum ii zice la izvorul din frasin. "Apai, ala-i acolo de cand lumea. Prin curtile noastre de la Sub Cununi nu-s fantani. Si apa, numai de acolo luam. Si pentru vite, si pentru noi. N-o fost nici un an in care sa sece or sa inghete, ii apa tot timpul. Cand ploaie mult sau se topeste neaua, mai face si prapad, matura tot in cale. De multe ori, o luat drumul de pe Valea Aninesului cu totul, de-or trebuit sa-i faca un stavilar din piatra, in vale, ca sa-l poata opri. De cativa ani, ne-am tras fiecare o tava de la izvor pana acasa si avem apa in curte. Da vara se incalzeste pe tava si nu ne place si merem iar cu videra dupa apa, o luam chiar de la radacini." Ne spune de stanca de la poalele Vartoapelor ca i se zice Piatra Mare, ca la una din pesteri ii spune A Bodii, ca Sub Cununi vine de la cununile pe care si le impletesc Frumoasele acolo sus, pe culme, inainte de a o lua la goana, dar despre izvor nu stie sa aiba vreun nume. "Cand ma mana mama dupa apa, zicea sa ma duc la izvor. La asta nici nu-i trebuie nume, pentru ca aci ii viata noastra. Fara el, nu si-ar fi facut batranii casele pe cleanturile astea. Nu am putea trai fara el. Si atunci, ce sa mai aiba un nume? El e Izvorul si. . . gata."
Vladimir Brilinsky
(Fotografiile autorului)