In Saptamana Mare, la manastirea Slatina, slujbele si rugaciunea de peste zi nu au egal. Totul pare transparent si bogat, ca lumina primaverii, ca matasea alb-rozalie a florilor de cais. O adiere molateca de vant freamata faldurile cernite ale maicutelor, dornice sa ajunga cat mai repede la biserica si sa primeasca marea Impartasanie din Joia cea Sfanta. Invelite in tristetea stralucitoare a Postului, monahiile ridica "stalpii" si canta apoi Prohodul, sarutand cutremurate Crucea ridicata in mijlocul bisericii, centru al Liturghiei si al intregului univers. In Saptamana Mare, intreaga obste a Manastirii Slatina cauta a se face nevazuta. Nu ai cu cine vorbi. Ca niste albine tacute, maicile se inghesuie in urdinisul intrarii in biserica. E chiar inceputul Canonului. Inceputul durerii si al Mantuirii. De Pasti, portile grele ale cerului se deschid. Lumina harica ne cuprinde pe toti, iar la Ierusalim, lumanarile celor mai credinciosi se aprind de la sine. Suntem in plin mister, in taina cea mai adanca. Cristos ne bate la fereastra si asteapta sa-L poftim inauntru, in camara primenita a sufletului nostru.
Cele 7 clopote care striga numele
domnitorului Alexandru Lapusneanu
Asa cum arata, sobra, de neclintit, Slatina pare o cetate, o manastire razboinica. Se simte ca aici a fost candva obste de calugari. Nimic nu e lasat la voia intamplarii. Totul e cladit monumental, solemn, barbateste. In manastire, nu intri si nici nu te plimbi hai-hui, dupa pofta inimii. Ziduri groase de piatra iti bareaza ostaseste drumul, cercetandu-ti cugetul sau gandul ascuns. De jur imprejur, pe pajistea abia inverzita, se ridica siruri prelungi de garduri inalte de lemn, intarind parca si mai mult legamantul monahal al despartirii de lume, de rataciri si ispite. In curtea interioara, biserica inalta si austera, parca integrata ea insasi unui cin monahal, e inconjurata de ochiuri mari de verdeata, pline de arbori si flori. Un paradis intre ziduri.
Cu muntele in spate si un firicel de apa alaturi, Slatina sta asezata la granita rasariteana a Bucovinei. Aici se opresc toate drumurile ce vin din Moldova, dinspre Roman si Falticeni, si tot de aici incepe soseaua ce duce prin Vatra Dornei spre Ardeal, insirand de-o parte si alta Gura Humorului, Voronetul, Sucevita si Moldovita. Cei priceputi cunosc caile de scurtatura si, urmand mersul capriorilor, ajung peste deal la Voronet sau Humor. Loc inchis si dosit, Slatina ascunde o parte din geografia mistica a Bucovinei - o harta tainica pe care stau desenate in cercuri concentrice brauri de manastiri domnesti; o harta ce are in centrul Boianul cel nemurit de Eminescu ("Din Boian la Vatra Dornei, i-a mancat omida cornii") - capitala secreta a hutulilor si locul unde o ciudata legenda zice ca s-ar afla inca "biserica ascunsa", prima biserica de lemn, pastrata de hutuli, chiar dintru inceputul inceputului, de la ucenicii Apostolului Andrei, de la Cristos.
In una din cartile lui, Nicolae Iorga scria ca "La Slatina, vine cand si cand Dumnezeu si se odihneste". Un baietel din Bucuresti, care citise aceste randuri, a oprit-o intr-o zi pe maica stareta Evelina Tanase si a rugat-o cu marea lui naivitate: "Maicuta, arata-mi unde se ascunde Dumnezeu... Vreau sa-L vad si eu". La Slatina se intampla ceva miraculos. Toti cei care vin sa viziteze lacasul manastiresc raman tintuiti, fara sa priceapa ce se petrece. Simt forta locului. Simt o pace interioara fara egal. Simt ca undeva, sus, deasupra manastirii lui Lapusneanu, isi dau loc de intalnire cetele ingeresti si arhanghelii. Duminica sau in marile sarbatori de peste an, cele 7 clopote din turla incep a bate, repetand in sonoritati puternice si alamite, acelasi nume drag, de domnitor: "A-le-xandru... La-pus-neanu". Ca si la Putna, clopotele Slatinei vorbesc, se tanguie, aduc mereu aminte. Daca prin absurd, aceste clopote ar inceta sa mai bata, in locul lor ar glasui pietrele, copacii si sfintele odoare din biserica.
In ascunzisul mortarului, in peretii jefuiti, candva, de icoane, se ascund povesti si amintiri teribile - navaliri, incendii, crime si dezastre. Slatina e o manastire martirizata, trecuta in mai multe randuri prin foc si sabie. Despot Voda a topit toata argintaria si odoarele bisericii, pentru a bate moneda si a-si plati ostenii. Sobietki, in drum spre Neamt, a asediat manastirea, furand clopotele de bronz pentru tunuri. Ioan Voda cel Cumplit il va ingropa de viu pe staretul Iacob cel Vrednic, pentru a afla unde e ascuns tezaurul, in timp ce turcii vor incendia chiliile, cautand sa se razbune pe Iordache Olimpiotul si alti conducatori ai Eteriei, refugiati in manastire dupa 1821.
Inteleapta si trecuta prin toate ale vietii, stareta Evelina nu se tulbura cu nimic, atunci cand pomeneste de cumplitele incercari ale trecutului sau de anii "decretului", pe care i-a petrecut alungata in lume, iar manastirea a ramas pustie vreme de 10 ani. La toate, gaseste un raspuns in Biblie, in vrerea atotputernica a lui Dumnezeu, si cugeta cu o rostire simpla, de Pateric: "Doar cei prigoniti pentru dreptate cunosc fericirea. Ca si busuiocul, ce trebuie strivit intre degete sa miroasa, monahul se cade sa suporte asemenea".
Imnele Maicii Heruvima
In Saptamana Mare, maicutele de la Slatina pastreaza legamantul tacerii. Pasesc in varful picioarelor, de teama parca sa nu tulbure nimic. Nu se mai aud in jur decat vantul si soaptele inserarii. Postesc deplin - cu vazul, cu mintea, cu gandul adancit in inima. In preajma Invierii, traiesc un moment aparte. E momentul opririi, al rugaciunii si al meditatiei. Asezata la o margine de mormant, peste care tocmai a sadit cupole colorate de panselute si margaritar, maica Iustina Morosanu varsa o lacrima duioasa si ramane cu privirea pierduta in departari.Mormantul e al maicii Heruvima Scutareanu, cea care i-a fost duhovnic si mama, prieten si model de calugarie. A murit chiar de Pasti. S-a stins ca o parere, ca o rasuflare de copil, ca o stea in lumina cruda a diminetii. Toata viata i-a placut sa se roage si sa-i cante lui Dumnezeu. Avea o voce de aur. Vocea ei acoperea zarile. Cand dadea glas troparelor, o auzeai de la poarta manastirii. Se opreau pasarile din zbor si sfintii tresareau in icoane. La 90 de ani, a fost lucida si vrednica pana in ultima clipa. "Maicuta, cum e glasul 5?", a intrebat-o Iustina, si maica cea batrana a inceput sa cante in soapta. Asa a murit, cantand imn de slava si de pocainta, cu batista ei mereu uda de lacrimi, alaturi.
Era formidabila Heruvima! Aproape oarba, purtand doua randuri de ochelari, se suia pe masuta, ca sa se apropie de bec si sa citeasca "Bogorodisna". De cate ori citea aceste rugaciuni ale Maicii Domnului, o podidea plansul. Avea darul lacrimilor, dar nu pentru sine, ci pentru altii. Blanda si neprihanita, Heruvima iubea din toata inima. Iubea mai ales cantarile slujbei si oamenii sarmani. Era toata numai jertfa si mila. In chilie, avea doua paturi. Unul era pregatit in orice clipa pentru cei necajiti si fara adapost. De multe ori, umplea camera cu pelerini si ea se culca pe jos. "Fiecare om e unicat", zicea ea. "Cand moare un om, moare o lume."
Maica Iustina a avut de la cine sa invete. Si dragostea se invata, nu numai tipicul calugaresc. Dragostea e cheia vietii. Cu ea deschizi toate cele vazute si nevazute. De multe ori, la necaz sau indoiala, maica Iustina discuta in duh cu Heruvima. Vorbeste, intreaba, cere sfat, si batrana ii raspunde, ii da gandul cel bun. Odata a visat-o atat de clar si de aievea, incat putin a lipsit sa o atinga cu mana, sa o mangaie. "Cum sunt vamile? Ce faci acolo unde esti?", a intrebat Iustina, si maica cea batrana i-a zambit cu bunatate: "Fac ce am facut si la chilie. Laud pe Dumnezeu"... "Il vezi pe Dumnezeu?", a continuat Iustina, dar batrana i-a pus cu blandete degetul la gura. "Ajunge cu intrebarile. Il vad, dar nu ma pot uita la El. E ca soarele."
Tare mult ii lipseste Heruvima. Apropiatul moment al Invierii ii starneste potop de ganduri si emotii, amintindu-si cum statea la capataiul batranei, chiar in sfanta noapte de Pasti, obosita si cu ochii in lacrimi, nestiind ce anume sa faca. Sa murmure cantece de Lumina sau de inmormantare? Sa se bucure sau sa se intristeze? Se spune ca cei care mor in noaptea de Inviere sunt oameni alesi, ca au mare nadejde de mantuire. Maica Iustina crede acest lucru si e convinsa ca in noaptea de Pasti, pana si caznele iadului inceteaza cateva ceasuri. Intr-adevar, de Inviere se deschid portile Vesniciei.
Incet si fara veste, batranii ne parasesc. In locul lor ramane un mare gol, o lipsa. Odata cu cei incarcati de zile, ne pleaca mangaierea, caldura si mierea cuvantului. Pe zi ce trece, se micsoreaza bucuria ascultarii, a veseliei, a regasirii. Lumea scade, nu mai creste, iar rugaciunea se muta parca tot mai mult din inima pe buze. "Tanara fiind, am imbatranit cu cele batrane", zice Iustina, oftand si amintindu-si de tacerea aurita a maicii Agafia, de intelepciunea Elpidiei (tipicarita), care si-a vazut dinainte sfarsitul, de maica Axenia, care zambea, spunand de fiecare data, cand o sora mai cruda cadea in greseala: "Nu te necaji. Daca batranetea ar putea si tineretea ar sti, s-ar implini toata filosofia lumii". Dispar batranii, unul cate unul, si nimic nu poate sa-i inlocuiasca - nici cartile, nici vorbele frumoase. Dispar chipurile lor serafice, si bisericile raman pe zi ce trece, parca fara icoane. "Maicile batrane sunt ca stalpii", spune Iustina. "Cand moare una din ele, se aude un vaiet cumplit si se cutremura zidurile Slatinei... O manastire doar de tineri e in bataia vantului".
"Veniti de luati lumina!"
Invierea e aproape. In ascuns, maicutele pregatesc cele cuvenite sarbatorii. Framanta aluatul de cozonaci si de prescuri, clatindu-se cu agheasma mica pe maini si facand o rugaciune aparte pentru rodul graului si dospirea fainii. Unele nu pornesc treaba fara sute de metanii, altele tin post negru toata ziua si strecoara in compozitie ulei sfintit. Nimic nu se pierde si nu se lasa la voia intamplarii. Pana si firimiturile de anafura se aduna si se amesteca in aluat. In Vinerea Mare, cand se scoate Sfantul Aer si strana prinde a canta "Doamne, strigat-am catre Tine", maicile aranjeaza intr-o margine panglicute si flori de toate culorile (primavarele, panselute, lacramioare si narcise), aranjand intr-o farfurioara cateva oua rosii, cu ramurele de brad alaturi, ca totul sa fie frumos si bineplacut lui Dumnezeu. Noaptea Biruintei este aproape. Din racla sa, daltuita in vartejuri meandrice si frunze de acat, Sfantul Grigore Teologul pare sa indemne toata suflarea din biserica: "Masa e plina, ospatati-va! Nimeni sa nu iasa flamand!". Inca putin, si la miezul noptii, clopotele pe 7 glasuri ale Slatinei incep sa bata navalnic. Vestea Invierii lui Cristos strabate ca un fior lumea. "Veniti de luati lumina!", canta tunator vocea preotului. E un indemn si nu o porunca. Adunati cu totii sub bolta pascala, maicutele implinesc legea cea noua a lui Cristos. Sa ne iubim unii pe altii, cum si El ne-a iubit pe noi.