Aerul fosnea trist in brazii ce marginesc treptele ce urca spre cimitir, candva facute din lespezi de piatra si bucati de coloane aduse de la Sarmizegetusa. Maini vrajmase au smuls piatra si au inlocuit-o cu un beton prost si ieftin, care s-a macinat in taria gerului si in plansetul ploii, pana ce din el n-au mai ramas decat niste pete hade, ce indoliaza iarba. Urcam abatuti in spatele Rodicai Ioana, vechiul custode al bisericii. Tanti Rodica tine cheia in mana ca pe-o cruce cu care isi face loc printre nevazutele primejdii. Are pielea alba, ochii mari si luminosi, si si-a invelit capul intr-o caciula groasa, de lana, peste care si-a innodat baticul. Deschide poarta taiata in zidul de miazazi si se da sfioasa in laturi. Patrundem cu inima cat un purice, din lumea profana de afara, sastisita de minciuni si intristare, in casa unei adevarate si nemaivazute minuni dumnezeiesti. "Va rog sa ne scuzati", zice, "ca nu avem curent nici acuma. Banii promisi de Guvern promisi au ramas si biserica sta pe-ntunerec. Cand vin turisti, le dam lumanari ca sa vada picturile." Dar acum, lumina zilei e blanda si picturile isi schimba culoarea, dupa cum urca si coboara soarele pe bolta zilei. Ai zice ca cercul cerului din biserica este un ceasornic din raze de soare, pe care sunt inscrise figuri de evanghelisti si apostoli orbi. Chiar si Cristos este orb. Se spune ca turcii ar fi scobit ochii sfintilor din sase biserici din Hateg, ca sa-l razbune pe Soliman Magnificul, cel umilit de crestini intr-o batalie. Altii spun ca sfintii au fost schingiuiti de calvini, in ura lor oarba, ca nu pot rataci turma de ortodocsi. Suferinta lor e mangaiata acum de lumina ce se strecoara prin geamlacul ingust de deasupra altarului, ca o adiere de inger. O lumina ca mierea, ce scoate si mai mult la iveala ranile lui Iisus, ridicat din mormant. Stigmatele Mantuitorului seamana cu flacara macilor infloriti pe campie, flacari pe care Maica Precista, Marta si Maria Magdalena le-au strans de pe trup, in poala. Uneori, daca ciulesti urechea, auzi parca suspinul Mantuitorului, ca biserica de hram a Adormirii Maicii Lui a ramas fara obste si ca turma Lui s-a mutat mai la vale, in casa noua, de beton. In deal, slujbele se tin doar o data pe an, de hramul Adormirii Maicii Domnului. Cu multi ani in urma, intr-o toamna cand oile au coborat de la munte, ciobanul lor, in loc sa mearga in sat, s-a abatut la biserica, a intrat in lacas si-a tinut o slujba de pomenire, in cinstea Maicii Domnului. Am parasit locul cu lacrimi in ochi, ca pe romani nu-i intereseaza propria lor istorie. Ne-am dus mai departe, la Streisangeorgiu, unde n-a calcat tipenie de turist roman, de ani de zile. "Streisangeorgiul este poate cea mai veche biserica de zid din tara, pe care o viziteaza polonezii, portughezii si nemtii", ne-a zis cu durere in glas preoteasa Bucliu. Acoperisul lacasului este distrus si lacrimile ploii siroiesc pe fresca din secolul al Xiii-lea. Afara, Cultura se zbate in gura ministrului, ca o minciuna cu picioare oloage si scurte. Banii sunt tocati pe o sumedenie de monumente ale inutilitatii, care nu vor figura in vecii vecilor pe lista monumentelor istorice adevarate, ce zac nebagate in seama cu sutele. In acest timp, in biserica din Streisangeorgiu ploua. Siroiesc lacrimi de ploaie din ochii sfintilor din fresce si nimeni nu le sterge. Doamne, cum de nu se gasesc bani pentru repararea bisericutelor Tale din Hateg, cu care se mandreste o omenire intreaga? De ce nu vor culturnicii nostri sa auda de ele? De ce ministrul Iorgulescu, cand aude de numele Tau si de casele Tale de inchinaciune din Hateg, in care ploua, si pe care creste, incet, mucegaiul, isi pune palmele pe urechi? Ca si bisericile din Nucsoara si din Sanpetru, doua bijuterii ale inimii Tale, sunt lasate de izbeliste. Urechile culturnicilor sunt ca ale viperelor de surde, se infunda in borta, cand le strigi numele. Infrant si mahnit, ma asez pe scaunul roman din marmura alba, adus la Streisangeorgiu de la Sarmizegetusa, pe care sedea judele romanilor in urma cu 700 de ani, cand judeca pricinile poporului.