La pas prin "centrul pierdut" al Clujului
Locuiesc in Cluj de mai bine de 25 de ani, timp in care i-am batut centrul de mii de ori, cand cu graba mare, cand in pas incet, de plimbare. Ii cunosc bine toate strazile si cotloanele, descopar imediat orice schimbare de decor, de amenajare, ba si miresmele i le cunosc, care cand coboara spre el dinspre Muntii Apuseni, cand urca dinspre campia manoasa a Somesului, si de aceea nu-mi imaginam ca intr-o zi, in inima orasului, care bate odata cu-a mea, se va putea intampla ceva care sa ma ia complet pe nepregatite. Dar iata ca dintr-o data, pulsul Clujului s-a schimbat, iar lumea a inceput sa vorbeasca si sa fie preocupata de o transformare uluitoare: "Am pierdut centrul!" este sintagma care se aude aici, din ce in ce mai des. Un strigat de revolta si un semnal de alarma in acelasi timp, pentru ca la Cluj, la fel ca si in alte orase ardelene, o situatie foarte controversata incepe sa devina norma: bisericile minoritare, precum si varii asociatii culturale maghiare, revendica (si de cele mai multe ori primesc inapoi), intr-un ritm galopant, cladirile din centrele istorice.
Povestea acestor revendicari nu este tocmai noua, dar, intr-un mod ciudat, ea a trecut aproape neobservata pana nu demult. Trezirea opiniei publice si a autoritatilor locale se face ca dupa anestezie, incet si in ceata, pentru ca problema nu este deloc simpla, iar situatia - departe de a fi comoda. Incercand sa inteleg mai bine ce se intampla cu adevarat, am purces, pentru prima data in viata, la o altfel de "plimbare" prin centrul Clujului, care mi-a aparut acum sub o alta infatisare: un labirint complicat, plin la tot pasul de dileme, capcane, controverse si amenintari.
Pe firul istoriei
Calatoria mea prin desisul retrocedarilor incepe chiar de la Primaria din Cluj, de unde am plecat sub brat cu o lista consistenta, pe care figureaza 200 de revendicari. Solicitantii? In primul rand, Arhiepiscopia Romano-Catolica de Alba-Iulia, care conduce detasat in topul cererilor de retrocedari: 75 la numar. Pe lista mai figureaza si Federatia Comunitatilor Evreiesti, Episcopia Greco-Catolica, Episcopia Unitariana sau Eparhia Reformata din Ardeal. Solicitarile? Printre ele se numara imobile de locuinte, terenuri aferente, spitale, gradinite, scoli, orfelinate, cladiri ale unor facultati si ale altor institutii culturale. Cu alte cuvinte, aproape toate constructiile vechi ale Clujului, cladirile impozante din centru, chiar istoria sa. Unele au fost deja retrocedate, altele se afla acum in curs de retrocedare, in procese care, nu de putine ori, dau sentinte cel putin discutabile. La mijloc, pe langa valoarea simbolica a acestor cladiri, se afla si o uriasa miza financiara: se joaca aici pe zeci de milioane de euro, bani pe care statul roman, ca ultim proprietar al acestor cladiri, ii scapa printre degete mult prea usor.
In miezul acestui iures al retrocedarilor catre bisericile minoritare (iures inceput, de fapt, in anii `90), problemele se tin lant. Cel mai mare semn de intrebare se refera la legitimitatea acestor revendicari: cine are dreptul sa revendice si in ce capacitate? Arhiepiscopia Romano-Catolica de Alba-Iulia, cea care a cerut o multime de cladiri si in alte orase transilvanene, tine capul de afis nu numai la numarul cladirilor revendicate, ci si in ceea ce priveste dubiile asupra statutului sau ca revendicator de drept.
Arhiepiscopia revendica toate aceste imobile si terenuri, in virtutea recunoasterii sale in justitie, in anul 2001, drept continuatoare a Statusului Romano-Catolic, organizatie trecuta in ilegalitate, odata cu venirea comunistilor la putere. Decizia din 2001, data de catre judecatoria din Miercurea Ciuc, este considerata de catre multi istorici, politicieni si juristi drept "aberanta" si "neconstitutionala". De ce? Pentru ca ea legitimeaza Arhiepiscopia sa revendice toate aceste imobile, in numele unei organizatii demult defuncte, care niciodata nu a avut statut juridic in Transilvania. Intrebarea cea mai spinoasa este, insa, urmatoarea: a fost Statusul Romano-Catolic proprietar sau doar administrator al acestor bunuri revendicate acum de catre
Arhiepiscopia de Alba-Iulia?
La Arhivele Nationale din Cluj-Napoca, d-l Vasile Lechintan, reputat istoric, da un verdict fara dubiu: Statusul Romano-Catolic nu a avut niciodata in proprietate aceste cladiri. Increngatura este insa foarte veche, coborand in istoria Transilvaniei, pana in timpurile Mariei Tereza, cea care a infiintat niste fonduri (similare fundatiilor de astazi) care, cu bani publici, sustineau bisericile, scolile si studentii ardeleni. In anul 1866, intr-o scrisoare care se deschidea cu cuvintele "Prea Inaltate Imparate si Rege apostolic, Domn al nostru preamilostiv", Statusul Romano-Catolic cerea Imparatului de la Viena administrarea acestor fonduri - sase in total, ale caror valori insumate erau uriase. Imparatul a aprobat si Statusul - o organizatie de clerici si civili catolici maghiari - a primit acest drept. Dar l-a folosit abuziv. "In anii care au urmat, uriasele averi au fost treptat deturnate de la catolici (incluzandu-i aici si pe greco-catolici) doar catre folosul romano-catolicilor, slujind astfel interese pur maghiare", explica d-l Lechintan. "Iar apoi, incepand cu a doua jumatate a secolului al Xix-lea, s-a savarsit o marsavie teribila: s-au "corectat" cartile funciare, pentru ca Statusul Romano-Catolic sa apara drept proprietar al acestor fonduri. Ceea ce reprezinta un abuz teribil, pentru ca fondurile aveau personalitate juridica proprie, deci nu puteau apartine nimanui."
In tot acest rastimp, pentru a deveni din administrator - proprietar, Statusul Romano-Catolic a cautat sa primeasca recunoastere juridica, atat de la autoritatile austriece si austro-ungare, cat si de la statul roman, dupa Marea Unire. Nu a reusit niciodata acest lucru, dar cu toate acestea, in perioada interbelica, si-a luat ca acte de capatai Concordatul cu Vaticanul si Acordul de la Roma, care reglementau organizarea bisericii catolice de rit latin in Romania. In textul Acordului de la Roma din 1932, se specifica clar faptul ca "dreptul de proprietate ramane garantat in favoarea respectivelor fonduri reprezentate de Biserica Romano-Catolica". Chiar daca orice om de buna credinta ce citeste aceste cuvinte trage concluzia indubitabila ca biserica avea doar un rol de reprezentare, Arhiepiscopia de Alba-Iulia considera ca in virtutea acestui act, dreptul ei de proprietate este de netagaduit.
Atat Concordatul cu Vaticanul, cat si Acordul de la Roma au fost denuntate de catre statul roman in 1948, lucru contestat vehement astazi de catre romano-catolici. Domnul Hajdu Gabor, avocat de profesie, reprezentant al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia, denunta legile din `48: "Nu s-au respectat prevederile atunci, nu s-a dat preavizul de sase luni. In plus, noi nu putem accepta un denunt facut de catre statul comunist roman. Este clar: la 6 martie 1945 (n.r. - data instaurarii guvernului Petru Groza), Biserica Romano-Catolica era proprietara acestor imobile. Indiferent daca ele au fost apoi nationalizate sau donate sub presiune, noi avem astazi dreptul sa le revendicam. Nu intelegem de ce trebuie sa tot justificam felul in care Biserica Romano-Catolica a intrat in posesia acestor imobile. Nici Regele Mihai sau marii mosieri care primesc acum fostele proprietati inapoi nu trebuie sa justifice acest lucru sau sa explice de ce le primesc ei, desi au fost ridicate cu sudoarea altora. Singurul criteriu valabil pentru noi este ca la 6 martie 1945 aveam aceste proprietati."
Palatele Clujului furate cu acte false
Ironia face ca principala strada cu imobile revendicate in Cluj sa fie chiar fosta 6 Martie (actuala Iuliu Maniu). De-a lungul ei si pe stradutele dimprejur, se insiruie case impunatoare - unele cunoscute drept "palatele" Clujului -, aproape toate aflate in litigiu. Daca nu au fost inca evacuati, chiriasii (persoane fizice si institutii, care ani de zile au platit drept chirie o suma modica la Primaria Clujului) asteapta cu sufletul la gura sa vada ce se va intampla maine: vor fi si ei dati afara, la fel ca si vecinii lor, sau vor reusi, printr-o minune, sa salveze imobilul in care se afla. In majoritatea cazurilor, situatia lor este foarte dificila: ei nici macar nu figureaza ca parte in procese, fiind doar chiriasii statului roman. Asa ca nu pot face mai nimic, decat sa astepte deciziile judecatoresti si sa se roage sa nu fie scosi in strada.
"Statul roman a fost prostit si pagubit intr-un mod de-a dreptul ridicol", exclama, revoltata, Ala Spranceana, chiriasa intr-unul dintre "palatele" din centru. Imobilul in care locuieste ea, donat de catre romano-catolici Statului Roman in 1952, era si el pe cale sa fie pierdut, la fel ca si toate celelalte imobile din vecinatate. Dupa o lupta care parea impotriva morilor de vant, Ala a ajuns sa vada dosarul ajuns la Bucuresti, la Comisia de Retrocedari, si sa descopere acolo o serie de "facaturi" teribile. S-a zbatut de una singura, impotriva tuturor, si a reusit imposibilul: sa salveze cladirea. "Sa se numeasca Ala Spranceana strada asta, ca ea ne-a salvat!", spune mai in gluma, mai in serios una dintre vecinele ei, d-na Eva Kis. Pe jumatate romanca, pe jumatate unguroaica, d-na Kis nu tine nici cu unii, nici cu altii, dar e suparata foc pe ceea ce fac romano-catolicii in centrul Clujului. "Eu sunt catolica, dar nu ma mai duc la ei la biserica, gata, am terminat. E jale ce se intampla aici, scot oamenii in strada fara mila, isi bat joc de noi. Pai biserica e asta?"
Nu mai pare sa mire deja pe nimeni ca dintre toate imobilele revendicate de catre diferite biserici minoritare, aproape nici unul nu este, de fapt... lacas de cult sau fosta casa parohiala. Pe de alta parte, semnele de intrebare in ceea ce priveste legitimitatea acestor retrocedari planeaza greu si asupra felului in care cazurile sunt analizate in justitie. Cei care cunosc in amanunt aceasta problema arata cat de superficial este ea tratata. Din rea-vointa sau pur si simplu din nestiinta, judecatorii iau de bune tot felul de acte false (precum extrasele de carte funciara) sau inchid ochii la faptul ca dosarele contin acte incomplete sau gresit intocmite (precum in cazul imobilului in care locuieste Ala Spranceana, unde, la dosar, exista o "adresa" emisa de Primaria Cluj, fara numar de inregistrare si cu tot felul de date incorecte. In lupta ei, Ala a descoperit ca respectiva adresa fusese inaintata de catre viceprimarul Udmr, Boros Janos, fara avizul primarului Boc sau al Consiliului Local).
Cazul "Bolyai 7"
Poate insa cel mai graitor exemplu al acestui puzzle este "cazul Bolyai 7", unde, intr-un imobil de 23 de apartamente, aflate toate in exact aceeasi situatie juridica, unele s-au castigat, altele s-au pierdut. Intr-o dupa-amiaza rece de ianuarie, patru dintre locatarii imobilului - toti pensionari - mi-au depanat povestea lor incredibila, care i-a adus la disperare si i-a imbolnavit de inima rea. Situatia este atat de incalcita, incat pare de-a dreptul fantastica, undeva la granita dintre plans si umor absurd.
Construit la inceputul secolului trecut de catre Baronul Banffy, imobilul a fost vandut in 1938, pe din doua: o jumatate a revenit Fondului de Pensii al Profesorilor de Rit Latin si cea de-a doua jumatate Statusului Romano-Catolic. Dupa venirea comunistilor la putere, cladirea a trecut in intregime la statul roman, jumatatea Statusului fiind donata in 1950. De atunci si pana la Revolutie, Primaria a dat cu chirie acest imobil, pentru ca, in urma cu 10 ani, sa scoata apartamentele la vanzare, in favoarea chiriasilor care locuisera de cateva decenii in ele. Zis si facut. Lumea le-a cumparat, linistita, pentru ca dupa cativa ani, sa inceapa calvarul: Arhiepiscopia Romano-Catolica de Alba-Iulia a deschis actiune in justitie pentru anularea donatiei din 1950 si pentru recuperarea jumatatii de cladire care apartinuse Statusului. Cu alte cuvinte, pentru a recupera cate o jumatate din fiecare apartament, aflat acum in proprietatea fostilor chiriasi.
De acolo si pana la situatia din ziua de astazi, domneste o zona gri, pe care incearca sa (si-)o explice d-l Radu Oprita: "S-au finalizat pana acum 18 procese, si verdictele suna cam asa - 13 dintre apartamente sunt, fiecare, pe jumatate castigate, pe jumatate pierdute, iar alte cinci apartamente sunt complet pierdute. Cum a fost posibil asa ceva? Nici noi nu intelegem, pentru ca toti am fost in exact aceeasi situatie, ne-am judecat cu aceleasi acte, la acelasi tribunal, in fata acelorasi complete de judecata, iar verdictele au fost total opuse! Poate explicatia sa fie de alta natura: ungurii si nemtii si-au castigat macar o jumatate din apartamente, pe cand toti cei cinci pagubasi sunt romani!".
"Suntem supusi, nu cetateni in tara asta!"
Proprietarii de pe Bolyai 7 sunt acuzati de "rea-credinta". Li se cere sa anuleze contractele de vanzare-cumparare cu Primaria si sa plateasca si cheltuielile de judecata ale Arhiepiscopiei. Totul sta insa in coada de peste, pana cand se vor finaliza si restul de patru procese, aflate inca pe rol. Paradoxul este inevitabil: pe de-o parte, cei care inca se judeca trec printr-un calvar care pare ca nu se mai sfarseste; pe de alta parte, aceasta situatie chinuitoare este singurul "noroc" al lor si al vecinilor: nimic nu se schimba, pana cand nu se finalizeaza toate dosarele. Perspectiva este, insa, teribila: "Vom ajunge mai rau ca sinistratii, nu vom mai avea nici macar pamantul de sub picioare!", spune Oprita.
Printr-un dat al sortii (pentru ca de logica nu se poate vorbi aici), d-l S. este unul dintre cei patru proprietari de pe Bolyai 7, cu dosar inca nefinalizat in justitie. Nu doreste sa-si dea numele intreg, pentru ca nu mai vrea belele pe cap. Este satul de ceea ce a patimit in ultimii ani si intrigat la culme de mersul lucrurilor in tara asta: "Eu is ungur reformat si merg la biserica in fiecare duminica. Credeam ca noi, enoriasii, insemnam ceva pentru biserici, dar se vede treaba ca nu, dupa cum se poarta cu noi. Cu ce am gresit eu, ca am cumparat casa de la Primarie, ca sa ma acuze ei acuma de "rea-vointa"? De ce nu ne-or spus atunci, in biserici: "Frati crestini, nu cumparati, ca o sa venim cu revendicarile peste voi!?". Atunci or tacut, ca daca ziceau ceva ca sa ne previna, stateam deoparte, ca doara nu eram prosti sa ne bagam cu stiinta in buclucul asta!".
Trasi pe sfoara, dusi cu vorba, nedreptatiti de stat si de biserici, proprietarii de pe Bolyai 7 si multi alti clujeni aflati in situatii similare au incetat sa mai creada in adevar si in ordine. Se simt inselati in drepturile si asteptarile lor, nu stiu de la cine sa ceara sprijin. In majoritatea lor oameni in varsta, pensionari, bolnavi, au parte de o batranete mult prea nelinistita, in care nu sunt siguri pe ziua de maine: vor ramane in case ori vor fi aruncati in strada? "Suntem supusi, nu cetateni in tara asta!", mai spune d-l S., care in decursul ultimilor ani de chin, s-a imbolnavit de inima si de stomac. "Lumea vorbeste de retrocedarile astea, ca si cum casele alea ar fi goale, iar noi, oamenii, inexistenti. Daca e al lor, sa ia inapoi, dar sa se poarte si cu noi cu putina consideratie. Pai, cu ce drept vin ei sa se joace cu sanatatea mea? S-a uitat cineva, vreodata, sa analizeze cata lume a intrat in boale din cauza stresului astuia ingrozitor?"
Scene de cosmar, cu bata in mana
Asediul retrocedarilor din Transilvania afecteaza insa nu numai viata locatarilor, ci si "calitatea vietii urbane", dupa cum spune d-l Lechintan. Pe zi ce trece, din ce in ce mai multe sedii ale institutiilor publice sunt luate inapoi de catre diferite biserici minoritare. Sunt date afara scoli, gradinite, librarii, iar in locul lor apar de multe ori afaceri care aduc bani imediati: restaurante, fast-food-uri, magazine. Clujenii sunt revoltati: unde este respectul pentru cultura, pentru educatie, intr-un oras universitar, cu o traditie atat de bogata?
Pe aceeasi strada Iuliu Maniu, anul 2006 a insemnat stergerea de pe harta cu fierul rosu a unuia dintre cele mai importante simboluri ale culturii clujene: Galeria de Arta. Cine a castigat spatiul? Tot romano-catolicii, dar de data aceasta nu Arhiepiscopia de Alba-Iulia, ci Parohia "Sfantul Mihail", cea care revendica, practic, toata partea cu numere pare a strazii. Nici aceasta retrocedare nu este insa fara cantec, pentru ca, dupa actele detinute de Uniunea Artistilor Plastici, imobilul ar fi apartinut, de fapt, unor farmacisti evrei, si nicidecum Bisericii Romano-Catolice.
Pierderea Galeriei de Arta a socat si intristat foarte multa lume, de la artistii care nu mai au unde sa-si expuna lucrarile la oamenii simpli, iubitori de arta. Rectorul Universitatii de Arta si Design, conf. dr. Ioan Sbarciu, priveste situatia cu indignare, dar spune ca nu a avut ce face, decat sa se supuna deciziei judecatoresti. "Noi eram chiriasii Primariei de ani de zile si reinnoiseram contractul de inchiriere pana in 2009, cand ne-am trezit cu hotararea definitiva data in favoarea retrocedarii. Conform legii, cladirea trebuia sa ramana cu aceeasi destinatie timp de 5 ani, de la momentul deciziei. Romano-catolicii ne-au cerut insa o chirie imposibila, cam 4000 de euro/ luna, bani pe care nu am fi putut sa-i platim niciodata. Dar n-au asteptat nici macar sa raspundem solicitarii lor, ci au venit peste noi, intr-o dimineata, cu vreo 20 de muncitori, cu ordin de evacuare a cladirii in doua ore, in momentul in care, in spatiul acela functiona o expozitie internationala de mare prestigiu. Nu mai spun cat de duri si nepoliticosi au fost, de-abia i-am oprit sa nu se apuce sa miste ei operele de arta, cum ii taia capul."
Dincolo de indignare si de un sentiment crunt de neputinta in fata acestei retrocedari, pentru d-l Sbarciu si pentru artistii din Cluj situatia este dramatica: mai pot expune lucrari doar cand prind vreun loc liber la Muzeul de Arta, altfel trebuie sa mearga in alte orase. Nici nu se mai poate vorbi de expozitii internationale, care pana anul trecut se organizau frecvent la Cluj. Primaria le-a promis artistilor ca le va cauta un nou sediu, despre care nu se stie insa cand si daca li se va da, pentru ca prea putine spatii sunt indeajuns de generoase pentru organizarea de expozitii. "Este de necrezut ca asa ceva s-a putut intampla intr-un centru atat de important pentru cultura", spune d-l Sbarciu. "In Romania, raportat la numarul populatiei, Clujul are cei mai multi artisti. Avem, totodata, si cele mai multe premii grele internationale, cat si cele mai multe relatii de colaborare cu centre si universitati din Europa. Dar acuma, ne gasim in imposibilitatea de a ne mai manifesta la un nivel inalt, exact cand era mai multa nevoie de asa ceva. Pentru ca in momentul acesta, singura sansa a Romaniei de a concura de la egal la egal cu strainii este prin cultura."
Daca, intr-adevar, imobilul unde a functionat Galeria de Arta, precum si celelalte in care functioneaza institutii publice primesc decizii de retrocedare, atunci ele ar trebui platite inapoi in bani, nu date in natura. Asa gandesc toti clujenii care cunosc cate ceva din problema complexa a retrocedarilor si care nu inteleg cum este posibil sa se intample asa ceva in Romania, cand in nici o alta tara a Europei nu se scot in strada scoli sau muzee. Pana si d-l Hajdu Gabor tinde sa fie de acord cu acest punct de vedere, ca este anormal sa desfiintezi scolile. Pe de alta parte, spune dansul, legea este lege, si ea trebuie aplicata uniform in toate cazurile.
Pentru a primi un raspuns la revolta clujenilor in ceea ce priveste "lipsa de respect fata de cultura", am poposit la Parohia Romano-Catolica "Sfantul Mihail", cea care a castigat in instanta si sediul Galeriei de Arta, si cel al Librariei Phoenix (o librarie, culmea, de carte majoritar in limba maghiara, care acum a fost mutata la subsolul unei alte cladiri, fara front la strada, si care are pierderi de aproape 60% din vanzarile lunare, fiind amenintata cu falimentul). Deocamdata, nimeni nu stie ce se va intampla cu sediile unde functionasera aceste institutii de cultura, dar zvonurile spun cum ca acolo ar fi inceput sapaturile pentru o piscina acoperita, care sa deserveasca hotelul si restaurantul "Agape". "Care e tot al lor si al Udmr-ului, cu care sunt mana in mana!", dupa cum reclama d-na Kis din vecini.
La Parohie, prelatul papal Czirjak Arpad nu a avut timp sa dea o declaratie, dar un raspuns tot am primit, din partea d-lui epitrop Tibor Kiss: "Biserica Romano-Catolica pretuieste foarte mult cultura, dar trebuie prima data sa facem bani. Nu stiu exact ce se va face in locul fostei Galerii de Arta, dar sigur ca va fi ceva frumos, pentru ca gustul d-lui Czirjak este deosebit".
"Vorbim, deja, despre o drama colectiva,
o drama a comunitatii romanesti"
In ceea ce priveste unitatile de invatamant din Cluj, situatia este la fel de alarmanta: mai multe licee si scoli generale au fost cerute si deja retrocedate (pe de-a-ntregul ori doar partial) bisericilor minoritare. Printre ele se numara fostul Liceu al Piaristilor (pe al carui frontispiciu se poate citi clar, de catre oricine, ca a fost ridicat cu bani publici, din Fondul de Studii) si cladirea asa-zisa "Bastilia", parte a Liceului de limba engleza "Gheorghe Sincai". Bastilia a fost retrocedata Bisericii Reformate, desi, in diferite perioade ale istoriei sale, cladirea a apartinut si franciscanilor, si iezuitilor care, conform acestei logici a revendicarilor, ar putea si ei sa re-revendice. "De-aceea nu se poate sa incurajam sistemul asta", explica d-l Lechintan, "ca daca o tinem tot asa, o sa recream astazi ordinea de pe vremea Constitutiilor medievale, cand romanii erau scosi din centrele oraselor ardelene. Ceea ce se intampla astazi cu moda acestor retrocedari inseamna, pe fata, purificarea oraselor romanesti de romani."
Am incheiat acest trist periplu prin centrul Clujului, cu o vizita la Grupul Sanitar "Victor Babes", ultima victima in razboiul retrocedarilor: in decembrie 2006, d-na directoare Anca Podoleanu s-a trezit cu o sentinta definitiva si irevocabila, prin care acest singur liceu sanitar al Clujului a fost retrocedat Bisericii Unitariene. Bomba a picat cu atat mai greu cu cat, in urma cu cativa ani, Primaria (unde liceul platea chirie) primise o alta sentinta definitiva si irevocabila, care ii recunostea dreptul de proprietate. Cate hotarari definitive si irevocabile care se bat cap in cap pot fi date pe acelasi dosar, va lasam si pe dvs. sa va intrebati, pentru ca d-na Podoleanu nu a putut gasi vreo explicatie. Stie doar ca pe dansa, pe profesori si pe cei peste 700 de elevi ii paste teribila soarta prin care au trecut si celelalte scoli: evacuarea! Sau, in cel mai bun caz, o chirie imposibila, care ii va determina sa plece "de buna voie". "Vorbim deja de o drama colectiva aici, o drama a comunitatii romanesti", spune d-na Podoleanu, "pentru ca se joaca aici viitorul invatamantului romanesc. Unde altundeva in lumea asta s-a mai pomenit asa ceva, scoli aruncate in strada? Cum ne mai putem noi lauda cu rezultatele excelente pe care le are scoala, ca sa atragem viitoare clase de elevi, cand noi stam cu frica in san, ca in orice moment putem fi somati sa plecam? "
Si totusi, cu un ultim efort, d-na Podoleanu reuseste sa zambeasca. Pentru ca, in adancul sufletului, crede inca in dreptate - chiar daca in momentele acestea, dreptatea pare o minune indepartata. "Daca n-as spera ca situatia se va rezolva cumva, desi nu stiu cum, as capitula de pe acuma, nu ar mai avea nici macar rost sa vin la scoala", spune dansa. "Dar daca nimic nu se va schimba si scoala va disparea, eu nu voi mai avea inima ca sa trec vreodata prin centrul Clujului."
Fotografii de Victor Mercea (6)