Pasararul de pe Mures

Otilia Teposu
In inima Transilvaniei, in satul Aurel Vlaicu, traieste un om cu "mintea in pasari". Nu doar ca tine in ograda neamuri de zburatoare, dar e convins ca ele sunt mult mai credincioase si mai iubitoare ca oamenii .

Era copil de-o schioapa cand fugea primavara in lunca, urcandu-se in varful salciilor batrane, ca sa pandeasca ceasuri intregi stolurile de pasari care se intorceau din tarile calde, in adancurile vazduhului. Uneori adormea acolo, in copac, cu ochii pierduti pe cerul albastru, hasurat de unghiurile ascutite ale sirurilor de berze si de cocori. Oare cum vedeau ele lumea de sus, din vazduh, cum aratau tarile din care veneau, ce mancau si unde dormeau in calatoria lor cea lunga si obositoare? Vantul caldicel imprastia peste tot miros de salcie inflorita, in vreme ce Muresul curgea lenes si spumegos. La vremea aceea, toata lumea din sat il stia dupa numele de acasa, Gheorghe al lui Chimita Baldau, in vreme ce astazi, toti ii zic "Pasararul", datorita pasiunii lui pentru lumea vesela si ciripitoare a inaripatelor de tot felul, pe care dupa ce le-a observat ani de zile din postul lui de observatie din copac, le-a adunat in ograda, intr-o fratie de inceput de lume: gugustiuci si turturele, fazani si gainuse japoneze, prepelite si cocosi brahmani "incaltati" cu pene mari pe picioare, bibilici si rate caroline si mandarine, porumbei calatori, canari colorati, papagali obraznici si pauni imperiali...

Baiatul cu gargauni

Suntem in gradina, asezati pe o banca de lemn. Ne incalzeste soarele cam subtire al inceputului de martie. De-o parte si de alta a curtii, in fata si in spatele nostru, sunt custi si voliere inalte, in care stau pasari care canta in toate trilurile de pe pamant. "Poti sa stai asa, ascultandu-le, de dimineata si pana seara, si sa nu-ti para rau ca trece vremea", spune gazda mea, Gheorghe Pasararul, mangaind cu privirea lui albastra ca cerul, o pereche de porumbei argintii. "Daca sunt suparat sau am ceva ce nu pot spune nimanui, apoi aici intre ele vin si ma linistesc. De cand am fost copil m-am invatat asa, sa stau si sa le urmaresc zborul si sa le ascult cantatul. Mai intai, m-a luat pe langa el bunicul, mosul Achim Barzau, care iubea mult animalele, pe toate, ori de care ar fi fost ele. Apoi m-a luat in primire un unchi, frate de-al tatei, si mi-a aratat pasarile lui. De la el am invatat cum sta treaba cu porumbeii. Am furat meserie de la el, cum se zice. Era pasionat de zborul pasarilor. El mi-a dat prima pereche de porumbei. I-am adus acasa si le-am facut o cutie din lemn, in podul grajdului. Cand au inceput sa se inmulteasca, am mai facut alte cutii, pentru fiecare familie cate una. Nu existau in vremea aceea voliere, ca acuma. Si nici nu erau bani pentru asa ceva. M-am nascut intr-o familie de oameni saraci, si nimeni n-avea sa-mi dea mie bani ca sa cresc porumbei. Pe-atunci, numai bogatii satului aveau porumbei, caci ei aveau timp destul ca sa-i ingrijeasca si aveau si ce sa le dea de mancare. Imi amintesc cum ma uitam la curtile lor pline de pasari, cum jinduiam sa am si eu o curte peste care sa se inalte un nor de porumbei cand rasare soarele... Furam din mancarea gainilor ca sa-i hranesc si aveam tot timpul cearta cu mama si cu tata pentru asta. De cateva ori, am incasat si cate-o bataie buna, pentru ca atunci cand ei mergeau la sapa, eu fugeam la porumbei. Era mai rau cand scoteau puii mai devreme decat trebuia, cand afara era inca frig sau cand mai dadea cate o zapada tarzie de primavara. Atunci mutam custile, cu pui cu tot, in casa, ca altfel ar fi murit cu totii. Alte discutii, alte batai, dar de la o vreme, s-au obisnuit parintii cu ciudatenia asta a mea, n-au avut ce sa-mi mai faca si au inceput sa ma lase in pace, sa ma ingaduie. Mai ales ca, intre timp, in cativa ani, ajunsesem sa am peste cincizeci de porumbei, ceea ce pentru un copil sarac, cum eram eu, era o adevarata mandrie, chiar daca tot n-aveam bani sa le fac un porumbar ca lumea si-i tineam tot in custi, la grajd. Se mai facea mama cateodata suparata, cand mergea la lucru, zicand ca asa o fi impartit Dumnezeu lumea - unii la sapa, altii cu gargauni si pasari in cap. Io eram din aia de-ai doile, si asa am ramas pana azi. Ce sa ma fac? N-am cum ma schimba acu`, la batranete!"

Maria si cafeaua cu lapte

Gheorghe Pasararul se trezeste in fiecare dimineata inainte de rasaritul soarelui. Are gospodarie mare si-i trebuie multa vreme pana cand razbeste cu toate. Il asteapta vacile si calul, cainii si pasarile. Dar pana sa iasa in curtea in care linistea diminetii e inca stapana, se aseaza la masa din bucatarie si asteapta ca nevestica lui, Maria, sa-i puna in fata cana mare de ceai ori de cafea cu lapte. Stau amandoi la masa si vorbesc despre toate, despre copiii plecati in Spania, la lucru, despre cei care au ramas aici, in sat, langa ei, despre nepotul de departe, care-i intreaba la telefon daca au facut pui fazanii lui preferati si daca a mai crescut cainele lasat acasa, sa apere gradina. Cateodata, isi aduc aminte cum s-au luat ei din dragoste, acum multi ani, si cum in camera aceea mica, din casa parintilor, in care dormeau atunci la inceput, au pus la capul patului o colivie cu doi papagali, caci n-aveau alt loc in care s-o aseze. Papagalii aceia au fost cel mai pretios cadou primit la nunta. Si-si mai amintesc cum de la pasarile acelea mici si colorate, ca niste gheme de puf auriu, au invatat ei sa se iubeasca si sa aiba grija unul de altul, sa se mangaie si sa se bucure ca nu sunt singuri pe lumea asta. "Am invatat si eu niste cuvinte de-ale lor, triluri de alea, cum le zice, si le spuneam cand ma apropiam de colivie. Dar si ei au inceput sa invete vorbe de-ale noastre, mai usoare. Vorbeam unii cu altii, pasari si oameni, si ne bucuram de primavara de-afara."
Si cand ajung la povestea asta cu pasarile, de obicei, cafeaua e deja bauta si Gheorghe Pasararul se ridica si iese in curtea in care animalele il asteapta rabdatoare. "Mai intai, ma duc si hranesc pasarile si le dau apa, dupa ce le fac curat. Le iau pe ele primele, ca-s mai sensibile. Ele, oricum, se scoala inaintea oamenilor, si cand le dau eu mancarea de dimineata, sunt satule deja de cantat. Asta mai ales cand e o zi frumoasa, cu vreme buna. Cand termin cu ele, trec la grajduri, unde ma asteapta vacile, calul si apoi cainii. Si-abia apoi ma intorc aci, pe banca, sa ma hodinesc, dar atunci deja-i aproape amiaza. Iara seara, inca o data, de la capat cu toate, ca mie-mi place sa fie satule si bine ingrijite, nu in batjocura sa le tiu."

Doctori cu aripi

Cata vreme sta la soare, Pasararul are in fata volierele in care pasarile isi incep ziua. De-o parte, sunt despartiturile in care stau, pe perechi, cele patru soiuri de fazani. Mai catre poarta sunt gainile indiene si cocosii japonezi. Dincolo de ele au cusca bibilicile pestrite si prepelitele cenusii. Din cuibarul lor aduce in fiecare dimineata cateva ousoare mici, stropite in culori pamantii. "Ouale astea sunt tare bune la sanatate, mai ales pentru femei", spune Gheorghe. "Dar si pasarile sunt doctori, doctori cu aripi. E destul sa ma asez aici si sa ma uit la ele si imi trec toate necazurile si durerile. Orice s-ar intampla, cu ele ma linistesc. Imi pun un scaun acolo, intre ele, si stau ceasuri la rand si le ascult. Si daca ma iau cu alte treburi, parca ma cheama ele acolo, ca sa fiu aproape. Cred ca ele stiu tot ce se intampla in curte, simt, au asa un samt al lor care le spune chiar si cum e omul care sta langa cusca lor. De-i vesel, ori de-i trist. Cateodata, cand mai vin unii sa vada crescatoria mea de pasari, ele canta asa de frumos, de-ai zice ca stiu ca sunt ascultate. Altadata, poti sa le tot strigi, sa le giugiulesti, sa le arunci seminte si alte alea, si nu scot un sunet. Au si ele toanele lor. Cand a venit acasa Bobica batut (Bobica este un pekinez care-l urmeaza pe Gheorghe Pasararul, ca o umbra), ele au ciripit in dimineata aceea in toate felurile, ca sa-mi atraga atentia ca acolo s-a intamplat ceva ce trebuie sa stiu. Si ceilalti doi caini mai mari au inceput sa latre si au venit apoi sa ma cheme. Bobica era in iarba, mai mult mort decat viu, aproape lesinat, legat cu o sarma care i-a sfartecat gatul si falca de jos. Vina lui a fost doar ca a trecut prin curtea unor oameni care l-au pedepsit atat de crunt, incat nici azi, la o luna de la intamplare, nu e vindecat. Inca nu poate manca decat lapte si supa si plange de fiecare data cand deschide gura. Dar sa vedeti cum canta pasarile, cat sunt de bucuroase cand Bobica trece incet pe langa custile lor. Sa vedeti numai cum isi arata bucuria ca a scapat cu viata. Animalele si pasarile simt mai multe decat noi, oamenii, sunt mai legate unele de altele. Eu stau aici intre pasarile astea si ma tot gandesc de atunci, cum oare a putut lasa Dumnezeu pe pamant atatia criminali? Cat de marunt poate fi sufletul lor, daca si-au pus mintea cu un catel, un pic mai mare decat o palma?"

Nunta paunilor

Cand si-a facut casa, Gheorghe Pasararul a planuit si voliere mari, in care sa incapa multe pasari. De fapt, ca sa fim drepti, mai intai a facut adaposturile pentru pasari si apoi a terminat casa pentru nevasta si copii. De doua ori pe an, primavara si toamna, se duce cu caruta la Mures si aduce nisip curat, pe care-l imprastie in custi, stropeste cu var, ca sa nu fie paraziti, si sapa locul ca sa-l improspateze. Mai cu seama, are grija de curtea paunilor, care trebuie sa fie acoperita de nisip mai fin. Dintre toate pasarile pe care le are, paunii sunt cei mai sensibili, si de ei trebuie sa aiba grija mai multa. "Paunul n-are coada pana la trei ani, si cand incepe de-i creste coada, atunci el nu stie ce-l asteapta si se bate cu altii, daca nu-i pui in custi separate. Si-atunci se rup penele din coada. Se mai rup si daca n-ai pus nisip fin in voliera, pentru ca el isi trage coada dupa el si-o freaca de pamant. Cel mai mult imi place paunul, ca-i prietenos si bland, si pentru ca el aduce primavara. Fazanii sunt mai speriati si mai stresati de om, dar paunul nu pleaca nicaieri, chiar daca il lasi liber. El se ataseaza de stapanul lui. Am avut un paun care venea dupa mine peste tot prin gospodarie. Daca plecam cu caruta undeva, sarea in caruta si statea acolo cuminte pana ne intorceam acasa. Intra vara in bucatarie si ii puneam mancare si lui, la masa, cand mancam noi. Si-apoi se urca in varful patului si tragea un pui de somn. A fost cel mai frumos din cati am avut. Era ca un rege peste celelalte pasari. Eu n-aveam nevoie de fetele alea de la televizor care spun vremea. Cand canta paunul meu, venea ploaia."
Pasararul imi mai povesteste cum se duce la targuri de pasari ca sa vada noutatile, sa se intalneasca cu alti crescatori si sa discute de-ale lor. Imi spune cum alege pasarile pe care vrea sa le cumpere, cum "le pretaluieste" si cum face schimb de oua cu alti crescatori: "Trebuie invartite ouale, de la unu la altu`, ca geneticu` nu merje altfel. Acuma ai zice ca la pasari nu-i chiar nevoie sa faci asta, ca ele nu-s ca omu`, sa trabuiasca sa si judece, da` totusi, daca nu schimbi ouale si daca nu aduci cate o pasare noua de la alt crescator, atunci pot sa apara pui cu ciocu` stramb ori cu pene decolorate."
De cateva zile, Gheorghe Pasararul asteapta dansul paunilor, ca sa poata zice ca a venit, in sfarsit, primavara. "Paunul danseaza numai pe timp frumos, numai cand e cald, si cateodata, dansul lui poate sa tie si o zi intreaga. Mai intai isi infoaie penele si bate marunt din picioare, apoi bate din aripi si-si deschide coada, ca s-o arate paunitei si s-o atraga la el. Apoi mai sta sa se hodineasca si dintr-o data incepe iar sa-si invarta coada in aer si poti sa si vezi cum parca pune stapanire peste curtea intreaga, atata-i de mandru. E ca soarele care lumineaza peste toti cand apare. De aia zic eu ca nunta paunilor aduce primavara."

Foto: Emanuel Tanjala