Dupa un rastimp de munca in radio, la Tele 7abc, Antena 1 si aproape sapte ani de Pro Tv, Teo Trandafir a ajuns directorul unui nou post de televiziune din Romania: Romantica. Un salt profesional extraordinar, desi multa lume deplange lipsa ei de pe micul ecran. Teo a creat dependente. Iubiri. Le-a patruns oamenilor in case si-n suflet, nu doar prin pasiunea cu care munceste, ci mai ales prin felul ei de a fi. In reteta ei de viata, bucuria este condimentul principal. Teo a realizat ceea ce este cel mai greu de atins: si-a creat o marca. Iar marca aceasta este... zambetul. Un zambet care se potriveste foarte bine cu primavara de afara si cu lumina care se revarsa din ea
O partida de tabinet cu bunica
- Prezenta ta pe micul ecran a fost totdeauna o garantie pentru bucurie si zambet. Chiar asa te-ai nascut? Zambind? Sau veselia face parte din meserie si se poate invata?
- Eu cred ca zambetul inseamna, mai degraba, o incercare de adaptare. Dorinta de-a intra in armonie cu cei printre care traiesti. Am citit undeva ca zambetul e abilitatea omului de a demonstra ca e adaptat la ce se intampla in jurul lui. Asta incerc si eu: sa ma invat cu lucrurile care ma inconjoara. Sa le accept si sa ma fac acceptata. N-as vrea in nici un caz sa se inteleaga din asta ca zambetul meu ar fi profesional, ci un mic semnal care arata ca incerc sa ma adaptez si, mai ales, ca imi place ceea ce fac. Bucuria este un sentiment mai mic decat fericirea, dar mult mai des intalnit. Iar eu am parte mereu de ea. O vad acolo unde altii trec peste ea cu privirea. Sunt foarte bucuroasa ca ma trezesc dimineata cu lumina-n fereastra, ca vad si aud. Sunt bucuroasa ca am un copil sanatos, ca sunt capabila sa iubesc, ca am niste prieteni care traiesc frumos. Si pentru ca toate astea vin de la Dumnezeu, ma straduiesc sa-i multumesc cat mai des. In tot ce imi izbuteste vad un semn de la el. Orice izbanda, oricat de mica, e o dovada ca am facut ceva bun si ca sunt rasplatita.
- Bucuria se mosteneste pe linie de familie?
- Nu m-am gandit niciodata la asta, dar s-ar putea sa fie adevarat. S-ar putea sa seman cu mama, desi mi-e greu sa explic cum anume. Nu stiu sa-ti spun cum e mama... Uite un exemplu. Pe vremea lui Ceausescu, cum bine ne mai aducem aminte, nu se gasea carne. Si din cauza asta, adunai carne in frigider de fiecare data cand gaseai. Toate frigiderele erau burdusite de pungi cu carne. Ei bine, se intampla cateodata ca o parte din rezerva strategica sa se strice, dar mama nu era deloc suparata, in orice caz, nu era asa suparata ca atunci cand se strica, de pilda, o rosie. Atunci se intrista toata, mai ales cand trebuia sa o arunce. Eu nu prea intelegeam, carnea mi se parea mult mai importanta, si atunci ea mi-a spus: "Carnea aceea nu era vie, pe cand rosia da. Nu trebuia lasata sa moara, trebuia sa facem ceva bun cu ea". Mama aplica sistemul acesta de valori la tot ce o inconjoara, totul este viu pentru ea, viata trebuie protejata, iar cand faci lucrul acesta cu suflet, inevitabil iti creezi un echilibru interior. Cu-atatea inimi care bat imprejurul tau, si in pomi, si in frunze, nu poti fi decat bucuros. In schimb veselia, veselia cea mare am mostenit-o in mare parte de la bunica din partea tatei. Era ceva!... Mare actrita ar fi ajuns olteanca mea draga! Avea un tip de abordare a vietii cu totul special. Pentru ea, totul era divertisment. Felul in care vorbea, felul in care sapa in gradina, in care se ducea cu "vacili". Facea totul, ca si cum in orice strop al vietii era bucurie. Chiar si cand nu mai auzea deloc, se distra si facea glume citind de pe buze ce spuneam. Noi doua jucam tabinet pana noaptea tarziu, pe ascuns, iar mama se cam supara, ca a doua zi eu aveam scoala. Pentru bunica, eu eram Lila sau Doda, si era convinsa ca, oricum, stiam totul la scoala, iar mama turba. Iar daca faptul ca o bunica olteanca e vesela pare ceva normal, imprejurarea ca aceeasi bunica adusa la Bucuresti, dezradacinata, isi pastreaza absolut neatinsa veselia, este ceva cu adevarat extraordinar. Faptul ca nu a cazut psihic e o dovada clara de cat de importanta, cat de savuroasa era viata pentru ea, de cat de mult o iubea. Da, s-ar putea intampla sa fi mostenit pe linie de familie darul acesta de a ma bucura din nimic si de a crede ca viata este jumatatea plina a paharului.
- Uneori, zambetul e semnul oamenilor foarte iubiti in copilarie, mangaiati si ocrotiti. Este si cazul tau?
- N-am fost un copil cocolosit. Dimpotriva, am avut multe reguli de respectat cu strictete, dar iubita si protejata am fost. Cel mai important mi se pare ca am avut o relatie deschisa cu ai mei. Tata a vrut dintotdeauna ca eu sa ajung medic si ma lua de mica, cu el, prin toate spitalele. Mama facea criza dupa criza, ca as putea sa ma imbolnavesc, cand colo, eu sterpeleam biscuiti din sertarele bietilor suferinzi. Sertarele acelea din fier care faceau "zadar". Dupa capul meu, zgomotul pe care il scoteau acele sertare, la inchis si deschis, se putea exprima prin cuvantul "zadar". Si acum, de fiecare data cand aud expresia "in zadar", vad in fata ochilor sertarele acelea albe, urate, din spitalele noastre. Cat despre viitorul meu de medic, el nu a mai venit niciodata. Am urmat Limbi Straine, iar tata nu s-a impacat nici acum cu gandul asta. De altfel, cred ca mai spera, pe undeva, ca macar inainte de pensie, am sa mai fac si eu o bucatica de scoala medicala.
"Mi-e groaza sa stau
fata-n fata cu un om care nu crede in Dumnezeu"
- Multumirea de sine aduce, si ea, zambetul pe obraz. Zambetul implinirii. Te simti bine, cu tine, Teo? Balansoarul se afla in echilibru?
- Nu stiu daca vei publica ce-o sa spun, dar te asigur ca pentru mine problema asta reprezinta o suferinta. Chiar jelesc cand afirm: "Calitatea mea umana lasa de dorit". Ar trebui sa fiu mai apropiata de Dumnezeu, ar trebui sa fiu mai apropiata de mine, ar trebui sa fiu mai impacata cu mine. Rostesc foarte des propozitii din acestea care incep cu "ar trebui" si care arata cat mai am de facut. Daca ma ia Dumnezeu acum, in clipa asta, eu ar trebui sa am o oarecare intelepciune, pe care nu cred ca am dobandit-o. Sunt in cautarea ei si a echilibrului, dar vad ca aceasta cautare nu se mai sfarseste, si poate ar fi trebuit sa ma apropii de tel, sa-l vad macar dupa colt. Nu m-am dumirit inca nici cu valorile, nici cu esenta, nici cu scopurile vietii, si mi se pare ca la aproape patruzeci de ani, cati am, ar fi trebuit sa o fac. Pe de alta parte, pentru ce mai traieste omul "dumirit"?... Vezi, nu mi-e inca nimic clar. Exista, totusi, cateva lucruri pe care le stiu despre mine, iar cel mai important este ca tin si cred in apartenenta lumii la Dumnezeu. Cred profund ca echilibrul lucrurilor depinde de divinitate, in orice forma si orice acceptiune. Cata vreme credem in asta, nu o sa ne omoram pe strada. Mi-e groaza sa stau fata in fata cu un om care nu crede in Dumnezeu. Fara frica de El, omul acela este in stare de absolut orice rautate. Si fiindca tot vorbim despre zambet, eu zic ca el e legat de credinta. Nu exista bucurie mai mare decat sa-l ai tot timpul, cu tine, pe Dumnezeu.
"Cocoana"
- In urma cu patru ani ai adoptat un copil. O fetita. Este maternitatea un motiv sa-ti largesti zambetul?
- Maternitatea mea a fost si este speciala. Am trecut prin niste stari pe care "mamele obisnuite" le cunosc mai bine decat mine si pe care eu, adoptand, si nu nascand un copil, am crezut ca nu o sa le am. Dar le-am avut. Dupa ce am luat-o pe Maia, am suferit o mica depresie, pentru ca nu eram pregatita pentru maternitate. Aveam 36 de ani, eram o femeie cu tabieturi, cand deodata, a aparut "cocoana", care voia lapte din doua in doua ore, voia sa fie umblata, cantata, leganata. Prietenii mei nu se mai apropiau de mine, nu mai puteam sa ies nicaieri. Asadar, ca nasti un copil sau il adopti de foarte mic, cum a fost Maia, lucrurile fundamentale sunt aceleasi. Tot nu ai timp de altceva, dintii tot cresc, colicii tot isi fac de cap prin burtica... Insa, usor, usor, am depasit toate astea, iar rasplata e maxima. Dupa parerea mea (probabil ca sunt subiectiva, dar totusi eu cred asta cu toata fiinta), Maia este un copil iesit din limitele obisnuitului. Intelege foarte multe, nu plange, e buna, isi manifesta iubirea cu niste gesturi atat de expresive, de zici ca se sufoca de dragoste. Saptamana trecuta, am chemat salvarea, pentru ca spunea ca o doare gatul, facea prin casa "nu mai pot, nu mai pot", iar eu stiu ca ea nu face niciodata asa. Fireste ca pana a venit doctorul nu mai avea nimic, la consult nu i-a iesit nimic, iar dupa un timp, mi-a zis cu seninatatea copilului de aproape trei ani: "Hai, mai, mami, chemi si tu salvarea asa, din orice...". Ramai masca. De fapt, cred c-a avut nevoie de o noua dovada de dragoste si m-a incercat. Cumva, imi pare rau ca Maia creste atat de repede. Am inceput deja sa plang pe la raioanele de copii mici, din pravalii. Plang la costumasele alea minuscule si ma gandesc: "Oare mai vreau un copil?". Apoi imi dau seama ca nu, de fapt mi-e dor de ea, cand incapea in acele costumase. O vreau pe ea mica, asa cum era. Daca as putea sa mai am inca o data un copil exact ca ea, nu as sta o clipa pe ganduri. Dar nu exista un copil ca ea! In schimb, Maia mai vrea copii prin jur... Vrea un fratior, o surioara si-un cimpoi. Eu ii zic asa: "Cu cimpoiul, nu se poate, dar cu fratiorii, da. Sunt insa niste conditii: trebuie sa imparti cu ei tot, si jucariile, si pe mine". Ei, cu jucariile nu-i problema, dar cu mine... S-a gandit putin si a zis ca nu mai vrea frati. Oh, ce m-am umflat in pene cand mi-a zis ca mai bine renunta decat sa ma imparta cu cineva! M-am topit.
- Totusi, Maia va creste. Cum o vezi peste ani?
- Toata lumea imi zice ca Maia va ajunge departe, dar asta e chiar numai treaba ei. Dupa cate i s-au intamplat, dupa inceputul ei de viata zbuciumat, macar libertate sa aiba. Ea trebuie sa traiasca exact asa cum isi doreste. Sper sa-mi reziste gandul asta si peste zece ani, sa am puterea sa o las sa ia deciziile singura. Ce greu va fi!... Este un singur capitol la care am sa ma impun, deja am si inceput sa o fac: cititul. Nu-i vor lipsi cartile, iar pana va fi suficient de mare sa inteleaga, regula e urmatoarea: intai cartea si apoi filmul! Oamenii s-au prostit de cand a aparut, scuzati, rahatul asta de Internet! Eu ma incapatanez sa nu caut carti pe Internet. Scriu, ce-i drept la calculator, pe mail, dar nu caut niciodata pe Internet o carte. Prefer sa ma duc la biblioteca (a mea sau in oras), sa caut cartea care imi trebuie.
- In proverbele populare, rasul face casa buna cu plansul. O persoana asa de vesela ca si tine mai da, cateodata, si apa la soricei?
- O, doamne, plang. Mai ales cand ma cert cu "cocoana". Cateodata, mai avem discutii din astea, educationale, mi se pare ca imi mai pierd firea, si atunci imi pare rau si plang. De dincolo se aude un glascior: "Hai, vino incoace, stiu ca plangi!". Jur, imi ia capul in brate si zice: "Nu te mai supara si tu asa de rau...". Mai plang cand trebuie sa plec de acasa si ea sta atarnata de piciorul meu. Tot timpul trebuie sa spun pilda aia prosteasca: "Am putut sa-ti cumpar papusa pentru ca am castigat bani la serviciu, si de aia trebuie sa plec acum, ca sa pot sa-ti iau si altadata". Ma mai intristez cand vad prieteni in necaz, oameni tristi, oameni nerecunoscatori, oameni lipsiti de simtul valorii...
- Cum te remontezi?
- Cel mai sanatos lucru este sa stai un pic singur. Si sa te gandesti la lucrurile cu adevarat groaznice. Te simti rau dintr-o tampenie, si atunci te gandesti asa: "Dar daca eram bolnava, sau daca eram pe o insula pustie...". Iar daca e nasol tare, imi zic: "Bine ca n-a murit mama". Cand spun asta, mi se pare ca nu mai am absolut nici o problema. Asadar, cand mi se intampla un lucru rau, imi revin gandindu-ma la altul mai rau. Acum, ca spun lucrurile astea cu voce tare, mi se pare ca nu sunt chiar normala, ca nu se poate recomanda o asemenea terapie. Dar eu asa fac.
"O tinctura a barbatilor"
- Am vorbit despre o gramada de bucurii, cu exceptia celei mai speciale: bucuria dragostei. O intrebare simpla: iubesti?
- Barbat? (Rade.) Da, iubesc barbat! Iubesc acelasi barbat de foarte mult timp. Dintotdeauna. Nici nu-mi aduc aminte de cum era viata inainte de acest barbat. Au fost mai multi care au dus la el. Este un fel de... suma a barbatilor, o tinctura a barbatilor. Ustura, vindeca si se administreaza in cantitati mici. E foarte special. Nu ma sufoca, in acelasi timp e foarte tandru, ma incurajeaza cand am nevoie, intelege daca vreau sau nu sa fiu lasata in pace si este foarte, foarte frumos. Nu c-ar conta, dar s-a nimerit sa fie foarte frumos si asta nu ma deranjeaza deloc (rade). Este foarte emotionant. Este un barbat emotionant. E ca un premiu pe care l-am primit la un moment dat. Cu toate astea, imi mai trec siganduri aiurite prin cap. Ma gandeam la asta zilele trecute: barbatul meu nu este sotul meu, copilul meu nu e produsul meu fizic, casa nu e a mea, ca e luata in leasing. Deci, tot ce am nu este al meu... Glumesc. Oricum, lucrurile stau cam asa: poate n-oi fi eu atat de multumita de mine, dar sunt extrem de fericita cu oamenii din jurul meu, imi ador familia, prietenii si cred ca si de aceea zambesc atat de mult.