Vi s-a intamplat, vreodata, ca trecand prin infernala aglomeratie a orasului, mintea sa va zboare catre vremurile de aur, cand Calea Victoriei fremata de doamne vesele si elegante, raspandind efluvii de parfum frantuzesc, si cand doar cateva automobile treceau in tromba pe strazile capitalei, iar trasurile asteptau, cu birjarul un pic atipit, in fata birturilor si a cofetariilor? Daca da, atunci rezervati-va sambata seara, bilete la Circul Globus din Bucuresti. Dati ceasurile inapoi, nu cu cateva ore, ci cu cateva decenii, si incaltati-va cu pantofii bunicii. Nu, nu veti avea parte, nici de lei imblanziti, care sar prin cercuri de foc, nici de maimute vesele, nici de caini dresati... Insa de indata ce veti intra, aerul vi se va parea mai dulce si atmosfera mai tandra, iar muzica Bucurestiului de odinioara va va gadila placut, la urechi.
Fotoliile albastre sunt luminate de felinare care ies ici si colo din podea, si au alaturi mese invelite in fete albe, cu lumanari si pahare. Un chelner imbracat la patru ace serveste musteriii cu servetul pe mana. Paharele cu picior clinchetesc si vinul incepe sa curga. Doamnele sunt imbracate elegant, domnii arunca priviri curioase in sala. Si totusi, unde ne aflam? Circ nu e sigur, restaurant nici atat, nu e nici teatru, desi scena se afla in mijloc, luminata in culori calde, asteptand ultimul gong. Intr-o atmosfera de cabaret parizian, cu un turn Eiffel ce troneaza in fundal, sala are decor de Bucuresti interbelic. Pe ecranele suspendate din tavan se vad trasurile alergand de colo-colo, Casa Capsa isi primeste clientii, iar magazinele isi arata reclamele si vitrinele. Palatul telefoanelor straluceste intr-o lumina de seara, iar mahalalele debordeaza de prea mult tumult.
Lumina se stinge, spectatorii isi gusta bauturile in liniste, si in explozia de rosu care urmeaza, il vedem pe Cristian Vasile, menestrelul romantios, cu vocea lui putin nazalizata, asa cum a ramas in memoria discurilor de patefon, barbatul dur si aspru, care cu dulceata cantecelor lui frangea inima duduilor de altadata. "Iubesc femeia..." rasuna in toate difuzoarele, spectatorii s-au destins deja, dar n-au prea mult timp la dispozitie. Pe scena isi face aparitia maestrul Constantin Tanase, cu cupletul lui, devenit de atunci celebru: "Cu ce?". Are palarie de fetru, gesticuleaza si face cu ochiul, in timp ce gura ii umbla neoprita, ca la un adevarat actor de teatru de revista. Un moment vesel, urmat de o voce abrasa. Cine ar putea fi? Ce voce ragusita, de femeie frumoasa si putin barbatoasa, calita cu tigari "Nationale" si cu nopti nedormite, a mai nascut atatea doruri nebune in inimile romanilor? Intr-un deux-pieces alb, pe tocuri inalte, coboara pe scena Maria Tanase insasi, care pentru toti cei aflati in sala canta cu vocea ei grava "Mi-am pus busuioc in par". Si caruselul intamplarilor, odata pornit, se invarte ametind spectatorii: se danseaza swing, se danseaza step si can-can, se joaca calusarii, se impletesc languroase tango-uri, dar si dansuri fierbinti, tiganesti, chiar in fata corturilor. Cine sunt protagonistii? Din New York vine Fred Astaire, cu joben alb asortat cu redingota, cu pantofi la fel de albi, de lac, care stiu sa bata ritmul unui step nebunesc, ce lasa publicul fara suflare. Tot de acolo vine si Josephine Baker, "perla neagra", zeita creola a Americii interbelice, care danseaza cu o gratie care a reusit sa fure pana si mintea lui Hemingway, care a numit-o "Cea mai senzationala femeie pe care am vazut-o vreodata". In valuri de lumina mov si albastra, si-a lasat corpul sa urmeze plin de volute muzica lui Gershwin. Cu ochi negri ca doi taciuni aprinsi de pasiune, o umbra misterioasa - Zaraza - isi face aparitia alaturi de suratele ei tiganci, cu fuste in toate culorile pamantului. Un dans senzational, care a lasat cu gura cascata publicul si a smuls cele mai multe aplauze, si o Zaraza fierbinte si felina, cu par negru si lucios, si "plina de dorinti", asa cum o canta Cristian Vasile. "Vreau sa-mi spui, frumoasa Zaraza, cine te-a iubit, cati au plans nebuni dupa tine si cati au murit" - versuri care au rasunat in epoca interbelica, de la terasele de la Sosea, pana in localurile marunte, mirosind a tabac. L-au facut celebru, nu doar pe Cristian Vasile, ci si pe adorata lui, tiganca oachesa, fosta "vanzatoare de placeri", care l-a iubit atat de mult, incat si-a abandonat meseria.
Daca Cristian Vasile si Zaraza au facut un cuplu celebru, nu mai putin iubiti au fost Jean Moscopol si-a lui Mimi... Iata-i in scena. O Mimi blonda, interpretata admirabil de Monica Davidescu, care sta fandosita si jenata la balcon, in timp ce Jean Moscopol, cu a lui dragoste tainica, ii canta o serenada. "Da-mi gurita s-o sarut", ii cere imperios Moscopol, in timp ce Mimi ridica rusinata genele lungi si negre si se face ca nu pricepe.
Constantin Tanase reapare la rastimpuri cu scene comice, Maria Tanase porneste taraful ca sa cante Ciuleandra, Moscopol se cearta si se reimpaca cu Mimi, Cristian Vasile isi tanguieste "dorul nebun" al "inemii pribege", dupa frumoasa Zaraza. Parca totul se petrece aievea. Parca timpul s-a dat inapoi, iubirile sunt aceleasi ca azi, la fel de patimase, dar puse sub alte culori si in alte cuvinte. Nostalgia se cuibareste incet-incet printre spectatori. Unii au uitat chiar sa mai soarba din pahare. Altii stau scufundati in fotolii. Hamalii cu bagajele artistilor se plimba printre spectatori, anuntand iminenta aparitie a vreunei celebritati, vanzatorii de ziare isi striga in gura mare dintr-un colt al salii in altul titlurile zilei. Mai lipseste un singur lucru care sa dea serii acea aroma usturatoare si vindecatoare in acelasi timp, o voce pasionala, care sa invaluie cu catifelurile acordurilor ei toate amintirile: Edith Piaf.
Si iat-o, apare, cu celebrul ei tremolo, cu parul negru si scurt, atent coafat. Coboara scarile cu miscari tandre, canta printre spectatori, niciodata pe scena, dar mereu undeva intr-un ungher, printre oamenii obisnuiti care asista la spectacol, lasand mereu misterul sa o inconjoare.
Cand am plecat de la circ, mai aveam inca in minte refrenurile celebre ale vremii. Nu credeam ca cineva ar putea reda atat de bine o atmosfera de epoca, uitata de mult. Un scenariu si o regie de laudat, semnate de directoarea teatrului, Brandusa Novac, dar si niste voci care nu s-au lasat mai prejos: Maria Buza (in locul Mariei Tanase) si Liana Lungu (ca sosie a lui Edith Piaf). Un Constantin Tanase sigur pe el, de-ai fi jurat ca e cel adevarat, in persoana lui Mihai Ciuca, si o orchestra de zile mari, condusa de Gabi Popescu.
Cand felinarele "Teatrului Carabus" s-au stins si ne-am pierdut din nou in noaptea neagra de afara, nimic nu ne mai amintea de Micul Paris. Doar niste acorduri suave, de bistro parizian invaluit in fum si in uitare... "Quand il me prend dans ses bras,/ Il me parle tout bas/ Je vois la vie en rose".