Substantivul Vip, provenit din initialele expresiei englezesti Very Important Person, ar fi trebuit sa desemneze personalitati foarte importante pentru societate. Din pacate, sensul lui s-a redus la "persoana publica", adica facuta publica prin mediatizare. Asa se face ca "vipuri" sunt, si la noi, femei vulgare care nu stiu altceva decat sa-si exhibe nurii, "patrioti" agramati, incapabili sa articuleze o fraza coerenta, fii de bani gata etalandu-si sfidator bogatia, saltimbanci obraznici si tot felul de alte specimene convinse ca sunt buricul pamantului. In acest timp, persoane cu adevarat importante pentru semeni, veritabile modele profesionale si umane, lupta in anonimat cu greutati enorme pentru a fi de folos celor in suferinta. Traiesc printre noi, nestiuti, asemenea oameni cu suflet nobil care-si fac datoria asumata fara sa astepte nici recunoastere publica, nici beneficii personale, ci doar din convingerea ca aceasta e menirea lor. Pentru mine, mai ales ei sunt Vip-uri. Un exemplu este semnatara cartii pe care v-o recomand azi. Doctorita Rodica Matusa, specialista in boli infectioase, si-a consacrat, incepand din anii 80, intreaga stiinta si energie copiilor bolnavi de Sida, in special celor abandonati. Marturia ei incepe in anii 88-89, cand la Constanta s-au inregistrat sute de decese in leaganele de copii. In urma testelor, a iesit la iveala ca peste jumatate din pruncii abandonati acolo, erau seropozitivi. Explicatia? Marinarilor romani intorsi din cursa li se conditiona viitoarea plecare de donarea de sange. Unii din acesti navigatori, care intretinusera relatii intamplatoare neprotejate prin porturile de escala, erau contaminati. Cu sangele donat se faceau transfuzii copiilor subnutriti din orfelinate, ca sa-i mai fortifice, fiindca era gratis si mancare oricum nu se prea gasea. La sectia de boli infectioase a spitalului constantean unde lucra doctorita Matusa, devenita neincapatoare, erau adusi zeci de orfani scheletici. Mureau cate 2-3 pe zi, iar medicii erau obligati sa puna alte diagnostice pe certificatele de deces, fiindca in Romania lui Ceausescu oficial nu exista Sida. Nestiindu-se mare lucru despre virusul ucigas, chiar personalul medical evita contactul cu bolnavii, iar prejudecata era ca, fiind oricum condamnati, cheltuielile pentru ingrijirea lor ar fi inutile. Rodica Matusa, fidela juramantului de medic, nu si-a abandonat micii pacienti muribunzi si-a observat ca, daca sunt ingrijiti cu dragoste si bine hraniti, isi revin, iau in greutate, se dezvolta fizic si intelectual, viata lor poate fi prelungita. Sansa de a le oferi copiilor seropozitivi ceea ce aveau vitala nevoie - medicamente, hrana buna, un climat familial afectuos, normal, spatii de locuit confortabile - a venit dupa revolutie, din partea unor voluntari straini (si nu de la romanii nostri). Pe langa informarea si instruirea medicilor si cadrelor medii (trimisi inclusiv la stadii de specializare in occident), acesti voluntari au realizat din donatii ale organizatiilor caritabile case de tip familial, unde calitatea vietii copiilor putea fi incomparabil mai buna decat in spital. Ideea, insusita trup si suflet de doctorita noastra, e ca, atat cat le e dat sa traiasca, micii condamnati inocenti trebuie sa se bucure de o existenta frumoasa, de iubire, de natura, de distractii pe masura varstei lor. Iar toate acestea, s-a constatat, incetinesc evolutia bolii. Ba chiar unii copii se incapataneaza sa traiasca, sfidand orice previziuni sumbre, se dezvolta echilibrat, invata bine, ajung sa se intretina singuri. Povestind despre acesti voluntari veniti sa o sprijine, mama "ingerilor nimanui" ne face cunostinta cu o serie de oameni de o bunatate si un devotament incredibil. Fie din convingeri religioase, fie pur si simplu din compasiune si altruism, acesti voluntari fac tot ce le sta in putinta sa aline suferintele micilor martiri, standu-le alaturi pana in ultima clipa (sunt multe pagini din carte care-ti aduc lacrimi in ochi). M-a impresionat in mod special povestea unei americance, Susan Belfiore, sotia unui bancher, care a ingrijit la Constanta, timp de un an, cinci bebelusi sideeni, pe care apoi i-a adoptat si i-a dus in casa ei confortabila din Princeton, afirmand ca sansa copiilor de a-si trai viata pe care o mai au de trait e sa le ofere acolo toata dragostea si cel mai bun tratament posibil. Miracolul e ca acesti copii au supravietuit cu totii in climatul fericit din familia Belfiore, dar si ca Susan, care se credea sterila, a ramas insarcinata la aproape 50 de ani si a daruit fiilor ei romani un fratior, de parca Dumnezeu i-ar fi rasplatit pe binefacatori. Trebuie sa va mai spun ca Editura "Compania" a facut si ea un gest admirabil de generozitate in onoarea persoanei speciale care e doctorita Matusa si a "ingerilor" ei: cartea despre care v-am povestit azi nu se vinde, ci se daruieste. Ea poate fi obtinuta pe gratis din librarii sau direct de la editura.