Eminescu ramane un poet urias. Literatura romana abia il incape. Chiar daca a publicat un singur volum de versuri, scrisul sau tainuit in lazi si arhive prafuite apare mereu si bogat, ca literele miraculoase ale unui text oglindit la nesfarsit in el insusi. Nu stiu daca vom reusi vreodata sa-l citim cu adevarat pe Eminescu. Fiecare vers si fiecare gand al sau era o respiratie, o zbatere vitala de aorta. Scria cu toata fiinta sa. Scria ca intr-o rugaciune, contopindu-se cu sonoritatea mistica a sunetului, cu fibra liturgica a cuvantului. Un asemenea om nu putea fi decat religios.
Nelinistit si imbatranit in ganduri, isi cauta mantuirea in felul sau, urcand Golgote de uitari si tacere. Niciodata nu a incetat sa-L caute pe Dumnezeu, chiar si atunci cand se lasa cuprins parelnic de golul Nirvanei si al reincarnarii. Orice s-ar spune despre el, Eminescu a fost profund crestin. S-a nascut cu chipul lui Cristos la capatai si a copilarit cu El in codrii de arama ai manastirii Agafton. L-a purtat cu sine in desaga lui de pelerin, din care nu lipseau niciodata un mar, un dictionar de sanscrita si o carte, semnata de marele mistic romano-iudeu Gaster.
Poate ca a ratacit un timp, dar, spre sfarsitul vietii, a revenit de unde a plecat - la rugaciunile copilariei, la altarul casnic din chilia matusilor sale dupa mama, Iurascu. Altcumva, nu se explica avantatele lui colinde inchinate Maicii Domnului (texte publicate nu de mult de revista noastra), deosebita ravna ce o avea pentru calugaria alba, sau superbele pagini mistice din "Sarmanul Dionis", niciodata citite in cheia lor fondatoare, cabalist-crestina. Textul sau, intitulat simplu si esential: "Invierea" (din Opere politice, volumul Ii) are darul de a ne reaminti, nu numai statura urieseasca a poetului, dar si sfintenia momentului pe care il traim acum crestineste, trebaluind si facand curat in adumbrita noastra odaie a sufletului. In Marele Post al Invierii, sa ne bucuram o clipa macar de credinta arzatoare a poetului in Iubire, in Sacrificiu, in Nadejde si Lumina. E un indemn si o marturie, pe care numai un ermit al scrisului, ca Eminescu, o putea face.
Invierea
Si iarasi bat la poarta cu degetele moi florile primaverii, si unde acum cinci sute de ani turmele lui Bucur ciobanul se pierdeau in orizontul sesului, astazi, mii de gradini contrasteaza in tanara verdeata cu zidurile albe si acoperemintele stralucite ale caselor si cu turnurile bisericilor; iar duiosul ritm al clopotelor ne vesteste vechea si trista legenda ca astazi, inca, Cristos e in mormant, ca maine se va inalta din giulgiu alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa.
Trista si mangaietoare legenda! Iata doua mii de ani aproape de cand ea au ridicat popoare din intunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Budha, viata lui Socrat si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atat pe om ca evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului Nazarinean, a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, ci pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Cristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrat a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a anticitatii. Nu nepasare, nu despret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima Mielului simtitor, si in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca, cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentii umane, acel sambure de adevar care disolva adanca disarmonie si asprimea luptei pentru existenta, ce bantue natura intreaga.
E usoara credinta ca prin precepte teoretice de morala, prin stiinta oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebue sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune, dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea prototipului omului moral, Iisus Cristos. Dupa el incearca crestinul a-si modela viata sa proprie, incearca combatand instinctele si pornirile pamantesti din sine. Chiar daca dezvoltarea cunostintelor naturale se indreapta adeseori sub forma filosofemelor materialiste, in contra partilor dogmatice a scripturii, chiar daca in clasele mai culte solutiuni filosofice a problemei existentei iau loc solutiunii pe care o da biblia, caracterele crescute sub influenta biografiei lui Cristos, si cari s-au incercat a se modela dupa al lui, raman crestine.
Daca vorbim de aceasta imprejurare, e pentru a arata ca nu in cultura excesiva a mintii consista misiunea scoalelor - exceptie facand de cele inalte -, ci in cresterea caracterului. De acolo rezulta importanta biografiei lui Cristos, pentru inimele unei omeniri vecinic renascande. Pentru a se imbogati, pentru a-si imbunatati starea materiala, pentru a usura lupta pentru existenta, dand mii de ajutoare muncii bratului, oamenii au nevoie de mii de cunostinte exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe altii si a-si veni unul altuia in ajutor, au nevoie de religie.
Suferintele de moarte ale Invatatorului si modelului nostru nu ni se cer decat in momente exceptionale, nu se cer decat de la eroi si de la martiri. Dar atat cat ne permite imperfectiunea naturii omenesti, fiecine trebue sa caute a compensa prin munca si prin sacrificiu bunurile de cari se bucura. Atunci numai Domnul va petrece in mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut in mijlocul puternicilor si religiosilor nostri strabuni.