E cunoscut mai ales de pe micul ecran, ca invitat permanent al trupei "Nightlosers", dar oriunde apare Nucu Pandrea face furori. Coborat dintr-un lung sir de preoti greco-catolici ardeleni, crescut intr-o familie prigonita pentru credinta sa, Nucu Pandrea a ales frunza ca sa dea glas sentimentelor dramatice care l-au incercat de-a lungul vietii sale de pana acum. La un ceas aniversar pentru domnia sa, l-am invitat sa ne "cante" si noua in vorbe, despre dragostea lui de natura si frunze verzi
"Aveam opt ani cand bunicul
mi-a intins o frunza"
- Se stie ca in orice familie de ardeleni, copiii trebuie sa invete sa cante la un instrument muzical. De ce dvs. ati ales tocmai frunza, domnule Pandrea?
- Primul instrument la care am inceput sa cant n-a fost frunza, ci o muzicuta. O muzicuta mica, pe care unchiul meu, Pilu, fratele mamei (Paul Eftimiu Pandrea, actor manuitor si regizor la Teatrul de papusi din Cluj), mi-a daruit-o. Cu ea am cantat primul meu cantec: "A ruginit frunza din vii". Aveam sapte ani. Unchiul Paul a fost, ulterior, cel mai bun critic al meu, ale carui sfaturi le urmam cu sfintenie. Din cauza prigonirii familiei, nu a putut sa-si termine studiile, incepuse Agronomia, dar n-a mai putut sa mearga mai departe, pentru ca a fost si el, ca si altii, eliminat din facultate pe motive de "dosar". Unchiul Paul era cel mai "laic" dintr-o familie de preoti, pentru ca tatal meu a fost preot, bunicul preot, fratele mamei mele a fost, si el, preot. La opt ani, am descoperit cantatul din frunza si primul cantec invatat a fost "Pe langa plopii fara sot".
- Dar cine v-a invatat "mestesugul" acesta, al cantarii din frunza?
- Am invatat sa cant in frunza sub calda si blanda indrumare a bunicului meu, preot protopop greco-catolic de Cluj-Manastur, Clemente Pandrea, in casa parohiala, unde am fost tolerati, intr-o camaruta, dupa 1948, cand biserica greco-catolica a fost scoasa in afara legii. Aveam opt ani cand bunicul mi-a intins o frunza si mi-a aratat cum sa o tin ca sa vibreze cand sufli peste ea, pe muchia ei subtire si vie. "Sufla cu nadejde, daca tot ti-ai pus in cap sa inveti, nu abandona daca ti se pare greu. Asa e la tot inceputul", mi-a spus bunicul. O frunza de par am primit de la mosul meu drag, care a fost cel mai mare prieten al meu. Bunicul din partea mamei, om semet, cu o privire albastra si limpede, un om care a inteles preotia in adevaratul sens al cuvantului si care a fost alaturi de credinciosii pe care i-a pastorit, indiferent de necazurile lor. Cand comunistii au interzis greco-catolicismul, i s-a intentat proces si a fost inchis. Evident, n-a mai practicat preotia dupa ce a fost eliberat, dar la inmormantarea sa, din 1973, au fost mai bine de 20 de inalti prelati. Bunicul meu a fost fagarasean, din Marginenii de Munte, cativa membri din familia sa au luptat in rezistenta, in munti. Citind cartea despre Maria Tanase a lui Gaby Michailescu, am gasit acolo o treaba care m-a "clatinat" foarte tare: tatal Mariei Tanase a stiut canta si el din frunza. Iar mama Mariei Tanase era si ea de pe Tara Fagarasului. Cantecele Mariei Tanase si vocea ei au fost ceva care mi-a condus viata de mic, am avut-o ca si un idol permanent, ca si o icoana. Iar bunicul a fost un om foarte ferm si m-au ambitionat cuvintele lui, chiar daca m-au trecut toate racorile si caldurile pana am invatat cantarea din frunza. Dar am reusit si, cand am inceput sa cant si eu ca bunicul, am fost tare fericit. "Ia uite, mosule, cum cant eu!", ii ziceam. Iar "mama buna", cum ii ziceam bunicii, ma alinta cu "dragu mamii". Mama murise la trei luni dupa ce ma nascuse, in 1947, de aceea sunt uneori un picut invidios pe oamenii care au avut parte de caldura si dragostea de mama. Am fost crescut de bunicii din partea mamei, pentru ca tatal meu, ca preot greco-catolic, a fost si el inchis si prigonit toata viata. Vanat si haituit din 1948, cand biserica greco-catolica a fost scoasa in afara legii, a fost fugar si a stat ascuns pana in 1951, cand l-au prins si l-au bagat la inchisoare.A fost condamnat la opt ani de inchisoare grea, in cele mai teribile conditii: doi ani si jumatate la Baia Sprie, la nivelul 14 al minei, si si-a terminat "stagiul" la Aiud, iarasi o inchisoare foarte dura, ceea ce cu drept a aparut si tatal meu in "Memorialul Durerii" al Luciei Hossu Longin. Dar eu am avut o copilarie fericita, totusi, aveam inconstienta varstei: jucam fotbal, umblam pe camp, printre cucuruz, prin padure, descopeream natura si minunatiile ei. O fost fain, iar istoria n-am pierdut-o, pentru ca mosul meu mi-o povestit absolut tot, si eu am tinut minte si, iaca, se adevereste. Cum o fost cu regele, cum l-or gonit comunistii din tara si el a prevazut ca s-o intoarce din nou. Si m-a imbarbatat, ca eu asa eram vazut la scoala - ca fiu de puscarias - si aveam necazuri, cat eram de mic, din asta. Doar pentru ca eram foarte bun la matematica am reusit sa iau examenul de admitere la liceu, pentru ca altfel, profesorii imi puneau tot felul de piedici. Deci, cu mosul meu am avut foarte multe povesti, de tot felul, de la inceputul lumii si pana a apucat el. El stia sa se coboare intre oameni si sa vorbeasca fiecaruia pe intelesul sau. Nu mai sunt astazi multi preoti ca el, nu stiu sa vorbeasca poporului si sa tina lumea unita in jurul bisericii, de aceea au proliferat sectele, acolo unde altadata erau cuiburi puternice de credinta ortodoxa.
Cand tata a venit din inchisoare, eram marisor, aveam 9 ani, si l-am vazut cum a trecut prin fata geamului din bucataria in care locuiam, fara sa-l cunosc. Mai apoi, dupa inchisoare, cand n-a mai putut lupta cu viata, dupa ce a vazut ca i se pun oprelisti pe toate planurile, tata a trecut la ortodoxie. Daca el numai asta a stiut sa faca, sa fie pastor de suflete, a acceptat compromisul acesta, pentru a-si exercita vocatia, in continuare. Si-a urmat cursul preotiei prin sate din zona Bobalna, Mircestii de Campie, tot in locuri istorice, si mai apoi, ultima data, la Poiana Horii. Tatal meu n-a vrut sa ma impovareze cu trecutul lui in inchisoare, cine stie la ce chinuri si torturi o fi fost supus. Nu mi-a spus niciodata totul, de altfel, pana in 1989 a fost urmarit permanent de Securitate. Si el, si multi oameni, au suferit enorm. Dar din suferinta au inflorit spiritual, s-au inaltat. Tata nu mi-a povestit niciodata cu ura de suferintele lui, totdeauna mi-a prezentat lucrurile intr-un mod tragi-comic. La minele de plumb de la Baia Sprie, la nivelul 12 al minei, unde vinele de plumb se invecinau cu cele de uraniu (ce radiatii puteau fi acolo, in maruntaiele pamantului, va-nchipuiti!), tata imi spunea ca erau dusi sa munceasca toti detinutii, si se bucurau ca aveau apa calda si se puteau spala: "Apa calda, dragu tatii! Asa de bucurosi eram ca... sa ma ierti, eram in izmene, dar... ne puteam spala!". Acolo, in mina, ei se spalau si cantau pe melodia "IntimitE" de Chopin, un cantec de ocnasi: "E in zadar sa lacrimezi,/ Ca-n jurul tau prieteni n-ai sa vezi/ Decat atunci cand le poti da/ Fericirea ta/ Fara sa ceri ceva./ Si nimanui nu poti sa-i spui durerea ta/ Oricat ar fi de grea/ Ramai cu ea". Tata a reusit sa prinda schimbarea din 1989 si si-a recastigat drepturile, a trait ceasul acesta si noi, toti, toata familia, ne-am bucurat alaturi de el. A devenit profesor de canto, avea o voce splendida, profunda si grava, care te facea sa vibrezi pana-n varful degetelor. Cand canta in biserica, se umplea de lume. Am niste inregistrari foarte pretioase cu el si cu cantece religioase si pricesne, si cu cantece de viata si doine. Chiar, una dintre doinele sale a preluat-o unul din marii cantareti ai Clujului, Dumitru Sopon, fie iertat, ca s-a prapadit si el de curand, cu care am fost bun prieten, semana la timbrul vocii cu tata. Si eu cant bine cu vocea, cel putin asa spun cei care ma asculta; toate melodiile pe care le-am invatat si pe care le stiu, prima data le-am cantat cu vocea si apoi le-am cantat cu frunza, acest instrument popular neobisnuit. Poate unii il iau in bataie de joc, dar chiar e un instrument muzical, poate cel mai vechi dintre ele. E un instrument delicat, sensibil si foarte pretentios, pentru ca poti trece, cantand cu el, de la sublim la ridicol, intr-o fractiune de secunda (daca scoti cu el un sunet nepotrivit, poate goli sala!) Stiu sa cante din frunza si cei din Banatul sarbesc, apoi cantatul din frunza a ajuns de aici si prin Moldova. In zona Deltei, se canta din solz de peste, asta e o alta tehnica, sunetul nu se poate controla asa cum se controleaza la o frunza. Frunza e sfanta, dom-le! Cand te duci tu in padure si ti-o rupi tu, cu mana ta, dupa ce ai ales-o cum iti place, aia care ti-e buna, ca doar n-ai canta cu frunza de urzica, canti cel mai grozav. (Am cantat si la urzica, ca am pus un pariu, dar doar dupa ce i-am curatat nervurile si tepii!)
"Cu "Nightlosers" am fost in cele mai sui locuri din lume"
- Combinatia de blues cu folclor pe care o faceti la "Nightlosers" e o combinatie geniala. Cum v-ati alaturat lor?
- Trebuie sa le multumesc pentru succesele adunate, in mod special, baietilor de la "Nightlosers", care-mi sunt prieteni calzi si dezinteresati, dar foarte buni profesionisti. Iar sa combini si bluesul cu muzica populara nu e deloc treaba usoara. Jimi El Lako, foarte bun violonist si chitarist, el l-a impins din spate pe Hanno Hoefer (care este un artist extraordinar, un talent iesit din comun, si ca muzician, si ca regizor de film, chiar daca e un tip visator) sa incerce aceasta combinatie. Iar Hanno, chiar daca e neamt, e un mare roman si un bun cunoscator de folclor. Si am avut un succes urias. Sa vedeti cata duiosie este in dialogul frunza-vioara! Eu cu Jimi El Lako facem niste momente extraordinare. Singurii care mi-au propus, prin Sorin "Gaga" Campean, aceasta colaborare constanta, au fost Nightlosers. Si as fi vrut sa primesc o asemenea propunere si din partea vreunui interpret de folclor. Unii dintre acestia, Dumitru Farcas, Grigore Lese, Gheorghe Zamfir, imi par a fi cei mai puternici piloni ai folclorului romanesc, ei insisi lectii despre cum sa-ti pui sufletul in instrument, sa te contopesti cu el. Dar cu "Nightlosers" am dus-o grozav de bine, datorita lor am fost in cele mai sui locuri, de la Washington la Oslo, la Lisabona, la Londra si tot asa. Si sunt si o companie extraordinara, radem si ne simtim foarte bine impreuna.
"Cant cu frunza mea, pe scene din tara
si din strainatate, cu aceeasi daruire"
- Spuneti-ne, domnule Pandrea, care e secretul: cum poti sa ajungi la virtuozitate cu un peticut de frunza?
- De cand mi-a intins bunicul prima frunza si m-a invatat sa cant din ea au trecut 52 de ani, iar eu am acum 60 de ani, rotunjiti de curand, in 22 februarie. Am trecut de atunci prin multe valuri ale vietii, care m-au batut si din dreapta, si din stanga, am devenit inginer energetician, pentru ca cei ca noi, cu "dosar", nu aveau voie la stiintele umaniste, ci doar la Politehnica. Iar din 1985, cant cu frunza mea pe scene din tara si din strainatate, si folclor, si muzica de blues sau de jazz, cu acelasi drag si daruire. Nu exista Conservator de cantat in frunza, nu am urmat asa ceva, conservatorul meu a fost in codru, am intrat in el sfios ca in biserica bunului meu din Manastur, am luat copacii in brate sau m-am sprijinit cu spatele de trunchiul lor drept si am respirat odata cu ei, cu padurea; am inchis ochii si am vazut cum viata in lumea noastra se scurge mai repede si pare mai desarta in comparatie cu tihna si armonia vietii din codru. Copacii, cu adevarat, poarta suflete in ei, si merita sa-i ocrotim si sa-i iubim, ei ne vorbesc si au o energie extraordinara. M-am bucurat cand am citit despre terapia cu copaci in "Formula As" si m-am incredintat ca ei ne pot vindeca. Am o relatie foarte apropiata cu natura. Aici, in Manastur, cartierul clujean unde locuiesc, am in fata geamului o frumoasa padure de brazi. O padure batrana, pe care o stiu de copil, in care intram cu cartea in mana, dar uitam sa citesc, abatut de fosnetul frunzelor, de o raza de soare strecurata prin frunzis ca prin vitraliile unei catedrale, de o furnica ce cara o bucata de frunza uscata, ori altceva din spectacolul acesta maret al naturii. Ori, mai departe, in padurea de la Colibita, unde cand eram copil, m-am intalnit cu ursul cand mancam zmeura, el avand aceeasi ocupatie.
"Ati vazut instrumentist
sa-si manance instrumentul?"
- Toata viata vanam iluzii, si putini dintre noi reusesc sa-si implineasca visurile. Dvs. sunteti artist, inginer, familist convins, ca orice ardelean asezat si, de cativa anisori, si bunic. Va simtiti un om implinit, domnule Pandrea?
- La festivalul "Smithsonian" de la Washington, din 1999, prof. Tiberiu Graur - directorul muzeului etnografic al Transilvaniei, mi-a facut urmatorul catren: "In America, solist/ A uimit tot continentul:/ Ati vazut instrumentist/ Sa-si manance instrumentul?" (tocmai cantasem dintr-o frunza de salata pe care apoi... am mancat-o!). Si la muzicuta pot sa cant foarte bine. Muzica pentru mine este viata. Daca nu era muzica, poate ca eram un om foarte frustrat, fara sa am cum sa dau glas preaplinului meu sufletesc. Dar mi-a dat Dumnezeu darul de a aduce bucurie in sufletele celor din jur. Dar frunza mi-a fost si nisa sufleteasca in care mi-am aflat evadarea din situatii tensionate, din stresul de zi cu zi, completarea unei vieti inscrise in normalitate, ca tata a doi copii, acum la casele lor, o fata absolventa de filologie si un baiat informatician, si bunicul unei nepotele de sase ani, Maria-Irina, care deunazi mi-a spus, cu un aer confidential: "Bunule, ai auzit? Astia ma dau la scoala!...". De unde am inteles ca eu, bunul, sunt de partea ei. E o relatie minunata intre noi. Sper sa-i pot inturna "mintiuca" spre muzica, pentru ca are o voce splendida si un auz muzical de exceptie. Cand ma vede ca iau frunza, imediat lasa jocul si vine si ea si canta cu mine. Cum vinul se trezeste primavara (cand da frunza viei, incepe sa fiarba si el), asa simt si eu ca ma trezesc acum, cantand cu nepotica mea, la o a doua tinerete. Ea are 6 ani, eu am de zece ori mai multi dar, uneori, cand ne vezi impreuna, nu sesizezi diferenta mare de varsta intre noi. Cantatul nu te lasa sa-mbatranesti. Eu cand imi pun frunza intre buze, incerc o traire artistica pe care n-o pot disimula, care ma transforma si ma "calatoreste" odata cu cantecul, in alte sfere, in alte timpuri. Am trecut prin necazuri cu gandul la Cel de Sus si cu frunza sub perna.