Pe Valea Jiului, la manastirea Lainici, ziua liturgica incepe in rit athonit, abia la miezul noptii. Ca niste umbre fosnitoare, calugarii ies din chilii si se strecoara grabiti in biserica. La intalnirea cu Dumnezeu, nimeni nu are voie sa lipseasca. In murmurul psaltic si monoton al privegherii, se inchina cu trei metanii adanci in fata icoanei Maicii Domnului, se imbratiseaza unii pe altii, discret si cuviincios, de la distanta, dupa care dispar in alveola din dreptul altarului, in cotlonul de penumbra al unei strane.
Pusa chiar la intrare, icoana te face sa tresari. Este o intruchipare imensa, neobisnuita, pictata pe lemn de santal si acoperita cu o mantie grea de argint aurit. In afara parintelui staret Ioachim, cel care a adus-o cu mare efort de la Sfantul Munte, putini credinciosi stiu ca icoana e facatoare de minuni, ca singura s-a cerut sa vina la metocul din Lainici, unde deja si-a inceput lucrarea, vindecand de cancer un inginer din Bucuresti. Alaturi, in pridvor, pe o masa prelunga si acoperita cu brocart rosu, odihnesc o carte ("Maica Domnului, ocrotitoarea Romaniei") si o Pravila de rugaciune "adusa din ceruri de Arhanghelul Gavriil", rugaciune ce se cere a fi citita de 150 de ori la rand, in post si luare aminte, "pentru a indeparta mania lui Dumnezeu si a amana uneori verdictul Judecatorului cunoscator de inimi".
Retras intr-o margine de pangar, un calugar batran pare a se contopi cu zidul rece si afumat. O desaga simpla, ciobaneasca, ii atarna obosit de umar, subliniindu-i parca singuratatea. Nimeni nu stie cum il cheama, dar toti stiu ca e pustnic. Ceilalti calugari se prefac ca nu-l observa. Trec pe langa el, ca si cum nu ar exista. Il lasa in pace. E lucru bine cunoscut ca, din cand in cand, pustnicul coboara din munte pentru a lua Sfanta Impartasanie sau a cere sfat de la duhovnicul sau. Fratii mai tineri il privesc pe furis, cu mare respect. Din toate, pustnicia e lucrarea cea mai grea. Nu oricui ii este dat sa-i poarte povara. Tacut si obosit, sihastrul urmareste nemiscat slujba noptii. Isi spune rugaciunea, maruntind cu degetele boabele de lana ale mataniei. Sta rezemat de zid si asculta darz, inflexibil, cantarile monotone ce razbat de la strana. Apoi, la un moment dat, dispare. Se pierde in desisul intunericului ca un abur, ca un fum de lumanare, starnind parca amintirea pustnicilor de altadata, retrasi in pantecul muntilor pe care Jiul ii taie in doua, la pestera Surduc sau la grota Locurele.
Cantarile si psalmii citetilor de la strana se intretaie cu aromele de tamaie si ulei sfintit, ridicandu-se alene spre inaltul cupolei, unde vegheaza in culori pastoase si proaspete chipul lui Iisus Pantocratorul si, mai jos, de-a lungul coloanelor de sprijin - figuri de sfinti martiri mai vechi sau mai noi, din toata lumea si din tot timpul: Vladimir (mitropolit de Kiev, ucis de bolsevici), Ioan Kucurov (ucis de marinarii bolsevici), Goreza (episcop din Moravia, ucis de nemti in 1942). In marea lavra a Lainiciului, ceaslovul timpului pare sa ramana deschis la aceeasi pagina. Istoria e chiar Cristos. Cu el incep si se termina toate.
Biserica pironita pe cruce
Cand vine vorba de trecut, staretul manastirii, arhimandritul Ioachim, isi paraseste brusc surasul cu care ne-a intampinat, iesindu-ne in cale. In ordine sau amestecate, difuze sau orbitoare ca lumina franta a unui fulger, amintirile par sa acopere nu doar incinta manastirii, ci intreaga imensitate a Vaii Jiului. Sunt prea multe de spus, atat de multe, incat ar trebui sa le cuprinzi pe toate intr-o tacere adanca si fara sfarsit. Staretul Ioachim ezita, isi cauta o clipa cuvintele, dupa care incepe superb, simplu si esential ca o pagina de cronica moldava: "Din stravechimea cea de nepatruns a dacilor liberi (a lailor) si pana azi, manastirea Lainici a avut trei Rastigniri si trei Invieri deopotriva". De trei ori, biserica ctitorita pe la 1380 de Sfantul Nicodim de la Tismana a fost pironita pe cruce: de generalul austriac Bukow (cel care a ars 300 de manastiri ortodoxe), de soldatii nemti care au ajuns in 1918 pe Jiu, de comunismul ateu. In trei randuri, biserica a fost distrusa pana la temelii, dar, miraculos, locul si sfintenia altarului s-au pastrat neatinse.
Reinviata mereu din propria sa cenusa, manastirea va ramane o cetate a credintei si a spiritului national. Nu intamplator, aici s-a ascuns o vreme Tudor Vladimirescu, dimpreuna cu pandurii sai, spre furia turcilor care il vor decapita drept pedeapsa pe staretul Maxim si vor risipi obstea fara nici o mila.
Cu ochii adumbriti de un gand doar de el stiut, parintele Ioachim ofteaza. Nu e loc aici de cuvinte frumoase si avantate, ci de o sfanta si adanca revolta. Oricat ar incerca, nu reuseste sa inteleaga ce puteau sa jefuiasca, ce bogatii teribile puteau sa afle austriecii Mariei Tereza, intr-o bisericuta simpla, taraneasca, de lemn? Ce anume starnea furia vrajmasilor de alt neam? Ce razbunare putea sa clocoteasca in sufletul trupelor germane, care in Primul Razboi Mondial au intrat cu caii in sfantul locas si au topit clopotele imense din alama si argint, apoi au razuit peretii invesmantati cu chipuri de sfinti si au incendiat arhiva manastirii, ce masura 24 de metri liniari? Se pare ca nu neaparat chiliile si bisericuta Sfantului Nicodim trebuia sa dispara, ci mai ales memoria locului, faptele si stradania stramosilor de a ramane ceea ce erau - ciobani liberi, ortodocsi simpli si curati.
Forta Lainicilor e prea mare sa o fi atins vreodata lacomia sau ura oamenilor. In chip nevazut, au lucrat mereu grija si apararea de netrecut a Maicii Domnului, iar in altar - racla cu moastele sfintilor Serafim de Sarov, Ignatie Briancianinov sau Dimitrie al Rostovului. Trebuie sa fi lucrat si iubirea Sfantului Calinic de la Cernica sau smerenia fostului staret Irodion Ionescu (duhovnicul Cernicanului), care, dezgropat dupa datina in 1907, s-a aflat intreg, nevatamat si placut mirositor. Trupul lui, reinhumat in ascuns sub poalele bisericii vechi, asteapta si astazi dreapta lui canonizare, in timp ce pastorii momarlani din muntii Jiului il venereaza deja ca pe un adevarat sfant.
Luceafarul Lainiciului
Credinciosii ii spun manastirii "Mireasa din Defileu". E alba si frumos tocmita, in piatra lucitoare de calcar, oglindindu-se rasfrant in apele de taciune ale Jiului ce ii curge la poale. Rar iti este dat sa vezi un loc atat de curat si de potrivit rugaciunii. Asa cum apare in albul solar al diminetii, manastirea seamana, intr-adevar, cu o mireasa surazatoare si gatita pentru nunta. Doar parintele Ioachim nu e de acord si clatina usor din cap: lavra Lainiciului nu o poti compara cu nimic; ea va ramane vesnic si neabatut "Manastirea celor trei Rastigniri si Invieri" - o biserica martira, asemenea marilor duhovnici sfintiti, ce se odihnesc acum la umbra dosita a cimitirului monahal din spatele paraclisului.
Dincolo de ziduri si chilii, dincolo de lucrarea mainilor, atat cat este si poate sa fie, manastirea se sprijina pe trei mari parinti duhovnici, trei mari coloane de foc si iluminare harica: Irodion Ionescu, Visarion Toia si Calinic Caravan. Cu totii ar trebui canonizati si pusi in icoana, pe tampla aurita a altarului. Cuviosul Irodion (parintele spiritual si indrumatorul de nadejde al Sfantului Calinic Cernicanu) ducea o viata de ascet, fiind supranumit "Luceafarul Lainiciului", pentru trairea si smerenia sa desavarsita. Cuviosul Visarion a avut parte de moarte martirica. Batut de tinerii utecisti de la santierul Bumbesti-Livezeni, s-a savarsit din viata cu un picior cangrenat, dupa doi ani de cumplite suferinte. La randul sau, parintele Calinic Caravan s-a rastignit deodata cu biserica, refuzand cu orice risc sa respecte Decretul din 1959 si, abandonand manastirea, sa plece in lume.
Cand vine vorba despre batranul Calinic, ochii staretului Ioachim se umezesc brusc si fara fereala, de lacrimi. A plecat de mult dintre noi, dar il vede si acum aievea. Era o mana de om, micut si linistit ca flacara din candela. Ochii lui albastri nu aveau pic de ascunzis, iar degetele subtiri, delicat spiritualizate, pareau aidoma sfintelor moaste. O vorba de asprime macar nu auzeai din gura lui. Daca il suparai cumva sau cadeai in greseala, nu zicea nimic. Te pedepsea, pedepsindu-se pe sine si facand in locul tau canonul de indreptare - fara nici un repros, fara o privire aspra macar.
Toti monahii mai batrani din obste si-l amintesc pe blandul Calinic. Parintele Vasile (economul manastirii) i-a fost multi ani in preajma. Nu are cuvinte sa-l descrie. Era o icoana, un suflet de inger. Cand trecea pe langa tine, ti se taia rasuflarea - in jur iradia numai lumina. Intreg trupul - si buzele, si vorbele, si ochii - emana in permanenta pace si impacare cu sine, cu aproapele, cu pasarile si copacii, cu toata faptura lui Dumnezeu. Lucrul sau era numai si numai spre bine. Suferea oricand si pentru oricine. Odata s-a pedepsit cu post negru, timp de o saptamana, pentru ca omorase, in altar, fara sa vrea, o furnica. In anii de prigoana comunista, statea ore intregi in fata lacatului pus la usa bisericii si plangea in hohote, pana se uda camasa de pe el. Nu s-a lasat si, cu orice risc, si-a facut din chilie paraclis, unde primea credinciosii si savarsea Sfanta Liturghie in ascuns. Apoi, dupa 1964, a refacut obstea. Orice calugar sau frate de manastire devenea copilul sau. Avea atata dragoste in suflet incat ar fi umplut intreg pamantul cu ea. Adeseori, intra in bucatarie si-i alunga cu blandete pe frati, trimitandu-i sa se roage, in timp ce el ramanea sa curete cartofi, sa spele vasele, sa gateasca. Cand cineva il certa, el se bucura. Radia numai tihna si impacare in jur. Nu-l puteai lovi cu nici o vorba, nu-i puteai rapi prin nimic linistea. Se facea de la sine atat de mic, incat era deasupra tuturor. Staret fiind, el grijea de vite, el dadea cu matura prin ograda si tot el mesterea in trapeza "fripturica de urzici" si alte asemenea bunatati, ca fratii mai tineri sa aiba timp de lectura si de meditatii, sa-si implineasca studiile teologice si sa-L iubeasca pe Cristos cu inima, dar si cu mintea, asa cum se cuvine unui monah adevarat. Se spune ca odata, un calugar cuprins de mari indoieli s-a dus in Athos, cautand raspuns la marii duhovnici de acolo. A ajuns la Cuviosul Iosif Athonitul care, auzind despre ce era vorba, l-a alungat. "Ce cauti aici?", l-a intrebat. "N-am nici un sfat pentru tine. Daca esti roman, ai Luceafar la Lainici. Il ai pe Calinic Caravan. La el sa te duci!"... Nici un alt calugar nu avea puterea rugaciunii cum o avea el. Niste oameni din Polovragi au venit la Lainici, dimpreuna cu un mut, ruda de-a lor, cerandu-i parintelui Caravan sa-l tamaduiasca. La inceput, parintele i-a refuzat, zicandu-le ca el e pacatos, ca nu are nici o putere si sa mearga la altii, mai priceputi. A inceput totusi sa citeasca Molitvele Sfantului Vasile, si pe la jumatatea rugaciunii, au incremenit cu totii. Mutul se ruga si el, cu voce tare, dimpreuna cu batranul Calinic.
"Cine se roaga fara minte - minte"
In valvataia arhivei incendiate de nemti, manastirea Lainici si-a pierdut un bun de mare pret - memoria. Succesiunea exacta a faptelor, oamenii si intamplarile de peste veacuri se mai pastreaza astazi doar in cateva legende si consemnari istorice: imbracarea lui Tudor Vladimirescu in haine de calugar, viata Sfantului Nicodim de la Tismana sau cele doua minuni savarsite de Sfantul Calinic Cernicanul pe aceste locuri. Pentru monahii de la Lainici, intreaga arhiva a manastirii se recompune acum din cateva amintiri intense, din straluminarea figurii duhovnicului lor fara egal, Calinic Caravan. In chilia staretului Ioachim, sta sprijinit de speteaza unui scaun portretul tocmit in carbune al Cuviosului. Aproape ca nu mai conteaza rigoarea si expresivitatea trasaturilor. Conteaza doar ochii si privirea patrunzatoare, severitatea bland ingaduitoare de iluminat rasfrant spre sine, spre rugaciunea launtrica si minunata lucrare a lui Dumnezeu. Ca toti care l-au cunoscut, parintele Vasile ii mangaie chipul de la distanta, stapanindu-si cu greu o crispare de regret. Poate ca nu l-a pretuit asa cum se cuvine in timpul vietii. Poate ca l-a suparat uneori... Cuviosul Calinic Caravan era cu adevarat un mistic incandescent si profund. Traia rugaciunea cu toata fiinta, fara a pierde vreodata iubirea cartilor si a cunoasterii filocalice. Repeta mereu celor tineri ca "mistica fara cultura este habodnicie". E o mare si cumplita greseala sa zici ca-L cunosti pe Dumnezeu, refuzand bogatia trairii intelectuale. "Cine se roaga fara minte - minte", zicea el, adaugand apoi: "Dumnezeu nu incape in sabloane. Teologhisirea fara rationalitate te departeaza de cuvantul lui Cristos. E numai ratacire si nefolos".
Cuviosul Calinic vorbea dintru ale sale. Vorbea precum traia. Parintele Vasile isi aminteste ca odata a intrat in chilia Cuviosului sa-l intrebe ceva si l-a gasit la rugaciune. Doua ore mai tarziu, spre miezul noptii, l-a gasit la fel. Nici la 4 dimineata nu se ridicase din genunchi. Asa a trait Calinic Caravan, dormind 2-3 ore pe noapte. In rest, se ruga. Chiar si pe patul de moarte, cineva l-a intrebat: "Parinte, te mai rogi?", si Cuviosul a dat din cap, ca un ultim indemn adresat celor mai tineri: "Asa sa faceti si voi, pana la ultima suflare". Multe, chiar foarte multe nu se stiu despre Cuviosul Calinic. Ultimii ani de viata i-a petrecut in ascuns, in schimnicia unei chilii, unde asemenea Sfantului Antonie cel Mare, se lupta cu diavolii, care il bateau cu pumnii si picioarele si chiar faceau in fata lui "liturghia neagra". Din intamplare sau mai pe furis, puteai sa vezi pe trupul sau urmele vinetii ale loviturilor, dar parintele nu se plangea niciodata. Pe toate le rabda cu nesfarsita sa blandete, fiind - asemenea Sfantului Siluan Athonitul - deopotriva in razboi cu vrajmasul si in dialog cu cerul. A cunoscut iadul, asa cum astazi cunoaste negresit Imparatia lui Dumnezeu. Toata viata a trait pentru altii, pentru sine neoprindu-si nimic. Daca il intrebi cum era duhovnicul sau, Caravan, parintele Vasile tresare si, fara a mai sta pe ganduri, rosteste usor, cu infinita tandrete, de parca Cuviosul s-ar afla chiar langa el: "Era ca o umbra, ca o rasuflare de copil. Nu deranja pe nimeni".