Poveste de primavara
Aripi de inger
Intr-o zi frumoasa de septembrie s-a nascut "botul de aur al familiei". Acesta eram eu, prima lor nepoata. Bunicii radiau de bucurie, iar mama, cu parul lung si blond, avea de fericire aripi de inger. Dupa doi ani, s-a mai nascut alt "bot de aur". Asta era sora mea, Mirela. Si amandoua am avut o copilarie de vis. Tata-mare avea o casa construita din piatra, la poalele padurii, intr-un loc numit Accictepe (Dealul chel). Piatra casei era adusa din muntii Dobrogei, iar vara ne mutam cu bunici cu tot si cu leagan, la vie, in casa de piatra. Si era atata frumusete! Seara, mama-mare scotea plapuma pe iarba si faceam tumbe si tot felul de nebunii. Si daca voiam icoana din perete s-o agatam in copaci, mama-mare ne facea pe plac. Iar bunicii aveau si gradina, si vie, la balta Saon. Balta era plina de nuferi albi, si cand ne plimbam cu barca, trebuiau dati cu gingasie la o parte, ca sa putem inainta. Bunica ne lua cu pluta pe care o impingea cu "ghionderul" (un bat lung) si o ducea in mijlocul baltii, ca sa spele rufe.
Iarna, veneau toti finii la bunici, de sarbatori, cu colaci si alte bunatati. Imi placeau paturile bunicilor, care aveau dantele apretate, ce ieseau mandre de sub coverturi, si florile din ferestre, si borcanele cu dulceata de gutui, cu frunze de sacsie (andritoaie). Iar la plecarea musafirilor eram luata intr-o suba, sa-i conducem la poarta. Si acolo, se spuneau alte glume, si eu priveam fulgii mari de nea, in lumina unui felinar din curte. Iar la Boboteaza, nenea Neli (un baiat luat de bunici de la orfelinat, dupa razboi) gatea caii cu panglici si covoare si mergeam la Dunare, unde se arunca Crucea Sfanta. Si se arunca si nenea Neli in apa si era mare sarbatoare pentru noi. Dar cel mai frumos era primavara. Duminica Mare mergeam la Manastirea Cocosu, cu caruta cu cos nou, cu cei mai falnici cai gatiti cu clopotei. Si scoartele puse pe scaune erau pline de flori bulgaresti. Ca la noi, in Dobrogea, suntem neam amestecat: de romani, turci, bulgari, evrei, rusi si alte natii. Dar dusmanie intre noi nu era. Mama, de Pastele nostru, se ducea la vecina noastra turcoaica, cu cozonaci si oua rosii, iar turcoaica venea la noi, de bairamul lor, cu baclavale.
Tot primavara veneau la tata-mare in curte "bostinarii" din zona Sibiului, care colectau ceara pentru confectionarea lumanarilor. Se umplea curtea de carute, iar bunica facea placinte dobrogene, cu multa smantana si oua. Cel mai mult imi placea nenea Vasile, bostinarul, care ma lua in brate si-mi dadea bomboane.
Dar painea de Pasti, adusa de iepurasi, stiti ce gust are? Era cea mai buna paine pe care am mancat-o vreodata, cu lapte cald de la vacuta. Cand bunicii veneau de la camp, mai aveau rabdare si pentru noi si ne suiau in caruta, peste lucerna, si ne plimbau de la poarta pana in grajd. In timpul acesta, il intrebam pe tata-mare daca s-a intalnit cu iepurasul. El scotea o coaja uscata de paine pe care i-o daduse iepurasul si ne spunea o intreaga poveste despre intalnirea lor... Omenia bunicilor le-a adus omenie. Mai tarziu, cand vremurile au inceput sa se schimbe si a venit iuresul colectivizarii, nenea Vasile a venit din Ardeal, i-a luat bunicului meu caruta noua si caii, i-a vandut si i-a trimis bani buni. Finul Colea din Periprava a venit pe jos din Delta Dunarii, cu o vaca in dar, iar bunicul pastea vacuta adusa de finul Colea, si asa se cocea din nou placinta dobrogeana in cuptorul bunicii.
Dar a trecut primavara, si intr-o seara urata de noiembrie, tata-mare a fost inchis si trimis la canal, pentru ca facuse "o crima": era chiabur. Iar noaptea, in targusorul nostru mic, numit Isaccea, ne rugam in genunchi la flacara mica a lampii, sa se intoarca acasa mai repede. Si Dumnezeu ne-a ascultat ruga: intr-o noapte, ne-am trezit cu tata-mare acasa. Mama-mare invartea doua roti mari de piatra, sfarama graul si-l facea "bulgur", pe care il fierbea ca sa avem ce manca.
Eu imi facusem papusi din carpe si eram tare mandra de ele, dar mama-mare, ca sa glumeasca, mi-a spus ca papusile acelea o sa ne manance tot malaiul care ne mai ramasese in dulap. De frica, mi-am stricat toate papusile. Si acum, in subconstientul meu, mi-a ramas frica aceea. Atunci cand vad ca s-a golit frigiderul fac un soc. Ma reped in piata si-mi cumpar tot ce-mi trebuie, ca sa-l umplu din nou si sa am ce sa le dau de mancare copiilor mei. Dar indiferent prin ce am trecut, eu am avut lumina lui Dumnezeu in sufletul meu si am stiut intotdeauna ca nu sunt singura pe acest pamant.
Prof. ing. Belciug Valeria -
str. Gradina Veche nr. 64, Galati, cod 800142