Proprietarul terenului, un istoric, a interzis, invocand dreptul de proprietate, accesul arheologilor sa faca o evaluare a sitului. Buldozerul a decupat fara ezitare, cu lama lui boanta, si acest petec de istorie. S-a intamplat si la alte case mai mari. La Rosia Montana, la Sarmizegetusa, veche cetate dacica, la Slava Rusa, singurul complex monahal paleocrestin descoperit in nordul Dobrogei, pentru a da doar trei exemple. Oamenii, si nu trecerea timpului, au fost cel mai destructiv factor.
Adeseori vorbim despre distrugerea patrimoniului ca despre un fapt folcloric, aproape insesizabil, cu autori anonimi, incident pe care-l putem doar constata, fara a putea identifica responsabilii. Distrugerea patrimoniului imita perfect fatalitatea istorica. De multe ori, autoritatile si oamenii obisnuiti ridica din umeri, simuland nedumerirea si imposibilitatea de a interveni. Nimic mai fals. Peste tot, degradarea fondului cultural istoric este produsa de inconstienta, zgarcenie, interese financiare. La Rosia Montana, ca si la Sarmizegetusa, vechimea siturilor istorice i-a lasat indiferenti pe oameni, care au continuat sa exploateze zacamintele de minerale din zona, sa fure copacii din padure si sa foloseasca drept piatra de constructie caramizi din ziduri istorice.
Cand constructorii sediului Bancorex, de pe Calea Victoriei, au descoperit in cuva excavatoarelor resturi ale Bucurestiului medieval, au improvizat un mic santier arheologic pentru a face pe plac celor care mai aveau inca prejudecata memoriei colective si a conservarii istoriei. Cateva saptamani dupa, arheologi improvizati au dat bilet de trecere camioanelor care au transformat in noroi fundatiile caselor boieresti descoperite in fundatia Bancorexului. Ce metafora!
Dar nu e valabil doar pentru case, ci si pentru carti sau opere de arta. Ar trebui sa vizitati depozitele de carte ale Bibliotecii Nationale sau cele de arta ale muzeelor, pentru a vedea cat de putin sunt protejate opere considerate, altminteri, de patrimoniu. Nu e de mirare. Multa vreme, muzeele au fost tinta principala a furturilor de partid si de stat. Patrimoniul national a fost casa si masa inaltilor functionari comunisti. Pe peretii caselor nationalizate in care locuiau (de patrimoniu, desigur), erau puse tablouri (tot de patrimoniu). Vreme de decenii, politica partidului comunist a fost sa fure aceste obiecte, pretinzand ca astfel le poate conserva in muzee si pinacoteci. Nu s-a facut, pana acum, in patru decenii si jumatate de comunism si aproape doua de postcomunism, un recensamant al operelor de arta, un catalog general a bunurilor mobile si imobile cu care ne-a inzestrat istoria. E aproape imposibil, parte insemnata a patrimoniului a ajuns, dupa prabusirea comunismului, pe mainile unor particulari care o tranzactioneaza fara probleme la licitatii. Ce a insemnat asta a devenit clar doar acum, cand la licitatii apar obiecte care, in mod teoretic, ar fi trebuit sa se afle inca in depozitele Muzeului de Arta sau pe lista de obiecte de arta revendicate de fostii proprietari.
Protectia patrimoniului national a fost o perdea de fum care a ascuns matrapazlacurile traficantilor de arta. Fara sprijinul discret al unor oficiali nu ar fi fost posibile licitarea unor opere brancusiene, iesite, nu se stie cum, din tara, sau aparitia unor bratari dacice pe piata internationala a antichitatilor. Legaturile periculoase dintre traficanti si diversi politicieni care au avut sau inca mai au puterea, demonstreaza fara putinta de tagada, ca unii au ajuns sa transforme hotia in arta. Ei fura elegant, acoperiti de hartii. Multumita ordonantelor si legilor facute cu manuta lor, fura aproape legal. Cu aceeasi manuta!