Un munte in Baragan
Ma opresc contrariat si-mi arunc privirea in hauri: sub mine se casca o rapa adanca, de culoare auriu-roscata, care intrerupe in mod neasteptat si brutal monotonia Baraganului. Rapa este impestritata pe alocuri de tufe rebele de macris iepuresc, cu ramuri sangerii, pline de spini lungi, amenintatori. Jos, la baza prapastiei, curge spre rasarit, lenesa, limpede si albastra, cu adancimi uriase, de fluviu, Ialomita. Rapa formeaza malul drept al raului. Am senzatia ca sunt la munte si ca sub mine incepe celalalt taram. Privelistea imi taie rasuflarea. In zare, catre apus, se zareste conturul intunecat al unei paduri, iar si mai incolo, se ghicesc palcuri nesfarsite de cranguri, ce se intind din campie pana pe buza prapastiei. Rapa este lunga de peste 100 de kilometri si incepe pe nesimtite, undeva pe la Barcanesti, apoi creste tot mai semeata, si se termina la Vladeni, in locul unde apele Ialomitei se impreuneaza in linistea inselatoare a vartejurilor de dedesubt, cu cele ale Dunarii. Pe alocuri, prapastia rosie este despicata in felii formate de torentii ploilor si zapezilor. Pe fostele albii se furiseaza acum drumuri rareori pietruite, ce leaga satele de jos, de pe apa, cu cele de pe podisul inalt al campiei. Daca n-ai sti unde te afli, ai zice ca faliile acelea lutoase sunt chei montane. Din locul unde ma aflu, asemanator cu o piramida de pamant, nu incetez sa ma minunez de nemaipomenitul tablou ce mi se desfasoara inaintea ochilor, in culori ciudate, de iarna amestecata cu primavara, intretaiate de zborul razant al ciocarlanilor. Jos, pe malul Ialomitei, in amonte, se intrevad gospodariile ingrijite ale satului Copuzu, cu curtile curate luna si acareturile aerisite, tradand o anumita ordine straina acestor meleaguri. Vantul linge infometat nagara palida, apoi tiuie in vaioage si se napusteste parca si mai intaratat inspre coperisele caselor satului, dar in glasul lui de pristav staruie ceva prietenos si bland, fara nici un pic de manie, o forfota vesela ce iese din strafundurile pamantului negru si gras si se amesteca cu razele serpuitoare ale soarelui. Pe marginile cerului limpede aluneca nori cu contur molatic, iesiti parca dintr-o masina de facut vata de zahar. In mijlocul crugului s-a cascat o gaura albastra si adanca, precum o fantana fara fund, din care astepti parca sa tasneasca dintr-o clipa-ntr-alta, zei si ingeri. Ziua este limpede si n-am nici o prejudecata fata de locul in care ma aflu si despre care s-au tesut o droaie de legende, uneori nemeritate, alteori rastalmacite, dar niciodata deslusite pe de-a-ntregul.
Cu ochii spre stele si cu sufletul la Dumnezeu
Copuzu este un salas a carui varsta se ia la intrecere cu insasi vechimea Europei. Deasupra bisericii satului, pe un tapsan ierbos ce urca din vale spre inaltimile abrupte ale campiei, s-au gasit urme ale primei faze a culturii Boian, veche de aproape 7000 de ani. De sub cazmaua arheologilor au iesit la iveala strachini scunde de lut, cu coastele incizate de brauri netede si linii crestate, ce infasoara vasul ca niste valuri. Asezarea este fortificata cu un mare sant de aparare si a adapostit o sumedenie de bordeie. Printre marturiile melancolice despre prima stirpe de oameni care a vietuit pe malul drept al Ialomitei, se numara si cimitirul intesat de schelete, gasite in pozitie chircita, la capataiul carora rudele mortilor au ingropat vase cu ofrande, in care s-au pastrat graunte carbonizate de alac si mei. A fost cea dintai dovada a sfinteniei locului. Alte marturii, ce nu vor inceta sa curga si sa se adauge in mileniile urmatoare, vor dovedi ca acolo, pe malul abrupt al Baraganului ialomitean, in podisul inalt de la Piscul Crasani, oamenii au trait totdeauna cu ochii spre stele si cu sufletul la Dumnezeu. Urmasii lor, copuzenii, nu contenesc sa aduca si astazi ofrande zeilor, deveniti intre timp sfinti crestini, cu acte de botez in regula.
Caleasca de aur
a lui Dromichete
Langa Copuzu de astazi, in urma cu peste doua milenii, regele getilor, Dromichete, si-a facut capitala si l-a adus in lanturi pe generalul macedonean Lisimah, mana dreapta a lui Alexandru cel Mare, dupa ce i-a infrant ostile. Si astazi se mai gasesc in pamant urme ale acelor timpuri, scormonite de localnici si de arheologi. Despre tracii pagani s-a scris ca se intreceau in sfintenie. Unii se fereau de carne si imbucau doar miere, lapte si branza, straduindu-se sa vietuiasca in pace cu vecinii, drept pentru care Strabon i-a numit capnobati, adica "cei ce postesc mult", traind numai cu aerul pe care-l trag pe nari. Altii staruiau intr-o evlavie si mai fara de seaman, lipsindu-se de femei, ktistii, adica "cei care indreapta legile" strambate de cei nevolnici, o stirpe de slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte si cei mai drepti dintre oameni, asa cum au fost descrisi tracii de Homer si de Herodot. In Piscul Crasanilor, in punctele Delus, Platou si Lutarie, s-au gasit urmele de dimensiuni impresionante ale unei cetati getice, despre care Vasile Parvan a afirmat ca este Hellis, Cetatea Soarelui, resedinta lui Dromichete. La Piscul Crasani, urmele transeelor arheologilor se vad peste tot. Parvan a stat in sat la o familie instarita, la Tohaneanu, care avea carciuma si arman in deal. In Copuzu, parerile despre Dromichete sunt contradictorii. Jan Preotescu, zis Chibrit a lu Ceaon, crede ca arheologii mai cauta si acuma caruta de aur a regelui. "Boierul Dormichetre avea caleasca de aur, care a fost ingropata undeva in deal, langa conacul sau de la Movila. Am cautat si eu comoara lui Dormichetre, cu tatal meu, Alexandru, cand eram flacau. Tatal meu a fost dascal in biserica, la Salcioara, la fel ca si bunicul. Eu am fost cantaret in strana la biserica de mir de aici din sat. De aceea ne zice Preotescu. Inainte ne zicea Berivoiu, si mosii nostri au venit din Ardeal, din comuna Recea de langa Fagaras, laolalta cu mocanii, pe la 1864, cand Cuza a scos Legea rurala si fagarasenii au primit 11 pogoane de pamant fiecare."
Jan Chibrit a lu Ceaon are 80 leat, fata ascutita, trupul subtire cat o fofeaza si cautatura vesela, parca de copil, adumbrita de sprancene stufoase ca niste cozi de popandau. "Chinte" le zice la popandai in Copuzu, ca mocanii au cuvintele lor. "Era de Denii", continua Jan, "cand tata venea de la biserica din Salcioara peste camp, si a vazut cum s-a inflacarat pamantul, de la vreo 50 de metri, din pricina unei comori ingropate acolo. S-a apropiat, si flacara iesea si mai tare din pamant. A insemnat locul cu o caciula de bolovani, a venit acasa, si-a luat sfredelul si m-a luat si pe mine cu el, impreuna cu Alixandrus, frate-meu, si am plecat calare tustrei, pe cai murgi. Eu tineam de capul sfredelului, iar tata si Alixandrus au rotit si au sfredelit pamantul cam la un metru, pana ce a rontait fierul intr-o piatra. Tata i-a zis lui Alixandrus sa mai dea, si el a dat, pana ce s-a auzit o detunatura infundata si tata ne-a zis sa scoatem sfredelul si sa plecam repede de acolo. Si noi am incalecat pe cai si ne-am indepartat, ca ne apucase frica".
Calugarii si idolii din pamant
Jan rade cand il intreb de ce ii zice "Chibrit". Rafira, nevasta-sa, imi zice ca Jan sfaraie, ca asta a fost toata viata lui, o sfaraiala de chibrit. Dar "Ceaon"? "Tata facea mancare pentru calugarii din padure", continua Jan. "In padurea de la Movila era, pe vremea aia, o manastire veche, de-i zicea Odaia Calugarului. S-a spart dupa 1821. Calugarii se risipisera care incotro si unii s-au pustnicit in bordeie sapate langa Movila Mare din deal. Tata le facea mamaliga in ceaun, si de-aici i-a ramas porecla Ceaon".
Jan Chibrit nu este capabil sa-mi spuna de unde au auzit copuzenii de caleasca lui Dromichete, dar asa au pomenit-o toti in sat, si baba Anica a lu Toma, si baba Lina a lu Titel, si baba Leana lu Sile a lu Cacasoi.
Leana are 83 leat si stie ca Movila Mica a fost sapata de arheologi prin anii 70. Dar acolo s-a gasit un mormant fara oase, ci numai cu podoabe din catui de fier, margele de sticla si oglinzi de bronz. In catui se tineau grauncioare de smirna sau tamaie, ca sa alunge spiritele necurate. Copuzenii pretind ca stiu cine a ridicat Movila Mare: "Au facut-o muierile pe vremuri", zice baba Anica. "Au carat pamant cu sortul si s-au nevoit sa inalte movila cu mare cazna si silnicie". Din cauza sihastrilor care si-au sapat bordeiele langa movila, in urma cu 150 de ani, copuzencele erau silite sa ocoleasca batatura schimniciei, de la mare departare, caci pesemne ca pustnicii erau de rit athonit, adica dupa randuiala Muntelui Athos, unde nu pot intra femeile. Dar povestea Movilei e mult mai veche, este de pe vremea "boierului Dormichetre". Nimeni nu stie de ce femeile getilor au fost pedepsite asa de aspru. Poate ca vaduvele razboinicilor urmau sa-si insoteasca in mormant stapanul mort, dupa vechea datina a indo-europenilor, sau poate ca ele slujeau la alti zei si zeite, sau mestereau tot felul de vraji cu ierburi napraznice, aducatoare de morb si moarte, si au fost puse la apriga istoveala. Regretatul arheolog Niculae Conovici a sapat ani de zile la Copuzu si a scris despre obiectele pentru cult si magie descoperite in Piscul Crasanilor. El a ramas impresionat de marea cantitate de obiecte magice si de numarul de idoli depusi in zona sacra a piscului, in "Sagna", cum ii zic copuzenii. Zona sacra era formata dintr-o curte interioara de forma patrata, avand in centru un altar decorat cu motive solare si era inconjurata pe de toate partile "de un ansamblu de cladiri, asemenea unei manastiri", a scris negru pe alb Conovici. Din zona sacra s-au scos vase pentru jertfe, cu teste de berbece sau tap pe capace, clondire pentru libatii, in forma de corn, decorate cu capatani de cal, strachini cu capete de pasari, o duzina de idoli femeiesti si o sumedenie de amulete din arsice de miel si oaie, folosite pentru ghicit, ca niste zaruri. Doua idolite stau pe un tron rotund si par invesmantate in rochii bogat ornamentate, iar un idol cu mainile si picioarele larg desfacute seamana leit cu Caloianul de astazi, adus ca jertfa in ritualul de chemare a ploii, de catre paparude. Conovici a gasit cateva truse intregi de magie, formate dintr-un tub de os cu o margine latita, in care s-au pastrat pietricele pentru descantece. "Echipamentul ritual si magic al locuitorilor de la Piscul Crasani era impresionant de vast", a scris Conovici. El mai cuprinde simulacre de paini sau turte decorate cu crestaturi, o piramida alungita, trei sfere, un cilindru, un topor miniatural perforat si un simulacru de sambure, toate din lut ars. Alte obiecte stranii folosite in magia locului sunt fluierele-suieratori din os de oaie, cu o perforatie in forma de semiluna, aproape de unul din capete.
Iarba fiarelor si rodul pamantului
Jan Chibrit isi aminteste de vremurile de odinioara, cand il doftoricea muma-sa de pojar, cu prisnite de bozan si lipan. "Aveam zece ani si m-am imbolnavit de pojar. M-a despuiat mama gol-golut si m-a invelit cu frunze de bozan si lipan, pe care a turnat tuica. Pe mine a pus un cearsaf si l-am tinut cateva ceasuri, pana ce am nadusit. Apoi mi-a dat aiasma sa ma spal si m-a trimes cu viteii la pascut". Bozul a fost pe vremuri o zeita a vegetatiei, invocata in descantecul pentru muscatura de sarpe si apoi, ca sa dezlege baierele ploilor, in ritualul paparudelor. In ierbarul lui Dioscoride, medicul grec care a trait la Roma, pe vremea lui Nero, bozul se numea "holma", in limba geto-daca, iar lipanul se numea "peribobasta"."Niculae Nica zis Bazac descanta serpi", isi aminteste Jan Chibrit. "Ii purta pe dupa gat ca un fular si nu ne lasa sa-i vatamam". "Si baba Rafira a lu mos Cociu stia sa descante", zice baba Lina a lu Titel Dorobantu. Lina are 87 leat, iar Titel 88. "Si Baba Marita a lu mos Cristea, mort pe front in 1916, stia sa descante. I se zicea Balamuceanca. Pe mine ma descanta de raceala cu paie de matura", zice Lina. "Stiam de ierburi de leac", zice Jan Chibrit, "de ceapa-ciorii, de stir alb si de pelinita. Cunosteam rodul-pamantului in boabele caruia ghiceau babele, cum vor fi roadele campului peste an. Ne trimitea invatatoarea dupa micsunele in padure, primavara, si ne ruga sa-i aducem si rodul pamantului. Acuma, nu se mai gaseste, ca l-au distrus oile. Daca-l lasai sa creasca, facea boabele ca stiuletele de porumb". Pana nu de mult, in Baragan se folosea si iarba-fiarelor, cu care poate fi dovedit orice lacat sau zavor. "Ca sa dibuiesti iarba, inchideai puii de canta sau de cateii-pamantului, cu un lacat, iar mama cateilor il deschidea cu firul asta al fiarelor, care este alb ca argintul si care ramane in urma ei. Il infasurai pe deget si-l foloseai in descantecele de vatamatura", zice baba Lina a lu Titel.
Titel Dorobantu este bolnav la pat, dar batatura lui straluceste de curatenie, iar casele de peste un veac sunt proaspat spoite. Sta intins drept, ca in fata Judecatii de Apoi, cu mainile impreunate pe piept si ma priveste senin. Seamana ca doua picaturi de apa cu Jan Chibrit, fara sa fie neamuri. A facut frontul patru ani, la Rasarit si in Apus, si acum isi asteapta in tacere pristavul cerului, care sa-l cheme la dreapta Tatalui, in neincapatorul san al lui Avraam.
Leana a lu Sile Cacasoi se baga si ea in vorba: "Cand aveam 15 ani, m-am taiat cu secera rau de tot la picior, si mama mi-a pus pelin pe rana si mi-a trecut". Sile Cacasoi este var cu Jan Chibrit. Are aceeasi fata ca taiata cu custura si aceleasi sprancene bogate, ca o coada de popandau.
Pasii Sfantului Andrei
Afara, lumina se desface in franjuri tot mai albe. Magia Copuzului urca din pamant, de la primele vase cu ofrande, in care s-au pastrat graunte carbonizate de alac si mei, si aburca in timp, pana in zilele noastre, in spatele altarului bisericii din sat. "Cel mai sfant loc este in spatele bisericii", zice Jan Chibrit, "caci biserica noastra tamaduieste. Se crede pe la noi ca la temelia bisericii s-a pus un os de tamaduitor. Cine vine cu boli de cap greu de vindecat, in Noaptea Invierii, si are credinta, se vindeca". Si tot pe aici se crede ca a trecut Sfantul Apostol Andrei, care i-a botezat pe geti si pe daci. Spre acest Baragan cu ierburi cu nume tulburatoare, unduite de vanturi aprige, a purces Apostolul lui Cristos, si picioarele sale vor fi suit pe capistea cea mare a Crasanilor, de unde sfantul va fi privit curgerea molateca si adanca a apelor Ialomitei. Si poate ca din apele ei va fi savarsit si primul botez crestin. Botezul acela simplu si ancestral a ramas ca o traditie neinteleasa si ciudata cumva, praznuita pana in ziua de astazi. Sfidand canoanele bisericesti, botezul este practicat in spatele altarului bisericii din Copuzu, in Noaptea Invierii, nu de preoti, ci de nasii cucernici ai satului, si are ca scop vindecarea bolilor fara leac, prin schimbarea numelui.
Corabia salvarii
Cimitirul bisericii seamana cu o arca a salvarii, plina de cruci de piatra, crescute parca direct din pamant. Sunt neamuri de cruci de toate marimile, cruci pitice, pitulate sub aripile de piatra ale crucilor mari, cruci cu pui, pentru parinti si copii, cruci ingemanate, pentru sot si sotie, cruci scrijelite in neintelesele slove slavonesti, cruci acoperite cu licheni aurii, cruci ce poarta pe piept monogramul lui Cristos, dar si cruci cu rozeta solara si cu pomul vietii pus deasupra, pe streasina, ca trei ramurele de brad. "Crucile veneau la noi gata cioplite", isi aduce aminte Jan Chibrit. "Veneau de departe, pe carute trase de boi. E plin Baraganul de ele. Altele sunt aduse de la Odaia Calugarului, dupa ce manastirea s-a spart". Mai ales iarna, cand capistea Crasanilor e compusa doar din pamant si din cer, neamurile de cruci risipite in campie, transforma Baraganul intr-o biserica uriasa, luminata ziua de sfantul soare si noaptea de facliile stelelor. O biserica stralucitoare si adanca, plina de rugaciuni si cantari, pe care localnicii spun ca le aud, cateodata, rasunand in vazduh. Sunt rugaciunile getilor, impletite cu ruga suprema de crestinare a Apostolului Andrei si cu imnurile de slava ale eremitilor. Semne tainice, din lumea de dincolo, plutind nevazute spre campia cea sfanta, de pe malul Ialomitei albastre.