Impinsi in uitare de comertul cu muzici proaste practicat pe micul ecran, e suficient sa-i auzi cantand o singura data, pentru ca inlocuitorii de vedete adevarate sa fie stersi cu buretele. Asa se intampla si atunci cand canta Gabriel Cotabita. Vocea lui puternica, ampla, condimentata cu usoare melancolii, iti reaminteste ca muzica e facuta sa placa, sa bucure, sa starneasca emotie... Va poftim la un dialog cu unul din cei mai iubiti interpreti ai muzicii romanesti.
"In sfarsit, am invatat sa ma feresc
de prima pagina a ziarelor"
- Ce mai faci, Gabriel? "Trece vremea", vorba frumoasei melodii cantate de Vh2, si noi te vedem tot mai rar prin presa si pe micul ecran... Te-ai suparat pe lume?
- De ce nu mai sunt pe prima pagina? Pentru ca in sfarsit am invatat sa ma feresc! Nu ma intereseaza daca sunt crezut sau nu, dar nu mi-a placut niciodata sa tin prima pagina. Deloc! In cariera fiecarui artist sunt etape si etape, iar eu am trecut, la randul meu, prin toate. Daca inainte de 1989, atmosfera din mass-media era monotona, dupa revolutie, totul a inceput sa se coloreze, sa devina imprevizibil. Asa se face ca atunci am trecut printr-o perioada de supraexpunere, au fost vremuri pe care eu le-am inteles, din pacate, mai tarziu. Dupa mult timp, mi-am dat seama ca era de fapt o revansa fireasca a celor care inainte nu aveau voie sa ma difuzeze, pe mine si pe altii, la televizor si la radio. Eu m-am suparat si am crezut ca ma hartuiesc, cand presa recupera de fapt ceea ce ii fusese interzis inainte. Insa supraexpunerea se intoarce mereu impotriva ta, mai ales ca la inceputul anilor 90, au aparut si ziarele mondene, care au invatat foarte repede ca tirajul e cu atat mai mare, cu cat numarul scornelilor si al invectivelor la adresa celor despre care scriu este mai mare. Am inteles fenomenul, dar nu mi-a placut, si atunci, alternativa pe care am ales-o a fost ca o perioada sa ma retrag din fata camerelor de filmat, sa fac altceva. Asa ca in anii 1994-1997, am abandonat muzica din punct de vedere interpretativ si m-am apucat sa invat ce inseamna productie muzicala, o cu totul alta meserie. Am invatat, am avut unele succese, iar in 97 am intrat in echipa de la Tele7abc. A fost suficient sa reapar in fata oamenilor, pentru ca ziarele de scandal sa ma puna iarasi pe prima pagina, sa-mi vaneze viata personala. Vei spune, poate, ca atata timp cat esti bun si "pe val" din punct de vedere muzical, scandalul te ocoleste. Nu este adevarat. Prima pagina si valoarea artistica nu au absolut nimic in comun. Daca ziarele de scandal te tin pe prima pagina, poti sa fii tu oricat de bun artistic, dupa o vreme, oamenii vor spune: "Uite, iarasi ala!...". Nu condamn publicul, nu e vina lui. Oricum, a fost o perioada in care cel mai intelept lucru pentru mine si pentru cei din generatia mea era sa stam in banca noastra. Muzica tanara izbucnise cu foarte multa forta, un lucru extrem de normal. Nu conta valoarea ei, era un eveniment asteptat, care trebuia sa vina. Fiecare generatie are idolii ei, iar cea postrevolutionara voia acelasi lucru. Singurul lucru regretabil este ca statutul acesta devenise foarte usor de atins. Adica, era acea senzatie ca "pot si eu sa fac asta, pot si eu sa cant, sa ajung vedeta, daca as avea, sa spunem, mai multi bani". Asa au aparut multi care nu aveau ce cauta pe piata artistica. Daca regret ceva din punctul de vedere al valorii artistilor de azi este ceea ce se numea, pe vremuri, "comisia de apreciere tehnica". Aceasta comisie nu avea nici o legatura cu melodia, cu textul, ci doar cu urmatoarea chestiune: ca lucrul sa fie corect tehnic, sa nu ai note false, sa nu ai disonante in orchestratie, sa fie corect muzical. Atata tot. Asta regret, pentru ca multe piese care au fost hit-uri in ultimii zece ani in Romania nu ar fi iesit niciodata pe piata. Dar poate ca atata timp cat melodia are succes, nu conteaza daca suna fals de la cap la coada. Si poate ca nu conteaza...
- Nu esti suparat, frustrat, ca locul tau binemeritat in prim-planul muzicii romanesti este luat de niste veleitari cu un talent mai mult decat indoielnic?
- Doamne, in nici un caz! Si e enorm de trist ca artisti ai generatiei mele au ajuns sa se planga ca vin cei mici sa le ia painea. Colegii mei de generatie uita ca la vremea lor au facut acelasi lucru. Si eu am facut la fel. Ba mai mult, am facut-o intr-un timp in care cei dati deoparte nici nu puteau sa comenteze, nu li se dadea drept la replica. Asa e regula firii. Din pacate, e foarte greu sa inveti sa nu dai cauza esecurilor tale pe spatele celorlalti. E mult mai confortabil sa dai vina pe altii, dar este incorect. Chiar daca eu sunt un om foarte pasional, la acest capitol sunt extraordinar de lucid, imi dau seama ca asa functioneaza sistemul, ca nu este nici o tragedie sa nu mai fii "pe val". Esti in background, iar asta poate fi la fel de bine: ai publicul tau, oameni care te respecta, nu-ti trebuie altii. Fiecare gen, fiecare timp, fiecare moda are publicul ei. Ce-ar trebui sa fac eu, in conditiile in care cel mai mare succes de casa al anului trecut a fost Cleopatra Stratan, o fetita de trei ani?! Asta e o dovada clara, de cat de haotic reactioneaza publicul, de cat de imprevizibile sunt gusturile romanilor. Dar cantaretii par sa nu inteleaga, asa ca toate generatiile de muzicieni din jurul meu se vaita. Mai exista, intr-adevar, un aspect: cel social. Au fost vremuri in care artistii umpleau, pe bilete vandute, sali de zeci de mii de oameni: Mirabela Dauer, Marina Voica, Dan Spataru, Angela Similea erau Dumnezeu in tara asta, in care Dumnezeu era interzis. Oameni precum acestia nu ar avea voie sa ajunga azi sa se planga. Nu zic ca o fac, spun ca nu trebuia sa se ajunga la o asemenea situatie. Aici, da, e vina societatii. Nu exista in Romania respectul pentru artisti, pe care vestul il are. La noi, nea Gica Petrescu a fost mai mare decat Aznavour si Jean Gabin laolalta. Nea Gica nu trebuia sa moara singur, in mizerie si saracie lucie. Legile nescrise ale respectului nu trebuie sa ingaduie acest lucru, intr-o societate care se vrea dezvoltata, culturala. La noi nu a existat nimeni care la un moment dat sa-i sprijine pe acesti artisti. Sunt descoperiti. La fel sunt si eu. In momentul in care voi inceta sa mai cant, voi inceta sa mai am surse de venit. Din punct de vedere artistic, daca dupa douazeci de ani de cariera nu mai produci, tara te lasa sa mori. Dar asta e, asta e tara, asta e societatea, astia sunt banii, astia sunt artistii. Sigur, nu suntem in America, sa castigam cat Barbra Streisand, dar nu suntem nici in Africa...
"Majoritatea genurilor
muzicale de azi sunt de consum"
- Si proiectul Vh2 a aparut tot ca un pas inapoi de pe prima pagina a succesului, o intoarcere la un public de o anumita factura, un public ascultator de muzica adevarata...
- Da, asa este, dar o spun raspicat, si am mai spus-o, nu ne-am dorit si nu am crezut ca acest proiect va fi unul de succes. Am avut o enorma surpriza ca el a prins atat de bine, ca se vinde, ca avem si cate cinci hit-uri pe album. Da, Vh2 a fost conceput sa se adreseze strict oamenilor care ascultau acest fel de muzica, oamenilor pregatiti, care au rabdare sa asculte si poezia din spatele notelor, iar acum, dupa cinci ani, constat cu incantare ca si oamenii carora nu credeam ca ne adresam ne cunosc melodiile. Stii cum este? Sa zicem ca e Festivalul Berii in nu stiu ce oras, se anunta o formatie in mare voga, lumea tipa, sare in sus de bucurie. Formatia canta, termina si pleaca. Se anunta trupa Vh2 si in fata scenei e cam liniste, unii aplauda, altii ba. Incepem sa cantam, iar oamenii incet, incet, canta cu noi, isi dau seama ca stiu piesele, ca le plac, iar la sfarsit e vacarm si ni se cer bisuri peste bisuri. Cam asta e diferenta, iar in aceasta reactie finala a publicului se masoara succesul. Asa vezi daca lumea vrea sa te mai vada. Majoritatea genurilor muzicale de succes acum (fara nici o nuanta peiorativa in glasul meu) sunt genuri de consum. Asa sunt facute: le asculti o zi, o luna, un an, dupa care le uiti. Anul trecut, am facut un test la festivalul Callatis, cel al carui director artistic sunt. Impreuna cu "Cat Music", am organizat un proiect care s-a numit "Callatis, 10 ani de muzica de dans", pentru ca anul trecut chiar trecusera zece ani de cand genul dance a aparut in Romania. In primul rand, 80% din formatiile care erau atunci nu mai exista, asa ca am decis sa reinregistram cateva dintre cele mai renumite cantece de gen, cu alte formatii. Ei bine, cu exceptia catorva piese, am descoperit cu stupoare ca oamenii, chiar cei de muzica, se intrebau: "Mai, cine canta piesa asta?". Nu cumva sa se inteleaga ca toate piesele mele sau ale formatiei Vh2 sunt memorabile si am eu ceva cu copiii din ziua de azi. Nicidecum. Ba dimpotriva. Vreau doar sa spun ca aceasta este diferenta intre prima pagina si cea de fond. Prima pagina se uita, continutul, valoarea raman. Muzica, arta sunt lucruri despre care se discuta in timp. Valoarea este cea care supravietuieste timpului. Vezi-ti de treaba si lasa timpul sa te aseze acolo unde iti este locul.
"Meseria asta a mea nu are erata"
- Gabriel, iti spun sincer, esti foarte schimbat. Cred ca in momentul de fata te caracterizeaza cel mai bine urmatorul termen: relaxat...
- Da, da, da, ai pus punctul pe "i". Sunt mult mai relaxat, fac totul mult mai relaxat si imi pare bine ca se vede! Nu mai am nici un fel de incrancenare. Nu este un lucru usor, e ceva care se invata in timp, dar e excelent cand ajungi la aceasta stare. Intamplator, am dat nu de mult peste o scrisoare de raspuns catre o gazeta de prin 92 care ma atacase foarte urat. Desi eu imi aparam pe buna dreptate reputatia, acum nu m-am mai regasit deloc in ceea ce scrisesem. De ce? Tocmai pentru ca nu mai am incrancenarea de atunci, mi-am dat seama ca este nebun cel care isi doreste sa placa tuturor, ca uneori ceea ce faci tu si crezi ca este bine nu este bine pentru toata lumea. Si cel mai important lucru: meseria asta a mea nu are erata! Trebuie sa spui ce ai de spus si la revedere. Mai am si avantajul ca mi-am dezvoltat mult si latura aceasta de show-business, care nu are nici o legatura cu partea mea artistica, sunt meserii diferite, dar care ma ajuta. Inteleg mai bine ce vrea un artist, stiu sa-l ajut mai bine, e mai bine pentru toata lumea, iar eu fac in continuare numai ceea ce-mi place.
- Esti la fel de relaxat si in viata particulara? La precedentul interviu acordat revistei noastre, recunosteai cu sinceritate ca iti este greu sa fii tata. Te-ai mai obisnuit cu acest statut?
- Da, m-am relaxat si in viata mea intima, a carei prioritate o reprezinta fetele mele. Le acord mult mai mult timp, e un castig mare. Nu-mi mai este asa de frica sa fiu tata, comunic mai usor, e adevarat ca si ele au alta varsta acum. Sunt fete foarte inteligente, inteleg ce vreau sa le spun. Eu am incercat intotdeauna sa pastrez o atitudine tandra, apropiata de ele, fara sa le impun vreodata ceva. Eu nu pot sa le spun "Faceti asa, pentru ca asa spun eu, tatal vostru". De ce? Pentru ca dupa toate normele morale ale societatii, eu nu le-am fost tata, si atunci nu am nici un drept. Si apoi, nici mie nu-mi place sa mi se impuna ceva. Chiar daca nu am reusit din prima, acum aceasta "politica" a dat roade, suntem in prezent patru prieteni buni. Pentru asta trebuie sa fii foarte deschis, iar eu fata de ele am totul pe fata: si viata mea personala, si bunurile, si prietenii. Ele stiu totul. Nu ascund nimic si atunci ele nu ma suspecteaza niciodata de nimic.
"Compromisul nu salveaza un cuplu de la inec"
- N-o sa spui ca toata dragostea le-o daruiesti fetelor. Cu inima ta pasionala cum ramane? Ea n-are nevoie de raspuns?
- Inimii mele nu i-a murit deloc pasiunea, dar singurul lucru pe care mi l-am impus de vreo doi, trei ani a fost sa nu mai las sa apara in ziare nici un fel de relatie de-a mea. Si asa sunt un om dificil, daca mai pune si presa presiune pe femeia de langa mine, relatia respectiva se va consuma imediat. De-a lungul timpului, mi-am dat seama ca eu nu as sta niciodata langa o persoana ca mine! Da, foarte serios. Mie imi place sa ma cunosc. Vreau sa ma cunosc cat mai bine, pentru ca urasc sa dau vina pe altii, atunci cand am un esec. Vreau sa stiu de unde a plecat totul si sa repar cat pot, pana la punctul de a-mi leza propriul orgoliu. Ei bine, la mine acest orgoliu are stadii pe care eu nu le-as suporta. Am momente, nu tot timpul, cand sunt insuportabil, asa ca, daca as fi eu persoana de langa mine, as pleca. Ma vei intreba, probabil, daca nu am auzit despre compromisuri. Ba da, si le-am facut, pana mi-am dat seama ce gresite sunt. Compromisul se intoarce intotdeauna impotriva ta, intr-o maniera foarte dura. El nu salveaza un cuplu de inec. Daca il faci, inseamna ca minti, si atunci e grav...
- In final, sa tragem o concluzie. Asadar, la intrebarea "Ce mai faci, Gabriel Cotabita?", raspunsul este: "Sunt relaxat, multumit si mai intelept"?
- Imi place sa cred ca da. Sunt impacat cu mine, am copiii alaturi, fac muzica pe care imi doresc sa o fac. Da, sunt bine.