Nu stiu cum a fost la altii, dar la mine prima dragoste s-a transformat intr-o mare iubire. Prea mare, ca sa scriu despre ea. Mi-aduc aminte de vorbele unui prieten care spunea ca rugaciunea si dragostea trebuie sa ramana niste lucruri de taina ale fiecaruia, ca despre ele... nu se vorbeste. Vorbele nu fac decat sa risipeasca mirajul acela unic, tesut din iubire.
Pot sa va spun doar ca povestea aceasta va sta mereu sub semnul magic al unei nopti in care, mergand pe jos spre un sat din varful muntelui, am intalnit o nunta, o nunta ciudata si misterioasa, o nunta a licuricilor. Dealuri intregi erau pline cu sute si mii de luminite care palpaiau sincopat in noaptea calda de vara, chemandu-se unele pe altele, prin cine stie ce semne stranii. Ghicindu-se si alegandu-se, ca-ntr-un dans pentru initiati, dupa legi misterioase. Nu mai vazusem niciodata asa ceva. Dealurile parca luasera foc si ne-am oprit tacuti, muti de uimire, tinandu-ne de mana sub cerul in care alte lumini le raspundeau celor de jos, coborand ca un val peste noi. Asa a inceput prima mea dragoste.
E grea povara marturisirilor, de aceea voi povesti altceva, o intamplare petrecuta demult, in copilarie, un soi de presimtire matasoasa si diafana a ceea ce avea sa insemne iubirea de mai tarziu...
Aveam doar cativa ani, dar imi amintesc si acum, cu precizie, graba cu care-mi legam funda albastra in par, atunci cand auzeam dimineata clopotelul pe care-l purta tapul Vilmos, anuntand ca, in curand, Feri caprarul avea sa treaca cu turma lui pe ulita noastra. Doamne, ce-mi placea Feri! Era liber, facea toata ziua ce voia, nu se ducea la scoala, iar in ochii lui cenusii, care n-aveau astampar, vedeam obraznicie si indiferenta fata de toti. Nu stiu cat a fost Feri de impresionat de funda mea albastra si de sortul cu fodore pe care mi-l puneam in mare viteza cand fugeam spre poarta, ca sa-l pandesc printre scandurile gardului, si sa-l vad cum face smecherii cu toiagul cu care-si aduna caprele. Stiu insa ca totul s-a terminat in dimineata cand Feri, in semn de omagiu, a vrut sa stea in cap, in dreptul gardului prin care-l priveam. Iar tapul Vilmos, satul de maimutarelile lui, l-a trantit in noroi. De atunci inainte, ca sa-si duca la padure tapii si caprele, Feri ocolea pe alte ulite. Nu l-am mai vazut niciodata si, uite asa, s-a incheiat prima idila a copilariei, traita pe dupa gard. La multa vreme dupa aceea, cand devenisem deja eleva la o scoala de la oras, intr-o vacanta de vara, am auzit iar trecand pe ulita caprele. In fruntea lor era tot tapul Vilmos, batran de-acuma, si in urma, un tanc spalacit, care n-avea nimic din Feri cel mandru si tantos.
Revenind, va pot spune doar ca Dumnezeu mi-a daruit bucuria unei prime iubiri libere, netarmurite si nepasatoare fata de cele lumesti. Ca tot El i-a dat o alta dimensiune, mai grea, dar mult mai profunda, atunci cand a crezut ca e timpul sa-l ia de langa mine pe omul cel drag. Acum, la multi ani de atunci, nu vreau sa va mai spun altceva decat ca despre o mare iubire nu se poate vorbi decat... tacand.
Iar amintirile unei asemenea mari iubiri, daca ai avut norocul s-o traiesti, lumineaza peste ani, intocmai ca licuricii aceia de demult, adunati cu mare grija in causul palmelor, lumini insufletite, cu care am fost eu incununata atunci, in noaptea aceea magica, precum o regina.
Otilia Teposu
Dansand cu norii
Tin minte ca am trecut prin multe tuneluri si ca vedeam aburii iesind in fuioare subtiri de pe munti, din pamantul caldicel si reavan, abia atins de primele mangaieri ale primaverii. La fiecare halta, indrazneala secatuia si-mi venea sa cobor. "Ce nebunie", imi spuneam atunci, la 18 ani... "Atatea ore in trenul asta blestemat, ticsit de navetisti, de batrani, de gospodine cu papornite uriase, doar ca sa vad o anumita fata, intr-o singura seara, si apoi sa ma-ntorc." O mai intalnisem in urma cu cateva luni si petrecusem langa dansa doua ore. Doar doua ore, iarna, intr-un parc pustiu, care avea in mijloc un obelisc, un chiosc de fanfara si un tei foarte, foarte batran. Voisem sa-i spun ceva frumos, dar ea mi-a asezat imediat pe buze degetele ei subtiri si inghetate. "Ce-ar fi sa stam asa, unul langa celalalt, sa simtim dac-ar putea fi ceva intre noi, fara sa zicem nimica?" Atat a zis, apoi si-a lasat capul pe spatarul bancii si s-a uitat la cer. Doua ore ne-am jucat amandoi cu norii prin vazduh, cu ochii intredeschisi, zambind. I-am calatorit prin aerul albastru, i-am hoinarit dintr-un orizont intr-altul, i-am mladiat dupa bunul nostru plac, i-am preschimbat in oameni, in spiridusi, in leoaice, in case, in palate, in inimi, in iepuri... Mi s-a parut putin caraghios, insa totusi ceva frumos. Despre nimic altceva n-am vorbit decat despre nori. "Auzi, ce-ar fi sa ne intalnim noi doi, in noaptea Invierii, in orasul Vatra Dornei?", m-a intrebat la sfarsit, chiar inainte de a pleca, iar eu i-am promis ca voi fi acolo.
***
Acum eram in tren si se facea primavara. Vedeam prin curti gospodarii ce-si vegheau focurile inmiresmate, pentru ca in noaptea aceea sfanta aveau sa se deschida cerurile si bunul Dumnezeu avea sa asculte, macar o data, dorinta de rod bogat a pamantului. Focuri. Focuri pe munti... Asta tin minte. In gara aceea micuta nu era nimeni. Abia tarziu am vazut-o. Absenta, rezemata de zidul cladirii, imbracata intr-un pardesiu bej, batuta de vant. Tinea capul intr-o parte, delectandu-se nepasatoare cu tihna asteptarii. Suvitele blonde ale parului ii alergau nebune pe chipul palid. Si-a ridicat privirea doar atunci cand trenul meu a incremenit fumegand in statie. M-a privit pe sub gene si mi s-a parut, o clipa, ca buzele ei carnoase s-au arcuit putin intr-un zambet. Putin, foarte putin... Nu a facut nici un pas catre mine. A ramas acolo, asa cum era, trista si foarte frumoasa.
Vantoase incredibile loveau oraselul din munti. Am venit eu spre ea, am salutat-o si am inceput sa mergem. Asa, pur si simplu, la un metru distanta unul de celalalt, fara sa ne spunem nici un cuvant. Am hoinarit ceasuri intregi, ca doi straini, si doar cand era mai bine dispusa, ea alunga de pe caldaram cate o hartie cu piciorul. Vantul se juca prin aer cu hartiile ei. Hartii, vartejuri de praf, pungi, frunze ramase inca de cu toamna... Pungi. Mai ales pungi. Asta imi amintesc. Pungi colorate - galbene, verzi, rosii -, ridicate la inaltimi incredibile, pe deasupra caselor, a strazilor, pe deasupra noastra... Ea mergea mai departe, prin aceasta halucinanta vijelie colorata. Din cand in cand, ramaneam cu buna stiinta in urma, sa ii contemplu mersul elegant, felul in care aseza un picior inaintea celuilalt, mandra, atletica, fara sa-i pese de absolut nimic pe lumea asta. Si abia in ceasul izbavitor al Invierii Domnului, cand ne aflam amandoi in fata unei catedrale albe, cand toata multimea a luat lumina si s-a impestritat cu faclii ca un ocean de licurici, cand oamenii si-au descoperit capetele si intreaga curte a bisericii s-a umplut de slavitul murmur al lui "Cristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand", abia atunci am simtit o atingere suava, o strangere fierbinte de brat, si ea, cea care imi imbolnavise visurile, si-a incolacit mainile pe langa mine, si-a culcat chipul pe umarul meu, incet si indelung, parca pentru totdeauna. I-am sarutat parul galben si in gestul acesta era concentrata toata dragostea lumii.
***
Dar parca o umbra de tristete ii infiora, la anumite amintiri si ganduri secrete, intreg trupul. O-ntrebam ca un neghiob ce se intampla, iar ea, drept raspuns, ma imbratisa mereu. Ne-am asezat la o masa si am comandat bauturi. Priveam luminile ce curgeau prin noapte inspre cimitire. Oameni cu lumanari in maini, alunecand pe strazi, privind seriosi doar inainte. Iar eu, nevinovat natang, continuam sa incerc sa fac conversatii, incapatanandu-ma sa-i zic ca ba da, esti trista, se vede limpede, si la asemenea intrebari ea se inchircea mai tare inauntrul ei, raspunzand simplu ca nu e trista, ca asa e ea. Si-a atins buzele de ale mele si mi-a zis ca "ma va astepta" oricat. Nu prea intelegeam ce vrea sa zica. Afara, inca mai tunau clopotele invierii. In zori, am alergat spre gara si, pe bancheta stramta a trenului, am cazut intr-un somn greu, apasator. N-am avut ragazul sa ma mir ca in tot vagonul eram numai eu si un om care avea in brate, intr-o geanta mare, un miel viu.
***
La patruzeci si sapte de zile de la intalnirea noastra din noaptea aceea, fata cu parul galben a murit de cancer. La inceput, au trebuit sa-i amputeze o mana, frumoasa ei mana cu degete subtiri, pana deasupra cotului, apoi boala s-a extins in tot trupul. A fost inmormantata la Vatra Dornei, orasul bunicilor ei, pe care-i iubea mai mult decat pe parinti. O prietena indepartata de-a amandurora avea sa-mi spuna ca nu mai plecase din oraselul acela mult timp dupa Inviere, aproape pana in ceasul mortii...
Mai dormeam, cand m-a trezit un controlor de bilete, zicandu-mi: "Cristos a-nviat!". Dupa aceea nu m-am mai putut gandi la nimic, la absolut nimic, decat la dansa. Priveam pe geam spre alti munti, spre alte peisaje luminate, ce treceau incet pe langa mine, ca niste vise, tot mai departe... Pe bancheta din fata era cetateanul cu mielul in brate. M-am intors spre el si am vazut ca zambea. Apoi a scos din geanta o sticla de vin si mi-a intins-o.
Bogdan Lupescu
Anul in care am adus primavara
De cate ori vine primavara imi amintesc de ea. Prima fata de care m-am indragostit. In cativa ani, chiar am incercat sa schimb asta. Am incercat sa leg primavara de altceva. De o carte, de un obiect, de un eveniment din copilarie sau din adolescenta, de un cantec pe care sa-l fi fredonat zile intregi sau de un peisaj. Degeaba. Pe masura ce primavara cucereste totul in jurul meu, amintirea ei iese intotdeauna la suprafata. La inceput, ca un semn vag: imi amintesc zambetul ei, o privire, silueta ei. Imagini care apar si dispar, senzatii abia perceptibile inlauntrul meu. Ma prefac ca nu e nimic. Ies pe terase cu prietenii, radem, ma bucur alaturi de ei la mesele de lemn incalzite de soare. Dar simt. Simt tot timpul ca amintirea ei e acolo, ca se apropie. Sfredeleste ca un mic vierme ce pana la urma va strapunge toate zidurile pe care eu le ridic in fata lui. Ca un mic paraias ce strapunge necontenit muntele, pentru a se uni cu alte si alte paraie, transformandu-se in cele din urma intr-o viitura ce matura totul in calea ei.
Prima zi insorita de primavara. Privesc soarele cu ochii intredeschisi. Simt cum caldura lui creste pe fata mea. Ea inca nu a venit, dar am un gol in stomac ca inaintea unui examen. Prima iubire se intoarce prin aer. E un fel de alchimie a aerului. Cand are o anumita parte de iarna si o anumita parte de primavara, atunci apare. Ies din casa, respir o data profund si deja e prea tarziu, e in mine. Ea e in acel aer dulce de primavara, un pic incalzit, pastrand intr-o margine taria rece de iarna. Un aer cu soare timid, discret, si cu pamant ce incepe sa se dezghete. O adiere in care simt deja ca vibreaza vegetatia gata sa izbucneasca. E aerul ei. Aura de miros din jurul ei. E parul ei negru, pe care l-am vazut de departe, asezat peste un singur umar. Zile intregi merg si o respir. E peste tot pe unde merg: pe strazi, in parcuri, in statiile de tramvai sau in cinematografe.
Atunci cand am vazut-o prima data, de departe, am simtit. Toate se contopisera si eu eram lumea. Eram aerul, eram soarele caldut, eram copacii si boschetii din parcuri. Toate simturile mele au inceput sa se miste intr-un fel nou, necunoscut, si incercau sa iasa la suprafata, intocmai ca mugurii si iarba din parcuri. Nu stiam ce sa fac cu mine. Ceva era gata sa plesneasca in interior, sa iasa la suprafata. Eram uimit si mirat. Ma uitam eu la mine ca la o fiinta ciudata. Incercam sa inteleg ce se intampla. Ce ma speria cel mai tare era lipsa de control asupra mea. Ieseam din mine ca dintr-un ou.
Treceam pe langa ea uitandu-ma in alta parte, doar ca sa ii simt mirosul parului. Sa ii aud fosnetul mai de-aproape. In ochi o priveam doar un moment. Mergeam cu imaginea ei in minte cateva zile. Ii cercetam chipul in amintire si eram uimit de perfectiunea lui. Cand o vedeam iarasi in realitate, eram din nou uimit sa vad ca era adevarat, ca nu ma inselasem. Ca un salbatic iesit din pestera, ce deschide ochii incet, ca sa nu il doara ochii, asa o priveam pe ea. Si acum, ca si atunci, ma prabusesc pe o banca in parc. "He, he! Astenie de primavara, tinere!", imi spune un batranel trecand pe langa mine, cu tabla de sah la subtioara.
Incepusem sa ii simt mirosul pasilor in mirosul asfaltului zvantat dupa ploaia de primavara. Era ea, in mirosul mugurilor amestecat cu cel al frunzelor putrezite sub zapada, sau in metrou, in toata zapuseala umeda a vagoanelor in care se inghesuia lumea.
Am invitat-o la film si ea a acceptat. Din profil o priveam si eram uimit de conturul nasului care printr-o linie serpuitoare te conducea la buze. Urechea mica, ivita din parul negru. Suvitele apasau pe ea cu toata greutatea parfumului lor. Ma uitam pe furis la ea, in intunericul salii de cinema. Luminile de pe ecran imi aratau mici fragmente, detalii care apareau si dispareau in bezna salii. Genele. Globul ochiului perfect rotund, in care se reflecta lumina ecranului. Lobul urechii, ca o picatura mare si fragila.
A fost primavara in care simturile mele s-au transformat. Se deschideau pe masura ce florile pomilor infloreau. Noi senzatii rasareau in mine, asa cum iarba strapungea pamantul inghetat, sa se incalzeasca la lumina soarelui. Era, de fapt, prima mea primavara, era prima iubire. Am inceput sa am intelegere pentru cei cu slabiciune pentru melodrama. Si sa rad de cei care cautau fericirea undeva deasupra oamenilor, intre mugurii plesniti si cer. Fericirea era in strada, in parc, in mansardele noastre, in trenuri si pe campuri, peste tot pe unde ne iubeam naiv si fierbinte. Si fierbinteala noastra era caldura soarelui de mai, apoi de aprilie. Eram noi si caldura trupurilor noastre, care faceau sa plesneasca mugurii si sa cante vesel pasarile. Iubirea noastra facea sa inverzeasca padurile si sa se topeasca ultimele zapezi. Parfumul trupului ei dadea parfum florilor de primavara. Ne ascundeam in cearceafuri albe, ca intr-o uriasa floare de mar. Stateam nemiscati si asteptam sa ne cuprinda fericirea. Dar fericirea era deja acolo. Aceea era fericirea: sa stam goi, in timp ce corpurile noastre se evaporau incet in aerul de primavara, pentru a se imprastia peste oras. Zile intregi, orasul era cufundat in mirosul nostru. Oamenii nu stiau. Ne uitam pe fereastra si ii vedeam mergand in zori la serviciu, zgribuliti, adormiti, grabiti. Ii priveam amandoi din fereastra, infasurati in floarea noastra de mar si radeam, pentru ca ei habar nu aveau ca ne respira. Noi eram lumea. Noi eram de fapt universul si tainele lui erau departe de orice carte de filosofie sau fizica. Secretele erau cu grija puse in adancitura din spatele genunchiului ei, in spatiul secret din spatele urechii sau in causul palmei. Erau taine pe care doar eu le stiam si, egoist, le ascundeam si mai adanc, acoperindu-le cu sarutari si descantece spuse de la sine, fara sa le fi stiut vreodata.
Oamenii de afara traiau doar ecoul primaverii noastre. Adevarata renastere a naturii si a lumii era acolo, in valea spatelui ei, pe care o stiam pe dinafara, de a carei mireasma imi lipeam nasul si ma imbatam, pe unduirea coapselor ei, pe care degetele mele faceau plimbari nesfarsite, pe gleznele ei care frematau cand le sarutam.
Era primavara in imperiul meu si ma incorona ea in fiecare zi punandu-mi bratele in jurul fruntii. Ma saruta pe ochi, si asa intelegeam cum apar fluturii in aprilie. Imi musca buricele degetelor, si din cauza asta apareau la colt de strada tigancile care vindeau urzici parfumate. Mierea trupului ei se scurgea peste mine acoperindu-ma. Miscarile imi deveneau greoaie in pasta dulce in care ma scufundam. Zambeam a doua zi, cand vedeam albinele bazaind innebunite prin flori. Seve noi pulsau in crengi si in frunze, in timp ce eu ma prabuseam langa ea si continuam sa alunec, cu ochii inchisi, in amintiri, in flesuri care pulsau in mintea mea. Imi atingeam obrazul de sanii ei, ca sa vad iarba de un verde proaspat peste dealuri. In timp ce respiratia ei umplea cerul de aer inmiresmat si proaspat.
Am ramas imbratisati nopti la rand. Si energiile care se desprindeau din imbratisarile noastre dezlantuite faceau natura sa invie. Era ca si cum noptile noastre de dragoste erau izvorul naturii si al energiilor ei. Fara sa avem alta explicatie, credeam ca imbratisarile noastre dau universului puterea de a se sustine.
Si universul chiar s-a revoltat impotriva faptului ca il facusem sclavul nostru. Au aparut primele semne de nesupunere. Toata natura inflorita si zvacnind de viata a ramas nemiscata. Pomii au ramas cu crengile inflorite, iarba a refuzat sa devina mai verde sau sa creasca precum o padure, in care sa se piarda blocurile si in care bulevardele sa devina poteci. Primavara se oprise in loc. Ea cadea tot mai des pe ganduri si ramanea cu privirea fixata in gol. Noaptea a inceput sa se micsoreze. Era pentru noi atacul subtil al lumii si stiam amandoi ca e inceputul sfarsitului. Universul se straduia sa ne faca noptile de dragoste mai mici. Se saturase de libertatea noastra rebela, care pentru un timp avusese cheile lumii si ale tuturor secretelor. Voia sa ne demonstreze ca e mai puternic decat noi. Noptile noastre erau mai intense ca niciodata. Dar puterea lor scazuse, explozia atingerii noastre ramanea fara efect, parea vlaguita si avea un gust de irosire. Am inceput sa ne vedem mai rar si zilele se lungeau tot mai mult. Toate simturile ma ardeau si nu stiam ce sa fac cu ele. Florile pomilor se scuturau si aerul devenea tot mai incins afara. Parfumurile se ingrosau, la floraresele din coltul strazii. Ma intrebam ce va urma. Priveam cerul instelat, tinandu-ne de mana, si am fi vrut sa vorbim despre zodii si destin, dar nu ne pricepeam nici unul dintre noi, pentru ca nu crezuseram pana atunci decat in puterea noastra. Aerul incepuse sa isi schimbe compozitia si simteam cum primavara se retrage incet-incet, lasand loc unei arsite abia ghicite.
Intr-o zi, la inceputul lui iunie, am gasit pe masa un bilet. Nu l-am atins. Zile la rand veneam acasa sau plecam si ma uitam lung la el, fara sa il ating. Nu mai aveam nici un semn de la ea, nu stiam unde este sau daca o sa se intoarca, daca e o situatie de urgenta sau daca a planuit totul. Mergeam pe strazi buimac. Mainile imi atarnau ca o povara pe langa trup. Nu auzeam si nu vedeam nimic in jurul meu. Ma atrageau doar ca un magnet ramasite ale primaverii. Cateva zile am mers sa privesc ore intregi un cires inflorit mai tarziu.
Intr-o zi, am auzit o stire la radio: "Si iata, astazi este, in sfarsit, echinoctiul de vara. Dragi prieteni, se apropie distractia, sa mai ascultam putina muzica de-a noastra...". Echinoctiul de vara. Atunci am inteles. Stiam ce scrie in bilet. Nu stiam sa pictez si nu stiam sa cant la pian. Incepusem sa citesc poezii, dar nu ma ajuta prea mult. Trebuia sa spun cuiva. Dar nici nu stiam cum sa spun tot ceea ce fusese. M-am dus la unchiul meu. Habar nu aveam cu ce sa incep, nu stiam cum sa povestesc ce se intamplase sau ce simteam.
"Am cunoscut o fata. Acum a plecat si vine vara...", atat am putut sa spun. In palme aveam transpiratie rece.
"Te-ai dus la Bucuresti, si cum te-ai dat jos din tren, ce-ai facut? Te-ai indragostit ca un bleg", mi-a spus.
In anul ala, eu si ea am adus primavara.
Catalin Manole