Ziua Babei
Batrana Niculina e mica, prea mica fata de jiltul de plus rosu pe care troneaza inaintea intregului sat. Giarul (broboada) alb, cu falduri ample si incurcate, ii atarna maiestuos pe umeri, dandu-i aerul unei imparatese din stravechime. Ea este Baba, Moasa, mama intregii asezari, femeia pe care azi o venereaza toti ca pe-o sfanta. 8 ianuarie, Ziua Babei, e una din cele mai insemnate sarbatori ale satului dobrogean Izvoarele... In caminul cultural, oamenii trec prin fata acestei femei si ingenuncheaza. Ii spala mainile fiecare, pe rand. Palmele batrane care le-au mosit pruncii, care i-au mosit pe ei insisi. Asa s-a intamplat cu fiecare dintre ei, dupa nastere: vreme de patruzeci de zile, zi de zi, Baba Niculina i-a imbaiat in albie, le-a indreptat oasele moi, le-a framantat pielea cu degetele-i intelepte, i-a aparat de boli si de farmece, cu descantecele ei stravechi. Iar acum a sosit clipa rasplatei. In nici un alt sat din Romania, moasa nu face asemenea lungi sacrificii pentru copiii pe care i-a ajutat sa vina pe lume si care-i sunt dati in paza. Nicaieri nu este mai adorata de oameni decat aici, la Izvoarele. Inainte de a intra la sarbatoarea organizata de Ziua Babei, toti se opresc in fata batranei din jilt. Ii multumesc, ii saruta mana. Unii sunt veniti tocmai de la Tulcea, de la Braila, de la Mahmudia, de la Babadag. Cei ce-au avut anul trecut un prim copil mosit ii aduc astazi Babei "plocoane" bogate. Colac, trei feluri de mancare, o sticla de vin, un miel sau o gaina fripta, invelita cu mirodenii rosii... Platouri uriase, aranjate nespus de frumos, cu felurite ierburi si flori, ca niste adevarate ofrande. Asezate toate jos, pe pamant, langa scaunul moasei. Batrana sta sus, in jilt, deasupra tuturor, nemiscata.
Ieslea din munte
Izvoarele este un sat locuit de greci, intins la picioarele unui munte foarte batran, numit Consul. Desi n-are decat inaltimea unui deal, culmea aceasta conica, goala, selenara, arsa de vanturile milioanelor de ani, pare uriasa. Asta, poate si din cauza micimii puzderiei de case de la poale. Doua mii de suflete traiesc acolo, in casutele acelea pitice, cu cerdacurile vopsite-n albastru, cu ghivece, ierburi inmiresmate si borcanase colorate in ferestre. Singurul sat grecesc din Romania, singura comunitate compacta, nascuta, si ea, printr-o... nastere. Orice prichindel sau mosneag de pe ulita iti povesteste acea intamplare a intemeierii satului, de parc-ar fi fost ieri. Acum doua veacuri, intr-o toamna tarzie, sapte familii de greci treceau pe aici, intorcandu-se din Rusia, spre casa. Pe-atunci, totul in jur era pustiu. Tocmai cand strabateau padurea de sub culmea Consulului, unei femei i-a sosit timpul nasterii, iar ceilalti n-au mai avut ce face: au trebuit sa ramana cu dansa. Au taiat bordei in granit si au asezat lauza inauntru, in culcus cald de cetini. Lege veche, cu neputinta de incalcat: patruzeci de zile, femeii "nascute" nu i se ingaduie nici o clipa sa iasa din "casa". Dupa apusul soarelui si pana la primul tipat al cocosului, nici macar sa priveasca pe-afara, in jur. Nascutul a fost baiat, iar o femeie batrana i-a fost moasa. Cea dintai Moasa a viitorului sat. A tamaiat bordeiul, a pus faclie si usturoi pe peretele de stanca, apoi s-a ingrijit de copil. Ceilalti stateau afara, in jurul focului, privind ici-cand spre bordeiul luminat, ca spre o iesle sfanta. Nici unul din ei n-a plecat. Dupa implinirea celor patruzeci de zile si savarsirea botezului, a venit viscol mare, de netrecut, cum niciodata n-avea sa mai fie pe-aici. Zapezi fabuloase izbeau tinutul, ingropand totul. Cele sapte neamuri pribege n-au mai putut merge mai departe. Si-au facut colibe langa bordeiul lehuzei. Una, apoi inca una. Si inca una... Iar primavara au vazut Dobrogea, in adevarata ei frumusete. Muntii aceia galbui, unduitori, ai Macinului, numai buni pentru primele altoiuri ale vitei de vie... Baltile Dunarii, acoperite de pasari... Si lumina... O lumina calda, linistitoare, portocalie, care mangaie, dar nu arde niciodata. Un intreg decor ce semana mult cu cel al lor, de acasa, din tinutul Tesalonicului. Jos, in vai, pamantul era gras, trebuia doar sa arunci samanta. Trei izvoare tasneau din pantecele Consulului, izvoare cu apa buna, care apoi s-a dovedit vindecatoare de boli. Insusi muntele e astazi socotit sfant, implinitor de dorinte. Pana nu demult, batranii se descaltau inainte de-a incepe sa urce. Asa ca n-au mai plecat. Au taiat paduri, au facut case. Cat despre acel prim copil de parte barbateasca, el s-a nascut in preajma Craciunului si a trait o suta de ani. Astazi, multi batrani din Izvoarele dau acestei nasteri aproape un talc biblic.
Cele sase taieturi
Vine spre casa pe ulita larga, leganand cu o mana un fel de cadelnita lunga, din care inca mai iese aburul sfant. Baba Niculina tocmai se intoarce de la tamaierea unui copil abia nascut. Oamenii o vad, simt trecerea Moasei lor pe strada, dupa dara de fum care se raspandeste peste tot, prin ograzi, prin case. Unii ies la gard si-i dau buna ziua, inclinandu-si capul. Ea merge mai departe, cadelnitand in vant. Ne intalnim in poarta. Ii zic ca m-au trimis primarul Niculache Peiciu si batranul Iani, vechi staroste al asezarii, iar ea imi face semn sa intru. Fara cuvinte. O urmez spre casuta cetoasa din capatul unei gradini care - ciudat - este greblata si sapata chiar acum, in miezul iernii. Are 87 de ani si e singura. Inalta cat lantul candelei. Rosie-n obraji, cu miscari iuti, energice, aproape tineresti. Pe cuptorul batran din capatul odaii motaie un motan portocaliu, cu ochii tot portocalii. Inauntru miroase a ierburi de camp. Observ, sub cerga aspra ce acopera patul, ca batrana are niste asternuturi fine, lucitoare, garnisite cu dantele pe margini. Da, Baba satului doarme pe cearsaf de matase. Si tonul vocii ei ma uimeste. Un glas nobil, cumpatat, ce-ti presara in suflet o liniste inteleapta. Imi spune, senina, ca azi a savarsit un leac destul de greu, descantecul "de strans" sau "de samca", a carui stiinta putini o mai au. A fost chemata si a trebuit sa mearga. A descantat dimineata. Inca o data acum, in miezul zilei. Si va mai descanta si seara, la ceasurile tainice. "Stransul" e-o boala grea, mostenita din parinti, cand pruncul se ghemuieste si se-nvineteste "aicea, in juru la ochi" si plange, plange fara incetare, noapte si zi, de multe ori pana la moarte. Au fost multi asemenea copii in Izvoarele. "Asta-i pentru ca tata sau mama lor o avut samca. Daca ei o avut, atuncea sangele ala o strans copilasu, uite-asa l-o facut pe copil. Uite-asa il face! Il strange, il chirceste, il chinuie... Oasele... Uite-asa-i face oasele... Si strica copilu..." Baba Niculina cunoaste copilul "dupa plans" - doar ascultandu-l cateva clipe iti poate zice daca trebuie sa-i descante "de strans", de sperietura (cu piper negru), de deochi, de plamadit inima, de varsat de vant, sau daca n-are nimica. Da - sustine ea - cunoaste "limba" pruncilor. "Adesea parca reusesc asa, sa vorbesc cu un copil doar de cateva zile nascut..." Le recunoaste durerea dupa felul cum tipa, cum ganguresc. Iar daca nu reuseste, face altfel. "Sparg un ou si iau din inima lui galbenusu. Galbenusu-ntreg, galben, viu. Il iau si-l plimb asa, pe spinarea la copil. Uite-asa-l iau si umblu cu el, merg cu el, fiiiiin, usor, pe spinare, peste tot... Simt parca in galbenusu ala sufletu copilasului care sta. Galbenusu-i moale, viu, tremura, sta mereu sa se sparga. Si unde s-o spart galbenusu ala, unde-a plesnit pelita aia de la galbenus pe spatele pruncului, acolo-i "giunghiu"! Poti sa fii sigur. Din sute de copii la care le-am facut, niciodata eu n-am gresit. Acolo-i "giunghiu", acolo-i durerea!..."
Batrana scoate din buzunarul adanc al sortului un fel de bisturiu micut, fin, pe care l-a mostenit de la mama sa, Venota, una din cele mai renumite moase ale satului, din cate-au fost vreodata. Astazi a fost nevoita sa-l taie pe copilul bolnav. Cu bisturiul asta, pe spate, in sase locuri. I-a scos sangele "ala", sangele rau. "Nu-l tai la coloana, Doamne fereste. Il tai aici, putin, pe parti, pe muschiuletu asta moale aicea, ii fac numai "aerisirea": pe-acolo iese asa, un sange intunecos si copilasu se-ndreapta. Si-n timp ce tai, tot descant. Nu fac asta decat marti, joi si sambata, ca numai astea-s zilele lasate pentru descantec. Uite, spre pilda azi, sambata: copilu acela "strans" s-o indreptat imediat, dupa taietura. Eu am venit acasa. Pe copil l-am lasat acasa la el, in patucu lui, razand..."
Foarte multi oameni din Izvoarele poarta astazi pe spate cele sase cicatrice magice ale leacului Niculinei. Insusi primarul Niculache avea sa-si scoata camasa in fata mea, ca sa mi le arate - sunt mici, cat o unghiuta de copil, abia se mai vad. "Uneori, cand mergeam la plaja - marturiseste primarul - unii ma intrebau: "Ce-s astea pe spatele tau, Grecule?". Grecu, asta a fost porecla mea mereu, si in liceu si in facultate, oriunde m-am dus. Eu ma uitam la ei si radeam: "Ha, ha, astea sunt ceva ce voi nu o sa intelegeti niciodata..."" .
Descantecele Niculinei
Cu greu se-ndupleca sa-mi spuna cum descanta. Motiveaza mereu ca, oricum, nu mi-ar folosi la nimic. C-ar trebui sa stau mai mult timp langa dansa, s-o vad cum face, "in ce fel" spune vorbele acelea ale descantecului. Scoate de dupa cuptor cateva lucruri pe care le foloseste adesea la vrajile ei. Un betisor de ulm, avand in varf o bucatica de slanina. O secera veche. Un paharut de ulei limpede ca mirul... "Batu asta de ulm cu care am descantat il fac apoi bucatele-bucatele si-l fac ceai. Slanina o pun in apa descantata si-acolo femeile scalda pe urma copilu..." Din descantecul "de strans" n-am reusit sa pricep aproape nimic, chiar dupa ce-am rugat-o sa repete. O amestecatura de cuvinte vechi, rostite intr-o cadenta lenta, salbatica, din care-ntelegi doar inceputurile versurilor, pentru ca apoi totul sa se cufunde intr-o borborosire continua, murmurata, ca un fel de visare. Baba zice ca nu poate nicicum sa-l rosteasca altfel, mai clar sau intr-un alt ritm. De ce? Pentru ca asa l-a invatat. Reusesc in schimb sa inteleg un alt descantec, cel "de plamadit inima" pruncului care nu se opreste din plans. Un descantec pe care - zice Baba Niculina - as putea sa il spun si eu, acasa, pentru copiii mei. Mi s-a parut cu adevarat impresionant. "Tu dracoaica, tu paduroaica, tu zmeoaica, cum ati plecat pe carare bine cu (numele copilului cutare), de deochiat l-ati deochiat, de liliat (a te mira de cineva deochindu-l) l-ati liliat. Tu dracoaica, inima i-ai mancat, sangele i-ai tulburat! Tu zmeoaica, tu paduroaica, sa nu va mai liliati de (cutare)! Sa va liliati de flacaul care i-a cazut paru si a ramas chel si s-a liliat lumea de el. Sa va liliati de fata mare care i-a cazut cositele si i-a crapat calcaiele. Sa va liliati de femeia care i-a copt pieptu si i-a murit pruncu pe palme. Sa va liliati de omu caruia i-au copt boasele, da de acest copil sa nu va liliati! Ca eu descant si bolmajesc, inima i-o plamadesc. Cum se plamadeste vitelu-n vatra, painea in covata, fagure de miere, panea-n capistelie, asa sa se plamadeasca si inima lui (cutare). Sa ramana curat, luminat, ca ramura de aur, ca argintu strecurat, ca Dumnezeu Sfantu ce l-a lasat!" Iar dupa acest descantec, zice batrana, copilu ofteaza o data adanc - "uhh!" -, pana-n adancul sufletului si se linisteste din plans "ca atins de mainile Maicii Domnului".
"Ridica oamenii din morti..."
Batranul Iani locuieste intr-o casuta din piata satului, chiar langa camin. Om foarte respectat, fost marinar, a cutreierat toate continentele si oceanele lumii, pana la Cape Town, Japonia sau Tara de Foc. Imi spusese insa ca niciunde n-a auzit de cineva cu puteri atat de mari, cum le avea odinioara aceasta moasa Niculina: "Ridica oamenii din morti cu descantecele ei. Mureai, mai aveai un minut ca sa mori, da ea te lua la descantat si-n cinci minute deschideai ochii. Acuma, in 2002, o venit fiica-mea din Atena cu nepotelu meu de doi ani. Sa moara copilu si altceva nimic. Se stingea pe picioare. O venit medicu de la dispensar si-si smulgea paru din cap, ne zicea ca indata-indata baiatu n-o sa mai aiba puls, ca n-are ce-i face. Am fugit eu cu el in brate la Baba Niculina. Baba s-o uitat la dansu, i-o pus mana asa, incet, pe ochi, pe gura, pe piept... Si o-nceput sa-l descante. Cu carbuni, cu sarpanu (secera) in apa, cu pana de gasca, cu stuf... Va spun, "sub vorbele ei" se-nzdravenea baiatu nostru. Da, sub vorbele ei! Asta era pe la pranz. Si seara, mergea pe la noi prin curte, mergea pe picioare copilu, zau va spun...".
Lumea din sat e convinsa ca toate aceste puteri ale Niculinei i se trag "din mama ei". Din stramosi, din prima moasa a unui sat care s-a nascut printr-o nastere. Din acea Venota, care la randu-i invatase de la mama ei Steriana, de la bunica Petrana si asa mai departe... Intr-un fel, insasi Baba Niculina recunoaste asta. Din cinci fete, numai pe dansa a ales-o maica-sa sa duca mai departe taina mestesugului. Fiindca a vazut-o ca "trage cu urechea". Ca e curioasa la micile miracole ale vietii. Ca nu i-e teama sa tina in palme fiinte firave, care abia s-au nascut. "Asta e totul - zice - sa nu-ti fie teama sa prinzi in palme oameni cu oasele moi..." O tine minte limpede pe batrana mama Venota. Avea mereu cu dansa o cutiuta plata, din lemn trandafiriu, asa, ca o valijoara. Acolo-si tinea bisturiul cel fin si-un foarfece cu lame lungi, pentru taiat buricul, si ata de bumbac pentru legat si alte cateva lucruri folosite la cele mai simple descantece. Pe-atunci nu erau medici, nici "casa de nasteri", toata lumea nastea cu ea. Nici un prunc sau o mama pe care i-a luat in paza ei nu s-au imbolnavit vreodata. Un singur caz a fost, demult: cand a murit o lehuza. Au venit medici de la Braila, ca sa ancheteze. Au intrat in casa, s-au asezat toti in jurul batranei. "Zi! Cum mosesti?", a intrebat-o unul. Femeia le-a descris toate felurile de nasteri care sunt pe lume si cum a facut ea. Cum trage ea buricul si-l taie si-l leaga "strans-strans", de la trei degete de deasupra burtii, "nu de la varf", ca sa se usuce si sa cada-n cel mult opt zile, ceea ce putini medici si asistente cu scoala stiu sa faca, caci leaga prea de la varf. Le-a spus ce greseala fac medicii, adesea, cand pun in ghips copii nascuti, cum reuseste ea intotdeauna sa-i indrepte doar masandu-le talpile sau palmele intr-un anume fel. Iar la sfarsit le-a zis asa: "Sa stiti ca lauza aceea n-a murit din cauza nasterii. Era bolnava de plamani si eu i-am zis ca n-are voie sa nasca. I-am zis, da ea nu m-o ascultat...". Medicii au facut autopsie - intr-adevar, asa era. I-au trimis o scrisoare, o "otorizatie" (autorizatie) de moasa si cateva cuvinte: "Moseste mai departe. Nici un doctor nu stie mai bine ca dumneata...".
Apoi au venit alti medici, mult mai mari, de la Bucuresti. Chirurgi, profesori. Un frate de-al Niculinei fusese bolnav - cancer in tot corpul, ii ieseau metastazele prin piele. "Gata, e ca si mort. Luati-l acasa. Mormantati-l", i-au zis doctorii mamei Venota. Dupa sase luni, au venit iarasi la casa ei. "Eu eram acolo, pe prispa, si trageam cu urechea", isi aminteste Niculina. "Strigau disperati: "Zi, femeie, cum ai facut!". La-nceput, mama n-o vrut sa le dea leacu. Statea acolo, pe lavita, langa fratele meu sanatos, si parca-si radea de ei. Da pana la urma o trebuit sa-l deie. O rugat-o, n-o avut incotro. Aia notau in carnete la viteza, ca disperatii: un paharel de osanza de porc, un litru de zer proaspat, ceaiuri de patlagina, ciair, o iarba mare de camp... Si cate si mai cate. Da cel mai important - asta tin minte si-acuma -, cel mai important era un pahar de urina de la copil mic, pe stomacu gol. Urina proaspata, de la un nou-nascut, asta avea cea mai mare putere. Asa l-o tamaduit mama pe fratele meu. Stiu ca atunci, dupa leacu ei, s-o facut si un medicament acolo, la Bucuresti. Un medicament important, vorbea lumea. Cum se cheama? Ohoo, ii mult de-atunci... Cin sa-si mai aminteasca cum se numeste medicamentu ala?..."
Leac pentru femei sterpe
Cu mare blandete vorbeste Baba Niculina despre copilasii din sat si mamele pe care le-a vindecat. Multi nou-nascuti au scapat de ghips sau de operatie datorita leacului ei, invatat de la mama Venota. "Grozava greseala fac multi doctori ca le pun piciorusele-n ghips, cand se nasc cu ele intoarse. Gresesc, fiindca le ramane asa, mai tarziu, galmele astea aici strambe si-s ca niste ologi. Eu? Eu ce le fac? Le pun piciorusele bine, le infasor asa, unul langa altul, si-ncep sa trag incet. Traaag, traaag, traaag!... Asa... Uite-asa.... Si-ncep sa le mangai aicea, in scobitura talpitei, le frec talpitele usor, tot pe os in jos, tot mai mult... O zi, doua, trei, mereu, si pana la urma se indreapta. Oasele-s moi, elastice, asculta de palmele mele. Multi copilasi i-am avut eu aici, in palmele astea, si o scapat de orice spital..."
E induiosator sa vezi de aproape mainile acestei femei. Palmele ei mari, umflate, rosii, despre care-ai putea crede ca sunt facute doar pentru munci grosolane... Degetele noduroase framantand aerul, mangaindu-l incetisor, mladiindu-l, de parca intr-adevar ar avea in fata un prunc nevazut. De multe ori iti pare ca Baba Niculina nici nu vorbeste cu cuvinte - cand e vorba despre "copilasii ei", ea vorbeste cu palmele.
La fel, ma tulbura cum povesteste despre spalatul si mangaiatul lehuzei. In cele patruzeci de zile de dinaintea botezului, ea nu ingrijeste prin descant doar copilul, ci si mama. "Sa stiti ca eu raspund de lauza aceea, in fata la tot satu. O mosesc si pe ea. Sunt unele care dupa ce-o nascut le-apuca asa... o greata. O nebunie. Parca se strica de cap. Nu vrea sa vada copilu. Pleaca. Fuge! Nici cu barbat-su nu vrea sa steie. Unele se mai si spanzura. Asta se-ntampla, daca ele o deschis usa casei dupa asfintitu soarelui si s-o uitat afara - fereasca Dumnezeu! Atuncea eu merg dupa ea, o aduc acasa si-o descant. Un descantec anumit pentru lauze, cu "Noua ruginite, pe noua drumuri au plecat si-o intalnit pe lauza cutare-n pat...". Atuncea lauza-si revine. Obligatoriu-si revine dupa descantecu meu. Toate lauzele din satu asta eu le-am mosit. Eu le-am spalat, eu le-am mangaiat. Le iau, le dezbrac si le pun in albie, la aburi, noua zile la rand. In apa aia pun fel de fel de ierburi din camp, pe care stiu sa le culeg de la mama mea. Pe lehuza o pun pe albie, pe-o scandura, si-o impaturez asa, bine, c-o patura-n fata si una-n spate, sa nu iasa aburu ala din corpu ei. Ea sta. Numa capu-i ramane afara. Ma bag sub ea si-ncep s-o framant. Toata-toata, in aburu parfumat. Incep sa-i frec mainile, aici, aici, pe urma la picioare - sarmanele ei picioare obosite! -, pe urma la spate, la solduri asa, incet, peste tot... Tot-tot, pana si degetele de la picioare i le framant, unul cate unul. In timpu asta, tot ii vorbesc. Ii spun ca ea acuma tre sa fie bucuroasa, fericita, fiindca acuma-i mama si asta-i mare lucru pe pamant. Biata lauza geme, se intinde, ii simt carnea cum se lasa tot mai mult in palmele mele. Isi revine, se face iarasi femeie. La burta o-ncing zdravan, si-i pun un cocean de porumb infierbantat aicea jos, pe pantece, si-ncep sa trag usor. Traaag, traaag, pe burta, tot in jos, imping coceanu pe burta ei, tot mai adanc... Pe urma, infas asa bine, coceanu ala infierbintit acolo si o las sa steie cu el o zi, dupa ce-am pus-o la abur. O zi, ca sa-i traga burta aia moale. Sa-i indrepte pantecele. Sa fie iarasi frumoasa, asa cum a fost..."
Ce sa mai vorbim de femeile care nu pot sa nasca prunci... Douasprezece femei care umblasera pe la toti medicii din tara, in speranta ca vor putea ramane gravide, au nascut copii prin leacurile Niculinei. Au fost douasprezece, pentru ca doar atatea au cautat-o. Leacul ei n-a dat gres. Baba Niculina a "consultat" mai intai femeile, ca un adevarat doctor. Le-a povestit ce se-ntampla cu "uterul" lor (nu i-e deloc la-ndemana acest cuvant, mereu inainte de a-l rosti spune, rosind, "acuma sa ma iertati..."). "Sa stii, domnule, ca Dumnezeu n-o lasat stearpa nici o femeie pe lumea asta", zice. "Toate femeile au rod, de cand s-o nascut. Toate! Numa ca s-o intamplat ceva cu ele, saracele, mai tarziu... Nu poti sa stii ce. Eu le incing, le pun un borcan fierbintit aicea, sub pantec, intr-un loc anumit. Tre sa stii unde sa-l pui. Ma uit la ele, vad daca uteru-i miscat. Daca-i miscat in jos, atuncea-i mai usor, ca-l tragi cu fierbinteala, cu masaju, si-l aranjezi. Daca-i in sus, ii mai greu si-atunci ai nevoie de alte cele... Cand vine cate una la mine, saraca, ii zic: "Mai, stii ce este? Uite asa si asa... Ai sa vii dumneata luna asta la mine, ai sa vii luna ailalta si luna ailalta si-ai sa vezi c-ai sa ramai...". Vine femeia trei luni la rand, cum i-am spus. Si pe urma vine cu-n copil nou-nascut in brate si-mi multumeste cu lacrimi la ochi si-mi pune copilu pe palme si-mi zice sa-l tin, sa-l tin in palmele mele, ca eu am facut o minune cu viata ei. Si-atunci va-ntreb: nu stiu, ce bucurie poa sa fie pentru mine mai mare decat asta?...".
Recunostinta
Femei din sat vin adesea sa o ajute la treburile casei. Nu-i zic nimic dinainte, doar intra si incep sa deretice de la sine. Un om i-a reparat acoperisul. Un altul i-a arat gradina. Altul i-a adus lemne pentru iarna. Toti, fara nici un ban. Cand batrana dadea sa le multumeasca, ei puneau imediat degetul la gura, poruncindu-i sa taca: "Baba Niculina, da dumneata cum ai putut sa vii la copiii nostri, de cate ori am avut nevoie?..."
Zice ca e tare multumita asa, de viata ei. Un singur lucru i-a lipsit, pana nu de mult, un vis care a bantuit-o mereu, inca de cand era copila: sa ajunga si ea o data la Ierusalim, la Mormantul Domnului. Visa noaptea Mormantul. Simtea ca fara asta parca e neimplinita, parca ii lipseste ceva. Asa ca intr-o buna zi, acum cativa ani, si-a inchis valijoara cu lacat, si-a pus banii stransi intr-o batista, la inima, sub tunica albastra de catifea, si a pornit la drum. Nu stia precis incotro sa mearga. S-a dus la Bucuresti, apoi a cautat masini, trenuri. "Si pe jos daca mergeam si tot eram hotarata s-ajung..." Si pana la urma, a ajuns. O vad intr-o poza, c-o mana pe Mormantul Sfant, cu cealalta facandu-le semn celor dragi de acasa. "Atuncea, cand am pus degetele pe lespedea sfanta a mormantului lui Cristos... Atuncea mi-am zis ca da, pot sa mor linistita..."
*
Anul trecut, pe 8 ianuarie, barbatul Niculinei era pe patul de moarte. Batrana il ingrijea demult, dar acum omul ei se sfarsea. Nu putea sa il lase singur, n-avea cum sa mai mearga la camin, de Ziua Babei. Deodata, a auzit "o miscare" afara, la poarta. A iesit in pridvor si s-a minunat: sute si sute de femei erau acolo, toate in ograda ei, venite cu daruri, asa cum era randuiala. Intrau femeile pe rand, in casa Babei ce statea la capataiul barbatului ei muribund. Se puneau in genunchi fiecare si ii sarutau mana. Treceau prin fata ei, apoi ieseau. Simplu, fara cuvinte. De parc-ar fi trecut pe la o icoana.
Fotografii: Bogdan Lupescu, Emanuel Tanjala, Andrei Cheran