In peisajul literaturii franceze de azi, destul de monoton comparativ cu reliefurile inalte, cu piscurile de odinioara, opera lui Pascal Quignard pare un schit izolat in salbaticie paradisiaca, unde ajung doar vag rumorile marilor aglomerari si ciocniri de orgolii artistice, comedia derizorie a politicii, presiunea gustului comun. Caci pe el il intereseaza individul si nu grupul, nu sistemul. Il preocupa imaginile si ideile capabile sa te duca spre experiente fundamentale, intr-o vreme a anecdoticii usoare, romantioase sau politiste, triviale sau exotice. Fiindca propria biografie ii lumineaza temele recurente v-o spun in cateva vorbe. Are 59 de ani, s-a nascut in Bretagne, intr-o familie de muzicieni si profesori, si a studiat filosofia. A debutat devreme in literatura, la 21 de ani, a lucrat ca redactor la Gallimard, multi ani, a initiat festivaluri de opera si teatru, a colaborat la realizarea unor filme si a scris cam 20 de carti. Cunoscut devenea abia din 1991, odata cu ecranizarea romanului sau, Toate diminetile lumii, de catre Alain Corneau (tradus si la noi, un deceniu mai tarziu, de Emanoil Marcu, unul din cei mai buni traducatori de literatura franceza pe care-i avem. Faptul ca lui ii datoram toate titlurile din opera lui Quignard aparute in romaneste la "Humanitas" e de apreciat, fiindca, familiarizat cu stilul si universul scriitorului, a dat versiuni admirabile). In 1994, asemenea personajelor sale, Quignard isi paraseste viata de pana la 46 de ani (slujba, nevasta, preocupari organizatorice) si se dedica exclusiv scrisului. Roadele optiunii nu intarzie sa apara, seducand jurii prestigioase: romanul Terasa la Roma primeste in 2000 Premiul Academiei Franceze, iar Umbre ratacitoare - Premiul Goncourt in 2002 (ambele au fost traduse la noi si cred ca se mai pot gasi in librarii). Faptul ca scriitorul e meloman se vede in compozitia si stilul cartilor lui: romanele sunt alcatuite din secvente care se succed in ritmuri muzicale, iar in interiorul lor, curgerea frazei e la fel de importanta ca si sensul ei. Chiar daca nu-ti dai seama de ce, textul exercita o vraja, un magnetism care te tin captiv de la prima la ultima pagina. Am vrut sa vad cum reuseste asta, fiindca aparent pare a se lasa in voia inspiratiei. Cred ca fiecare fragment e o treapta concreta, folosind variate procedee literare - descriere, dialog, povestire, actiune, depozitie -, dar impreuna sunt ca un izvor care isi croieste matca spre fluviul temelor majore: timpul, varsta matura, sublimul si sordidul, spaima risipirii, recuperarea de sine. "Vila Amalia" e un triumf al "metodei Quignard" de a compune muzical o poveste. E greu de rezumat tocmai fiindca epica iradiaza sensuri evanescente ce tin mai curand de poezie si de filosofie. Eroina cartii, Ann Hidden, pianista de geniu (cu un tata muzician venit din Romania!), se decide brusc sa se rupa de tot ce a fost viata ei de pana atunci. Descoperirea faptului ca barbatul cu care convietuieste de 17 ani o insala e doar un pretext: de fapt e satula de sine insasi, de rolul social impus, de izolarea in sanul familiei si al societatii si isi asuma riscul de a se parasi, de a explora, fara iluzii si dezolari, teritorii necunoscute, impreuna cu un prieten din copilarie, o femeie frivola, un doctor estet, un copil, o taranca batrana. Cum stie acum ca viata pe care o duci nu poate fi perceputa cu claritate de tine insuti, se lasa in voia gandurilor, senzatiilor, a frumusetii naturii si muzicii, intr-un extaz procurat de lipsa oricaror jaloane, departe de lume. Intr-un paradis propriu, descoperit intr-o casa izolata de pe stancile ce vegheaza golful Napoli - Vila Amalia. Lasitatea de a fi singur e pentru Ann Hidden infinit mai acceptabila decat lasitatea de a ramane impreuna cu ceilalti, in dezacord. Personajele cartii se intalnesc si se despart, se regasesc pentru a se desparti din nou, iar tulburarile lor consuma cu infinita frumusete a muzicii si a naturii primordiale.