Ai zice la inceput ca nu e nimic altceva decat o campie uriasa, intinsa si plata ca o tipsie. Dar cand incepi sa il strabati, Baraganul devine un labirint plin de ascunzisuri nebanuite. Cu vai si valcele, cu dealuri ce rasar pe neasteptate, pentru ca apoi sa dispara brusc, cu paduri ce freamata de jivine, cu ochiuri de apa inconjurate de stufaris. Satele aluneca pe langa tine ca niste naluci: Movilita, Fierbinti, Adancata! Sate risipite in imensitatea campiei, dar cu casele strans lipite intre ele, adunate ca stolurile de pasari. Infricosati, poate, de singuratatea intinsurii din Baragan, taranii si-au facut case ingramadite una intr-alta, ghemuite, toate, la poala bisericii, pazite de crucea ei.
La fel e si-n Maia. Maia-Catargi. Un nume ciudat pentru un sat pierdut in intinderea Baraganului. Il caut pe parintele Alexandru Marinescu, un preot venerabil si foarte iubit de tarani, despre care se spune ca stie toata istoria locului. Din marele labirint al campiei intru in cel al satului. Ulite intortocheate, fara repere, ingropate in lut cleios. Un noroi negru, ce ti se lipeste de bocanci si te face sa mergi tot mai greu, agatandu-se cu disperare de tine.
- "Vedeti salcamul ala? Acolo ii casa preotului Marinescu", imi spune un taran cu palaria pe-o parte, in timp ce imi priveste chioras hainele mele de orasean.
Si casa parintelui Marinescu seamana cu un labirint. Camere incurcate, holuri tot mai intunecate, pana vad o linie verticala, de lumina galbuie. Usa e intredeschisa. O imping usor si tresar de uimire. Intr-o odaita mobilata simplu, cu un pat, o masa si un dulap, parintele ma asteapta! Mainile i se odihnesc pe bratele unui fotoliu. E vechi, foarte vechi, dar atitudinea parintelui il face sa para un jilt regal. Sta drept, e imbracat cu haina preoteasca, severa, din care rasare gulerul alb, al camasii incheiate pana la ultimul nasture. Pielea mainilor e fina si alburie, o albeata care i-a cuprins obrajii si parul, creandu-ti senzatia ca te afli in fata unui personaj spiritualizat pana la transparenta. De sub sprancenele albe, abia trasate, ma fixeaza o privire blanda si cercetatoare. "Intra, intra fiule. Ia loc", imi spune parintele, fara sa fie surprins de aparitia mea, desi nu anuntasem pe nimeni ca voi veni!
Patriarhul campiei
Parintele Alexandru Marinescu are o suta de ani. A sosit in Maia in 1937, dupa ce si-a terminat studiile la Bucuresti, unde a cunoscut multe din personalitatile timpului, de la Enescu la Dimitrie Gusti. De-atunci, de sapte decenii, nu a incetat sa fie constiinta si duhovnicul satului, sprijinul si salvarea fiecarui taran in parte, indiferent de necazul sau. La randul lor, taranii au facut zid in jurul parintelui. Intermediar intre ei si eternitate, il considera sfant...
Fereastra camerei are jaluzelele trase. Nici o raza de lumina nu patrunde in interior. Se aude doar focul mocnind in soba si am impresia ca sunt undeva, suspendat in timp. Fara zi, fara noapte, doar cu jarul trosnind.
- Parinte, aniversati un secol de existenta, pe care l-ati dedicat aproape in intregime credintei. De unde va vine puterea? Ati avut, in tot acest timp, un inger de paza? Exista ingeri pazitori?
- Exista inger pazitor, sigur ca exista. Este o forta, o forta de sus ce se afla permanent langa tine. Nu iti spune el ce sa faci, dar iti rascoleste constiinta, te indeamna sa alegi intre bine si rau. Tu singur vei judeca ce ai de facut. Tu singur te asezi unde iti este locul. Eu, la inceput, am mers pe marginea unei fantani. Nu stiu ce voiam sa fac. M-am apucat de jgheaburi. Au inceput sa imi tremure mainile. Din ce in ce! Gata, gata! Am intrat pana la mijloc! Acu, acu! Gata sa imi dau drumu! Si, deodata, am simtit cum ma apuca o mana si ma trage inapoi. M-am uitat in jurul meu si nu era nimeni. Si-am ramas asa, sa ma intreb ce-a fost cu mine, ce m-a tras in fantana. A fost prima oara cand am simtit ingerul meu pazitor. A doua oara, cand l-am simtit, imi era rau. Rau de tot, incat ma gandeam ca in cateva zile voi muri. Ma obseda ideea ca o sa mor. La un moment dat, m-a luat cineva de mana, m-a ridicat in sus si mi-a dat drumul intr-un haos. Am plutit. Si deodata am iesit iarasi la suprafata. Ingerul mi-a aratat cum este dincolo de moarte, apoi m-a adus inapoi la viata. Ingerul e permanent cu tine, te insoteste acolo unde mergi cu ganduri bune, curate. Te salveaza in momentele de rascruce ale vietii. Si cand am venit in Maia, sa ma ierte Bunul Dumnezeu, dar simteam ca ceva ma indeamna de la spate. Intram intr-o lume necunoscuta, dar simteam o forta care ma impinge. Am fost chemat sau poate ca ingerul m-a adus aici.
- V-ati petrecut toata viata in Maia, un sat necunoscut, de la capatul Baraganului. Astazi, multi tineri isi parasesc satele si pleaca la oras sau in strainatate. Pe dumneavoastra ce v-a tinut aici?
- Ce m-a tinut pe mine aici... Taranii au o filosofie a lor, ancestrala. Oamenii astia sunt aici de cateva mii de ani. Ei nu se trezesc dupa ceas. Se scoala dupa mersul planetelor. Dimineata, se uita unde e Sirius. Isi mulg animalele si muncesc campul tot privind cerul. Exista o viata speciala, la masa, la imbracaminte, la vorba. Aici e o viata speciala. Cineva a avut viziunea de a muta satul la oras. Sunt parcuri minunate, sunt muzee deosebite, dar nu e acelasi lucru. Ruralul este mult mai puternic si va invinge. Migratia aceasta e o boala ca toate boalele. Ca un microb care a devenit epidemie. Cu totii, gramada la oras. Dar nu poti lua o piesa de aici ca sa o montezi in alta parte. Nu poti lua taranul de aici si sa il muti la oras. Degeaba ii dai cinematograf, teatru sau baie si tot confortul. Lui ii va lipsi intotdeauna ceva ce doar aici are. Ceea ce e la sat nu se poate inlocui cu nimic din ceea ce este la oras. Sunt legaturi cu pamantul asta de mii de ani. Nu le poti schimba de la o zi la alta.
As mai fi avut nenumarate intrebari pentru parintele Marinescu... Despre cultul mortilor, atat de puternic in satele din campie, despre zecile de castele presarate prin Baragan sau despre eroii ale caror cruci le-a adunat in curtea bisericii. Eroii tarani, cazuti la datorie, in razboaie, carora le face si azi parastase, strigandu-le numele in fata satului... Parintele se invaluie insa in tacere. Il las alaturi de ingerul sau pazitor.
Fantoma unui castel
Satul Maia se termina in varful unui deal, rasarit nu se stie cum, in mijlocul campiei. De-acolo se vede Baraganul ca in palma. Vechiul drum al postei de la Bucuresti spre Moldova apare ca un firicel de ata, iar padurea e ca un port cu sute de catarge ce se leagana in vant. Destinul satului s-a legat de cel al familiei Catargi, inca de la 1800, dar taranii vorbesc de parca ar fi fost ieri. Barbu Catargi, intaiul prim-ministru al Romaniei Unite, a marcat viata celor din Maia. Despre drama lui inca se vorbeste pe ulite.
Varful acestui deal e netezit si imi dau seama ca aici a fost ceva. E o absenta uriasa pe acest platou, deasupra campiei, acoperit cu iarba ingalbenita si incalcita. Intr-un singur colt s-a pastrat o urma. La inceput, pare o movilita oarecare, insa de-aproape, se vede o bucata de zid. Sunt cateva caramizi acoperite cu muschi si ierburi. In aceasta bucata de zid a ramas concentrata istoria acestui loc.
Povestea satului Maia sta agatata de gramajoara asta de caramizi acoperita de buruieni. Istoria coltului de zid incepe cu mult timp in urma, la 1830. Pe-atunci, Barbu Catargi era un tanar student la Paris. Era indragostit de istorie si de literatura. Studia artele plastice, retorica si dreptul. Parisul ii oferea delicii intelectuale si viata parea ca promite doar lucruri sublime. Probabil asta l-a facut pe tanarul studios sa mearga impreuna cu printul Stirbei la cea mai renumita ghicitoare din Paris, Lenormande. Ghicitoarea i-a prezis lui Stirbei ca va ajunge om mare in stat. Lui Catargi i-a spus insa, ferindu-si privirea, ca va avea "o moarte violenta". O predictie sumbra ce il va urmari intreaga viata. Intr-o zi, cand s-a intors de la vanatoare, trasura s-a rasturnat. Pusca pe care o tinea in mana s-a descarcat. Sotia lui Catargi, Ecaterina, cu presimtirea unei nenorociri, a venit repede sa vada ce s-a intamplat, si el i-ar fi spus: "Nu de data asta, draga Catinco".
Catargi a ajuns apoi prim-ministru sub Cuza. Resedinta sa preferata era la Maia. Aici a avut mai intai conac si apoi a facut un castel. Pe varful dealului din marginea satului, a ridicat un castel cu 52 de camere, cu lampadare din argint masiv, cu podele de lemn ca o tabla de sah. Castelul era in drumul ce lega pe-atunci Moldova de Tara Romaneasca. Aici opreau boierii sa puna la cale treburi politice si tot aici se intalneau la baluri ce tineau pana in zori. Erau siruri nesfarsite de trasuri si rochii stralucitoare, parfumuri frantuzesti se ridicau in aerul incins al campiei. Pe-atunci, Baraganul nu era ceea ce vedem astazi. Era locul de promenada al marilor boieri din Muntenia, gradina lor. Castelul de la Maia nu era inconjurat de camp gol. Celebrul arhitect peisagist Mayer, cel ce a facut Cismigiul, ridicase in jurul lui o gradina englezeasca fabuloasa. Cu fantani si alei, cu plante si flori exotice, cu pauni ce calcau trufas. Castelul era legat de drumul principal cu o alee lunga de cativa kilometri, ce avea de-o parte si de alta, pe toata lungimea ei, arbori exotici. Astazi, au mai supravietuit numai doi. Se afla in curtea bisericii. Sunt singurii arbori Sofora din Romania si sunt declarati monumente ale naturii. Asa arata Baraganul inainte, pe vremea cand boierii stiau sa se bucure de aerul sau dulce, parfumat cu miros de grau.
Ce a ramas din toate astea? Ma asez pe gramajoara de caramizi de la picioarele mele. Trag adanc in piept aerul incarcat cu miros de pelin uscat. In golul unde altadata era castelul, danseaza nalucile domnitelor de odinioara. Se aprind luminile in castel, candelabrele de argint stralucesc, se aude clinchet de pahare. Pe ulita noroioasa, cativa copii din sat, incaltati cu cizme de cauciuc, alearga dupa o minge sparta si dezumflata.
Asasinatul
E vara. 8 iunie 1862. Sub dogoarea puternica a soarelui, taranii muncesc pe camp. Brusc, cerul se acopera de nori negurosi... Urca de la marginea orizontului, cufundand lumea in bezna. Apoi, se starneste si vantul, o vijelie rece si suieratoare, ce-i face pe oameni sa se arunce cu fetele la pamant. In clipa aceea se aude o bubuitura puternica: crucea de pe turla bisericii e trantita in tarana campiei. In aceeasi secunda, pe dealul Mitropoliei din Bucuresti s-a auzit o impuscatura. In vreme ce trecea cu trasura pe sub bolta de piatra a bisericii, Barbu Catargi a fost asasinat cu un foc de pistol. "L-au impuscat pe Catargiu! L-au impuscat pe Catargiu!", a strigat cineva.
Era ora 17 si 45 de minute. Politia a inchis imediat zona. Dar in ciuda cercetarilor intreprinse, ucigasul nu a fost gasit. Catargi a fost impuscat de-aproape, in ceafa. In rapoartele vremii este chiar notat ca impuscatura a fost atat de aproape, incat parul ii era ars la ceafa. Cuza a facut un scandal urias. A pus o recompensa de 6000 de lei pentru gasirea ucigasului si au fost arestati 200 de suspecti. Ancheta a trenat cativa ani. Privirile acuzatoare s-au indreptat catre liberali. Unii il acuzau chiar pe Cuza de complot: sora lui Catargi, Maria Obrenovici, era amanta domnitorului, si deseori, cei doi barbati aveau discutii in contradictoriu. I.C. Bratianu ar fi declarat ca asasinul nu este un roman. Insusi prefectul a fost banuit. Cineva a vazut cum la plecarea celor doi din curtea Mitropoliei, acesta il tinea pe Catargi cu o mana de dupa umeri. Se spune ca pe patul de moarte, Nicolae Bibescu ar fi zis, inainte sa-si dea obstescul sfarsit... "Iarta-ma, Barbule!"... Asasinarea lui Catargi ramane pana azi un mister.
Mii de admiratori ai marelui om politic au venit la catafalcul sau, pentru un ultim si trist omagiu. Apoi sicriul a plecat spre mosia sa draga, la Maia. Cortegiul funerar a ajuns noaptea. Un sir de faclii ce inaintau prin campie. Asa a fost adus in sat premierul asasinat: la lumina galbuie a tortelor ce rupeau intunericul. Taranii il asteptau. Au cerut ca de la marginea satului si pana la biserica, sa care ei sicriul. Erau imbracati in camasoaie albe, lungi, cu caciulile in maini. Facliile le luminau fetele, pe care nu puteai citi nimic. Fete impietrite, priviri fixe. In tacere deplina, taranii au dus pe brate sicriul boierului lor. L-au dus pana in biserica si acolo au ingenuncheat si s-au rugat pentru iertarea lui. Biserica era plina de spinarile arcuite ale taranilor. Mirosea a lumanari, si clopotul trimitea sunetul sau rotund, monoton, in bezna vasta a campiei.
Azi, in biserica din Maia se afla o placa funerara din marmura. Am crezut ca sub ea se afla sicriul lui Barbu Catargi. Dar o femeie ce ingrijeste biserica ma ia de mana si ma trage langa celalalt perete. Da cateva scaune la o parte. Ridica presurile taranesti intinse pe jos. In podeaua bisericii apar doua usi mari si negre. Le deschide, si o scarita asternuta cu aceleasi presuri ma duce in strafundurile bisericii. Mai intai vad o cruce prinsa intr-o firida: "Asta e crucea de pe turla bisericii. O furtuna mare a rupt-o exact in momentul in care a fost impuscat Catargi. A fost semn de la Dumnezeu", spune femeia si-si face cruce. Cativa pasi mai la dreapta e cripta. O candela sta mereu aprinsa. Drapelul Romaniei Unite. Sotii Catargi.
Icoanele imparatesti
Din mosia Catargiilor nu a mai ramas astazi decat o biserica si doi arbori Sofora. Dupa venirea comunistilor, castelul a disparut. Istoria l-a suflat asa cum ai sufla intr-o papadie, imprastiindu-l in toata campia. Parti si obiecte din castel s-au raspandit prin casele tuturor satelor din imprejurimi. Au ajuns pana la zeci de kilometri departare, la Urziceni, unde inca se mai gasesc doua candelabre din argint. Unii tarani au carti vechi, cineva are bastonul lui Barbu, altii mai tin ascunsa cate o lingurita cu monograma sau o cupa de cristal frantuzesc.
Parintele Marinescu a strans din timp o buna parte din ramasitele castelului. Se gandea ca va veni o zi cand va face un muzeu cu ele. Icoane si obiecte, le-a tinut ascunse pe toate, unele ingropate in pamant. Cand se anuntau controale de la partid si el era in biserica, facea un semn discret. Cateva babute o luau pe data din loc. Cu broboade negre trase pe ochi, cu pasi tarsiti, mergeau pe ulita, pe langa garduri. Nimeni nu le-ar fi luat in seama. Dar ele se duceau direct la casa parintelui unde, din anumite cotloane, scoteau icoanele imparatesti si argintaria si le ingropau in locuri pregatite anume de parintele lor. Babutele satului, ce pareau preocupate doar de lumanari si coliva, erau oamenii de incredere si de mare taina ai parintelui Marinescu. Asa a reusit sa salveze de furia comunista zeci de icoane de o valoare inestimabila. Le-a ingropat, le-a ascuns, le-a tainuit, impreuna cu batranele satului. Oamenii au facut mereu zid in jurul sau. Dupa revolutie, taranii au venit si au muncit pe rand, voluntar, la ridicarea unei casute in curtea bisericii. E alba, modesta, si acum, in fata ei flutura steagul Romaniei si al Uniunii Europene: muzeul satului. Ulita pe care se afla a fost botezata imediat Strada Muzeului si i-au pus chiar si o placuta. Muzeul are gardian si sistem de alarma. E bogatia lor, e primul lucru pe care il arata strainilor ce ajung in sat.
Florian, un baiat tanar si blond, a fost ales muzeograf: "La inceput stiam despre Catargi doar povestile care circulau prin sat. Apoi mi-am luat carti si am invatat pe dinafara ceea ce mi-a zis parintele Marinescu", spune el si ma invita in muzeu.
Cele trei camarute sunt burdusite cu minunatii. Carti vechi, imbracate in piele sau cu coperti de lemn, primele tiparituri sau carti scrise de mana, intr-o caligrafie uimitoare. "Asta este o biblie greceasca", imi spune Florian, si mainile lui mari, de taran, ii tremura neindemanatic, in timp ce scoate dintr-un toc de piele o carticica minuscula. Unele dintre carti sunt expuse in vitrine, dar cele mai multe stau in teancuri, inghesuite pe mai multe randuri. "Nu avem spatiu. Cu puterea satenilor atat am facut. Ne-ar trebui mai multe camere. Am putea sa facem un muzeu adevarat aici. Dar nu avem aer conditionat, nu avem aparat care sa scoata umezeala din aer. Ne descurcam cu ce avem, dar sa stiti ca sunt foarte vechi si valoroase lucrurile noastre", imi spune Florian si se duce sa caute niste albume cu fotografii de epoca. Cealalta camera e cu icoane si obiecte bisericesti. In muzeu e un ger cumplit, mai frig decat afara. Dar imediat ce ai intrat in camera icoanelor, simti cum te invaluie caldura din ochii sfintilor. Drept in fata, sunt trei icoane mari, imparatesti. Mari de peste un metru, cu foita de aur stralucind ca soarele de vara deasupra Baraganului. Icoanele imbraca peretii camerei in culori aprinse sau sterse. Unele sunt afumate, sfintii abia se ghicesc. Altele sunt pictate pe ambele fete. Fiecare icoana are o poveste, parintele Marinescu o stie pe fiecare in parte. Peste 200 de icoane au donat taranii pentru facerea muzeului. Vad o icoana ciudata, din trei bucati, un triptic. "Cele doua parti laterale au balamale - poti deschide sau inchide icoana. Bunicii nostri aveau asa ceva. O puneau la brau cand plecau cu oile peste campuri sau cand se duceau la targuri pe distante mari. Daca simteau nevoia sa se roage, se opreau pe camp, desfaceau tripticul si se rugau ca in biserica." Icoana care transforma campia in biserica, imi spun, si ochii imi fug pe icoana mare de-alaturi, al carei sfant pare ca va fi langa mine doar dintr-un pas. "Asta e o icoana mai speciala. Cand au inceput sa se refugieze romanii din Basarabia, plecau si ei cu ce aveau mai de pret. Parintele Marinescu a ascuns niste romani fugari, le-a dat adapost. Ei, ca multumire, i-au daruit pentru biserica icoana asta." Pentru superbele icoane din Maia, parintele Marinescu a fost ispitit cu zeci de mii de dolari. Dar sfintii din Maia nu sunt de vanzare. Locul lor e acolo, printre taranii care i-au daruit.
Peste tot, in muzeu, sunt risipite obiectele familiei Catargi. Chiar langa cele trei icoane imparatesti, e un mic sicriu din sticla. In el se vad hainele patate de sange, pe care Barbu Catargi le-a purtat in ziua asasinatului. Taranii le pastreaza intocmai ca pe sfinte moaste. Palaria mototolita. Pete maronii de sange. Parca toti sfintii din sala le pazesc cu privirile lor.
Epilog
- Parintele Marinescu mi-a spus ca prin Maia a trecut un mare scriitor rus, Tolstoi. Bunicii dumneavoastra v-au povestit ceva despre el, il intreb pe nea Gheorghe Nicolae.
- Tolstoi? Tolstoi si mai cum? intreaba el, scarpinandu-se la ceafa. Caciula ii aluneca pe frunte si el o indreapta.
- Lev. Lev Tolstoi.
Sta in poarta, sprijinit in sipcile de lemn. O striga pe sotia sa. Apare o femeie slabuta si pipernicita, cu o broboada verde pe cap. Isi sterge mainile ude pe poala sortului.
- Lisandrina, tu ai auzit de unu`, Lev Tostoi, sa fi trecut prin sat pe la noi?
Femeia priveste intr-o parte si cauta in amintiri. Cand au murit ai batrani, cand a nascut primul copil, cand s-a maritat si au cantat lautarii din sat, cand mergea la seceris in caldura campului, cand era mica si bunicul ei ii spunea povesti. Ridica din sprancene si din umeri in acelasi timp, inchizand ochii. Gura devine o linie subtire, cu colturile in jos. Clatina din cap. Nea Gheorghe asteapta jucandu-se cu un deget in gaura ilicii de lana.
- Nu stim de Tolstoi asta. Dar daca zice parintele ca a fost, inseamna ca asa e. O fi fost, ca noi i-am primit cu draga inima aici pe toti. Asa a fost Maia, satul asta, a avut inima larga pentru toata lumea.