Din tot mai bogata bibliografie a ultimilor ani se vede ca lumea literara si artistica era "obiectivul" cel mai atent supravegheat de politia politica ceausista, care vedea in libertatea de spirit si de opinie a creatorilor o permanenta primejdie pentru regimul totalitar. Un imens aparat de securisti si informatori functiona pentru a preveni si anihila "prin mijloace specifice" orice forma de opunere publica a intelectualilor la tirania ideologica. Pe langa politrucii culturali, multime de functionari ai terorii, ierarhizati pe grade militare, erau platiti sa inspaimante si sa manipuleze oamenii de litere, artistii, considerati mai recalcitranti decat restul populatiei si, cu cat mai talentati, cu atat mai greu de pus "pe linie". Lucruri care unui tanar de azi ii par normale - tinerea unui jurnal intim, citirea unor carti publicate in Occident, corespondenta cu strainatatea, sedinte de cenaclu sau comentarii intre colegi - erau vazute ca "activitate dusmanoasa" si, in perioada dejista, atrageau condamnari la ani grei de inchisoare. In epoca Ceausescu, nu se mai aresta, dar "sectorul arta-cultura" fusese imbibat cu informatori, unii din randul artistilor cu autoritate profesionala, fata de care colegii se exprimau cu deplina incredere. Nu pot sa judec aici motivele pentru care anumiti scriitori buni au devenit turnatori - fiecare e un caz particular complicat, dupa cum complexa e si psihologia artistului. De asemenea, nu pot admite faptul ca, odata declansata "dosariada", supusi blamului public sunt doar cei racolati, si nu ofiterii de securitate care ii constrangeau si ii foloseau, exploatandu-le vulnerabilitatile. Punerea reflectorului exclusiv pe "colaboratori" mi se pare o diversiune menita sa distraga atentia de la adevaratii executanti ai politiei politice, unii inca in functii, altii retrasi cu pensii confortabile. Si pe care nimeni nu-i deranjeaza nici cu o intrebare, desi numele si faptele lor apar in clar pe documente. Nu ma pot opri sa cred ca tot ei sunt cei ce acrediteaza din anonimat imaginea de mari ticalosi a unor personalitati de valoare, cu scopul de a topi intr-o pasta uniforma, intinsa pe chipul intregii societati, vinovatiile.
Incepand din 1996, cand sub egida Sri s-a publicat Cartea alba a Securitatii. Istorii literare si artistice 1969-1989, continuand cu impresionantul volum din 1998 al Doinei Jela, Aceasta dragoste care ne leaga - reconstituire a martiriului Ecaterinei Balacioiu, mama Monicai Lovinescu -, si apoi cu Artur. Dosarul lui Ion Caraion, alcatuit de Mihai Pelin in 2001 - scoaterea la lumina a delatiunilor facute timp de 17 ani, din 1964 pana in 1981, de un foarte pretuit poet, eseist si traducator a facut sa curga multa cerneala. Oricum, indiferent de fatarnicia, tradarile, rautatile si ticalosiile inacceptabile ale omului, opera lui isi mentine locul in literatura romana.
Cartea pe care va indemn sa o cititi selecteaza din sutele de turnatorii semnate cu nume de cod Nicolae Anatol si apoi Artur doar pe cele ce au legaturi directe sau indirecte cu obiectul de studiu al Inmer, adica notele informative privind prietenii si cunostintele din exil, precum si despre relatiile scriitorilor din tara cu diaspora din Occident. Ion Caraion actioneaza dupa instructiunile exprese ale ofiterilor de securitate, dar si din proprie initiativa, isi permite chiar sa le dea sugestii pentru imbunatatirea imaginii Rsr prin propaganda culturala inteligenta sau prin concesii menite a nu inflama spiritele. Documentele sunt structurate in trei capitole, ca trei acte ale dramei ce a fost viata lui Ion Caraion. Primul contine rapoarte si referate despre recrutarea lui ca agent, in camera de ancheta a penitenciarului din Adjud, in 1964. Semnarea angajamentului era pretul eliberarii lui (fusese condamnat a doua oara, la 25 de ani, din care trecusera abia 5). Capitolul cel mai amplu contine o selectie din delatiunile furnizate securistilor specializati in supravegherea oamenilor de cultura. Unele cumplite, ponegrind cu rautate patologica vechi prieteni de a caror afectiune fraterna se bucura, denuntand colegi apropiati sau furnizand liste cu persoane ce scoteau din tara manuscrise. (Cea mai cutremuratoare si chiar de neinteles in cinismul ei e nota scrisa de Craciun in 1972 in care povesteste reactia lui N. Steinhardt dupa confiscarea manuscrisului Jurnalul Fericirii, pe care chiar el, Caraion, il semnalase si livrase Securitatii). Ultima sectiune o alcatuiesc documente provenite de la Um 0225, dupa ramanerea lui "Artur" cu sotia si fiica in Elvetia, in 1981, unde obtinuse azil politic. Sunt planuri de masuri pentru compromiterea si izolarea lui, atat in ochii exilului, cat si ai scriitorilor din tara. Aplicat riguros, planul securistic reuseste: Ion Caraion moare izolat si suspectat in 1986, iar posteritatea il judeca si azi foarte aspru.