In 2007 se implinesc sapte ani de la moartea lui Horia Bernea. Interviul de fata i-a fost luat in urma cu zece ani, pe vremea cand marele pictor se afla in plina maturitate artistica. Amanat, apoi ratacit, textul a iesit la lumina dintre filele unui album. Il publicam, cu speranta ca admiratorii lui Horia Bernea se vor bucura sa afle, post-mortem, noutati biografice spuse la persoana intai
"Sunt o sinteza de moldovean cu muntean si transilvanean"
- De unde sunteti, maestre?
- Sunt nascut in Bucuresti, in 1938, deci intr-o perioada foarte tulbure. Din cauza vremurilor extrem de agitate, taica-meu s-a gandit sa ne duca pe toti la Brasov, la Poiana Marului, intr-un sat in care mergea el cand era student. Acesta este sensul migratiei noastre si al faptului ca eu ma simt, in mare parte, ardelean. Aceasta mutare timpurie, in perioada de formare, a atarnat foarte greu. Cu toate ca sunt bucurestean, unde locuiesc de atatea decenii, am o componenta brasoveana puternica. Eu sunt o sinteza de moldovean, cu muntean si transilvanean. In plus, bineinteles, sunt si putin grec; un stramos al mamei a venit in secolul al Xviii-lea din Grecia, pare-se din Peloponez. Mama tatalui meu se trage din acei branzari, ciobani transilvaneni care veneau sa-si pasca oile in zona Brailei sau in Dobrogea, iar tatal tatalui meu era moldovean, muncitor in portul Brailei. Taica-meu era foarte mandru cu ascendenta lui braileana.
- Tatal dvs., Ernest Bernea, a fost un impatimit al fotografiei etnografice. Credeti ca l-ati mostenit in vreun fel?
- Pasiunea pentru fotografie a tatalui meu era, poate, o componenta a firii lui artistice, dar era totusi o preocupare adiacenta; el a facut parte din echipele monografice ale lui Dimitrie Gusti. Tatal meu a fost intemeietorul catedrei de etnologie, pe cand era asistentul lui Simion Mehedinti. Tata a facut parte dintr-o generatie extraordinara: Cioran, Eliade... Ei au facut o foarte buna scoala si au venit intr-o Romanie Mare pe care au ajutat-o sa straluceasca.
- E un fapt public deja, ca d-l Ernest Bernea a fost simpatizant al legionarilor?
- Chiar mai mult, a fost considerat un fel de ideolog al miscarii legionare. Eu am asistat la recursul pe care l-a facut sora tatalui meu, la Tribunalul Militar, cred ca era prin 1956. Tata fusese condamnat la 10 ani de temnita grea. Acolo se spunea ca era "filosof existentialist". Toate condamnarile de la vremea aia au fost facute pe baza unor acuzatii retroactive - erai acuzat de faptul ca, in urma cu 10-15 ani, erai membru al Pnt-ului, erai la liberali sau la legionari; oricum, toti erau condamnati pentru niste lucruri care la data cand le facusera erau legale. Sa va dau un exemplu de mentalitate comunista. Ma voi referi la acuzatiile aduse tatalui meu: cine se ocupa de civilizatia romana sateasca are ceva cu muncitorii, pentru ca il preocupa taranii. Tin minte ca in actul lui de acuzare era trecut: "politica antimuncitoreasca"! Asa au fost condamnati sute de mii de oameni. Referitor la miscarea legionara, tata spunea: "Am crezut ca intru intr-o organizatie de dreapta moderata si m-am trezit intr-o miscare extremista". Eu cred ca ar trebui discutat serios subiectul miscarii legionare, fara patimi si furie. Majoritatea legionarilor au patimit degeaba, pentru ca unii, intr-un moment de mare criza, au facut crime. De exemplu, taica-meu a suferit cel mai mult, a fost cea mai neagra zi din viata lui atunci cand a aflat ca a fost omorat Iorga, care era un idol pentru el. Va dati seama, nu oameni ca taica-meu l-au omorat pe Iorga!
- Ce credeti ca atragea tinerii spre miscarea legionara? Marii intelectuali interbelici au fost, aproape fara exceptie, sedusi de ea.
- Cand s-a intors de la studii, de la Paris, tatei i se parea totul impur, nu-i placea nimic, toti pareau panglicari si escroci. Consider ca orice miscare ce isi propunea putina curatenie prindea imediat la acesti tineri. Era firesc. Disparitia partidului conservator de dreapta, al lui Petre Carp, se pare ca a aruncat pe multi tineri in tabara legionarilor.
- Ceea ce, mai tarziu, unora le-a fost fatal...
- Taica-meu a lipsit 13 ani din viata noastra, a fost la puscarie. Si prin `49-`50, lipsea mult de acasa, se ascundea, pentru ca se faceau arestari in zona Brasovului. Sunt lucruri pe care le-am aflat mult mai tarziu. Problemele mele de atunci erau joaca si desenul. Nu am sesizat cu adevarat gravitatea evenimentelor decat in 1952, cand a fost arestat chiar de langa mine, din casa. A fost o experienta dura. Asa am invatat sa vad efectele unei politici.
- Cred ca va numarati printre cei care au, intr-adevar, dreptul sa ceara judecarea comunismului...
- Cu siguranta. Stiti ce au insemnat crimele comunismului pentru familia mea? Nu doar arestarea lui taica-meu, ci si moartea mamei, in 1957; ea trebuia sa-si faca o operatie si nu s-a putut duce, pentru ca avea trei copii si un salariu amarat de profesoara. A murit de cancer la vezica biliara. Nu trebuie sa omitem un alt aspect: criza familiei. Tata, cand s-a intors dupa puscarie acasa, a gasit-o pe mama moarta... Toate astea trebuie calculate in contul crimelor comunismului, dar societatea tinde spre o adormire ingrijoratoare...
- Nu e vorba doar despre adormire sociala, ci si despre o barbarizare continua...
- Intr-adevar, se vede un fel de barbarizare a Romaniei. Asta se vede si din disparitia lucrurilor minore, care dadeau un "ceva" special. De exemplu, eu am intalnit pe cineva care se mira ca se pune cimbru pe friptura! Sau oameni care nu stiau ca se beau mai multe feluri de vinuri la o masa. Luati o carte de bucate de la 1900, una de la 1950 si una din zilele noastre. Chiar la nivelul cartii de bucate se observa o barbarizare, o saracire. Am ajuns foarte inapoiati, foarte putin stiutori in a ne infrumuseta existenta. Inca mai exista, dar sunt din ce in ce mai putini, oameni care traiesc destul de fericiti in conditii foarte proaste. Sa stiti ca nu trebuie sa vorbim despre Pib, ca fiind indicatorul bunastarii. Bunastarea este data de gradul de stabilitate si de coerenta societatii, care la noi erau foarte mari. Bunastarea a fost scoasa din tatani si am ajuns asa cum se vede.
"Am fost un copil talentat.
Chiar foarte talentat"
- Sa vorbim si despre artistul Horia Bernea. Cand ati inceput sa pictati?
- Pictura a fost o pasiune de cand eram mic. Eu am fost un copil talentat, chiar foarte talentat. Am trait intr-un climat de incredere totala fata de mine. Exceptand pictura, am avut si alte pasiuni: geologie, botanica, dar cea mai lunga a fost astronomia, care m-a facut sa ajung la fizica atomica, avand ideea sa studiez astrofizica.
La pictura am revenit abia in ziua inmormantarii lui Stalin. Nu are nici o legatura, dar nu pot sa uit. Dar o intoarcere totala si constienta s-a produs in 1957, cand am inceput sa fac studii de nud; erau doua ateliere in fostul complex Simu, unde acum este magazinul Eva... Dupa aceea, am dat examen in diferite locuri, de teama armatei. Nu am putut intra la Academia de Arte, din pricina originii. Dar nu am incercat ca Mirel Zamfirescu, care a dat de 8 ori si a reusit sa intre, in cele din urma, doar cand se terminase cu dosarele. Am intrat la ceea ce se numea Institutul Pedagogic "Sorbona", unde am profitat foarte mult de cei trei ani de atelier. Aceasta a fost adevarata mea scoala. Am avut profesori foarte buni, unii erau chiar mai buni decat cei de la Academia de Arte.
- Sunteti initiator al grupului de peisagisti de la Poiana Marului...
- Este, practic, rezultatul dorintei mele si a altor colegi de a suplini ceea ce nu aveam. Simteam o foarte mare nevoie de lucru dupa natura. Eu traiam un fel de distorsiune interioara, pentru ca stiam foarte multe, dar practica era zero. Am simtit nevoia sa fac studii. Dar unde puteai face studii cel mai bine? Dupa natura! Nu costa, este diversa - la infinit - si ofera o anumita curatenie. Ganditi-va ca, in ceea ce se numea arta la vremea aia, inca erau urme ale realismului socialist. Pot spune ca mentorii mei, profesorii adevarati ai studiului dupa natura, au fost Andreescu si Van Gogh. Acest grup de la Poiana Marului era compus si din oameni care nu mai fac pictura in ziua de astazi. Pentru mine, insa, a fost un lucru determinant. Pentru altii, a fost doar un mic episod cu valoare informativa.
- In ce masura identificati peisajul cu starea de spirit?
- Sunt niste trepte. Uneori poti face astfel de apropieri. Poti fi sclavul direct a ceea ce vezi. La peisajul de tip expresionist, este o stare de spirit vazuta printr-un peisaj, si nu un peisaj vazut printr-o stare de spirit, ca la romantici. Consider ca momentul bun este acela cand totul se unifica. Atunci cand un om cu preocupari multiple ajunge sa nu le mai considere corvoada, se poate spune ca are un echilibru interior.
- Este si cazul dvs.?
- Eu am ajuns la un fel de moment de sinteza: activitatea mea de zi cu zi, de la muzeu (Muzeul Taranului, n.n.), se imbina cu cea de a citi, a respira sau a face desene. Lucrurile trebuie sa se unifice, bineinteles, pastrandu-si caracterul: nu fac pictura cand mananc. Eu am preferinta pentru anumite mancaruri, ceea ce nu este strain de faptul ca am anumite subiecte sau ca ma imbrac intr-un anumit fel. Cand obtii o coerenta a vietii tale, cand totul se desfasoara sub aceeasi cupola si-acelasi duh, cu toata nelinistea actuala, traiesti momente bune.
- Pictorul Horia Bernea este si ctitorul Muzeului Taranului...
- Muzeul este un capitol aparte. Desi este vechi, poate fi considerat, intr-un fel, o ctitorire a noastra. Muzeul de Arta Nationala, infiintat in 1906, este creatia lui Alexandru Tzigara Samurcas. Prin hiatusul cauzat de comunism, noi suntem cei care l-au refacut. Aceasta refacere a beneficiat de doua lucruri: nu s-a pierdut nimic din patrimoniu si am avut avantajul de a incepe de la zero.
- Era nevoie de un muzeu al taranului? Nu credeti ca este redundant? Exista si un muzeu al satului...
- Muzeul Satului are cu totul alt caracter. Se ocupa de reconstituiri. Noi nu facem deloc o reconstituire, manipulam alt tip de probe. Muzeul Taranului se ocupa de tot ce reprezinta antropologia satului romanesc, iar Muzeul Satului este o incercare de reconstituire a ceea ce inseamna spatiul fizic al satului traditional. Muzeul Taranului are un aspect pavilionar, Muzeul Satului este in aer liber. In plus, vreau sa va spun ca eu m-am luptat sa se cheme "Muzeul Taranului". Este banal, dar ramane. Trebuie sa stii sa botezi bine.
- Vorbiti-mi despre expozitiile tematice ale muzeului.
- Daca am fi fost intr-o tara normala, ceea ce nu e cazul, ar fi trebuit sa deschidem cu o mare expozitie despre colectivizare, in care sa aratam cum s-a distrus taranimea romana. Nu am facut expozitia despre colectivizare, pentru ca ar fi fost, in primul rand, o expozitie revendicativa, monumental de anticomunista! Bun crestin fiind, m-am gandit ca ar trebui sa deschidem cu o expozitie, daca nu impaciuitoare, una care sa se afle sub acest semn unic al pacii - crucea. Este un semn sub care poporul s-a nascut si taranul roman a trait.
- Ce va propuneti sa mai faceti?
- Doua lucruri: in primul rand, sa terminam consolidarea, iar in stilul de lucru care s-a instalat la Muzeul Taranului nu trebuie sa existe nici un moment autopastisa. Ceea ce a fost un mesaj impotriva cliseului in muzeologie sa nu devina, el insusi, un cliseu. Bineinteles ca ne dorim bani, nu numai pentru consolidarea muzeului, ci si pentru achizitii. Noi ar trebui sa cumparam tot ce se poate, cat inca se mai poate, inainte ca satul traditional sa dispara definitiv...