Batranul din vazduh
Constantin trecuse prin toate suferintele posibile ale lumii acesteia: orfan lasat in voia sortii, prin catunele campiei Baraganului, descult, slab si plin de boli. Nu a simtit niciodata mangaierea mainilor parintesti, n-a auzit, in toata copilaria si adolescenta, macar o vorba de alint. S-a casatorit tarziu, cu o femeie pe care a iubit-o mai mult decat pe sine insusi, dar care l-a batjocorit si l-a umilit fara incetare. Zice ca, pana la varsta de aproape 30 de ani, nu a avut nici o bucurie. Zambetul a aparut pe chipul sau doar o singura data, cand se indragostise de ea. Atat. In luna mai a anului 1987, L-a strigat prima data pe Dumnezeu. Nu-I mai rostise numele pana atunci. Era noapte, se afla acasa. In odaia de alaturi dormea sotia necredincioasa (n-a putut-o alunga niciodata, caci o iubea prea mult). Si-a prins tamplele in palme, si a spus: "Ia-ma, Doamne, ca nu mai pot sa traiesc pe pamant!". Parca toate napastele vietii sale se adunasera in strigatul acela disperat. Nu dorea nimic altceva decat sa moara. Dumnezeu parca l-a ascultat. Dupa doar cateva zile, Constantin se imbolnavea grav si era internat in spital, cu dureri groaznice. Din cauza acestor dureri, pe care nu i le putea curma nici un medic, pe data de 10 mai a paralizat si a intrat in coma. Nu a murit. Dupa o luna a deschis ochii, privind uimit in jur. "Doamne, de ce m-ai salvat?", au fost cele dintai ganduri ale sale. Era 10 iunie, 1987. In noaptea aceea, langa el, pe patul alb de spital, a vazut un batran, coborat parca din albastrimile vazduhului, cu barba si pletele albe, cu vesmantul lung, rupt, "scorojit", incins de o centura calugareasca. Nu poate zice ca visa, il vedea clar, putea sa-i simta atingerea. Batranul statea la capataiul sau, privindu-l blajin, mangaindu-l pe frunte. I-a spus ca se numeste Sfantul Antonie, dar el, bineinteles, n-a crezut. De altfel, habar n-avea de numele unui asemenea sfant. Era strain de Biserica, de toate cele dumnezeiesti. "Ieri l-ai intrebat pe Dumnezeu de ce te-a salvat. De aceea sunt eu aici", a zis batranul linistit, iar in acea clipa, ochii bolnavului s-au umplut de lacrimi. De unde stiuse? A vorbit cu acel calugar straniu vreme de sase ore, putea urmari pe peretele salonului de spital, acele unui ceas masurand timpul. Sase ore, apoi a disparut ca un abur. Da, Constantin Neacsu a vorbit cu un sfant. A vorbit limpede, pe indelete, fara halucinatiile obisnuite ale visului. Sfantul ii cunostea toata viata, cele mai ascunse fapte ale sale. Ii citea gandurile, inainte de a fi rostite. "Imi spunea sa nu deznadajduiesc, sa nu-I mai cer niciodata lui Dumnezeu sa mor, caci - zicea el - "exista vindecare a sufletului, iar dupa aceea urmeaza o mare pace si liniste sufleteasca". Imi zicea lucruri cu totul noi, uimitoare, fiecare cuvant pe care-l rostea parca era viu, parca imi atingea trupul, mangaindu-l, insanatosindu-l. Si abia dupa plecarea lui, dupa aceasta mare revelatie de care nici acum nu ma simt vrednic, a urmat minunea. Un miracol care mie avea sa-mi schimbe, din radacini, intreaga existenta..."
Omul lui Dumnezeu
Iata-l acum, dupa douazeci de ani, pe Constantin Neacsu, in apartamentul sau plin de icoane si flori, dintr-un capat al Bucurestiului, stand inaintea mea, zambind. Un om cu parul tuns scurt si chipul ca de copil, incapabil parca sa se incrunte. Adesea se ridica-n picioare, se invarte prin camera, arata cu gesturi largi cum s-a petrecut cutare sau cutare fapta din trecut si "rade cu ochii", niste ochi mari, castanii, plini de lumina. "Nici nu va dati seama ce liniste, ce pace e in sufletul meu acum, de cind L-am gasit pe Cristos. In fiecare zi simt ca parca plutesc..."
Ajunsesem la acest om fiindca ma indrumasera niste vecini. Ziceau ca intr-un cartier de la marginea Bucurestiului traieste cineva deosebit. Un om simplu, cu un trai de sfant. Primul care mi-a vorbit despre el a fost un domn cat se poate de serios, Mihai Mitrofan, consilier juridic in Ministerul Agriculturii, care marturisea ca, de cand l-a intalnit pe Constantin, "s-a intarit in credinta" si viata lui s-a schimbat. Il numea "un traitor autentic", "o nestemata nestiuta", povestea cum de multe ori acest anonim s-a rugat cu lacrimi pentru reusitele sale si chiar a simtit puterea acestor rugaciuni, cum a ajutat-o si pe fata sa, grav bolnava, sa se insanatoseasca, ducand-o el insusi la Maslurile din biserica parohiei si atingand-o de Sfintele Daruri. Mihai Mitrofan ii datoreaza multe lui Constantin. Odata, in perioada aceea de mari suferinte, fiica sa l-a intrebat: "Tata, dar nenea asta chiar nu poate fi trist niciodata?...".
Imi mai vorbise despre el si un alt vecin, Ioan Deca, pe care Constantin il convinsese odata, cu doar cateva vorbe, sa renunte la viata desfranata pe care o ducea. Numai cateva cuvinte i-a soptit, apropiindu-se de el, in timp ce acest barbat cat un munte blestema in mijlocul strazii. Cei din jur s-au minunat: in loc sa-l ia la bataie, Ion a lasat bratele-n jos si i-a spus asa: "Nea Constantine, cred ca de-acuma trebuie sa ma iei si pe mine la biserica, cu dumneata...". Duminica urmatoare era acolo, in fata altarului, cu fetita cea mica de mana, iar de atunci n-a mai lipsit de la nici o Liturghie. La fel aveau sa-mi vorbeasca si alti vecini, enoriasi ai bisericii cu hramul "Sfanta Cuvioasa Paraschieva" din cartierul bucurestean Salaj: "Mergeti la el sa-l cunoasteti, daca vreti sa vedeti un om fericit".
Marturisesc ca n-a fost usor sa-l fac sa vorbeasca despre sine. A fost nevoie sa merg mai intai la preotul paroh Aurel Radu, ca sa-i dea dezlegare sa ma primeasca si sa spuna. Si chiar si atunci, tot a fost greu. Parca amana. Imi incerca rabdarea. Schimba subiectul, cand venea vorba despre propria-i viata, motivand mereu ca asta nu conteaza, ca nu asta e important. "Eu? Cine sunt eu? Un gunoi, un om acolo. Mie doar mi s-a intamplat. Cum pot eu sa vorbesc despre sfinti si minuni atat de mari?..." Abia intr-un tarziu, dupa multe sovaieli, s-a hotarat sa incerce. "Vorbele mele-s prea sarace... Nu stiu dac-o sa reusesc...", suspina. A cuprins in brate icoana Sfantului Antonie cel Mare - pe care acum il numeste "parintele meu" - si s-a asezat incet, apasat parca de-o grea povara, pe scaunul din mijlocul florilor. Se facuse aproape miezul noptii. Aveam sa vorbim amandoi pana la rasaritul soarelui.
Porumbelul din mijlocul soarelui
"Mereu m-am intrebat cum de am putut fi in stare eu, un nimeni, un biet pacatos, de o atat de mare revelatie. Tarziu mi-am dat seama: poate pentru ca eram un orfan. In Psalmi scrie ca pe orfani si pe vaduva, Domnul ii va sprijini, adica ii ocroteste intr-un fel mai special decat pe ceilalti oameni. Asa cred. Ca Sfantul Antonie a venit la mine fiindca a stiut cat de mult suferisem. A venit ca un adevarat parinte, ca ceva ce eu nu am avut niciodata. Cum sa poti uita o asemenea noapte?... Statea langa patul meu si ma mangaia si plangea, si parca suferea mai mult decat mine. Arata intocmai ca-n icoana asta, doar ca fara camilafca pe cap si fara crucea din mana dreapta. Cand soarele a aparut pe cer, sfantul s-a ridicat in picioare si mi-a zis sa vin cu el la fereastra. M-am ridicat si eu. Puteam sa merg, sa ma misc, parca nu mai simteam durerea. Mi-am dat seama ca in scurt timp va pleca si l-am intrebat cum as putea sa-l mai vad vreodata. "Cauta-mi Casa mea si ai sa ma gasesti acolo", a zis. Apoi a indreptat mana spre fereastra: "Vezi tu soarele asta stralucitor?". Am incuviintat. "In curand nu ai sa-l mai vezi!". "De ce sa nu-l mai vad?", intreb. "Din cauza aripilor mele", a zis, si-n clipa aceea a disparut chiar din fata ochilor mei, fara urma. M-am uitat in jur. Deodata, pe pervaz a aparut un porumbel alb. Ma cerceta cu ochii sai micuti. Nu stiu de ce, mi-a venit asa, sa deschid fereastra, sa-l las sa intre in camera mea. El nu intra. Mi-a spus, cu vorbe omenesti: "Aripile mele le vei vedea, dar soarele nu-l vei vedea!". Puteti sa ma credeti sau nu. Nu ma intereseaza. Eu acuma doar relatez ceea ce s-a intamplat. Nu stiam pe atunci de Sfantul Duh, de toate chestiile astea. Nu pot spune daca a fost vis, dar pot spune ca imi amintesc totul, continuu, detaliu cu detaliu. Bineinteles, va dati seama ca si eu am impietrit de uimire, auzind un porumbel cum vorbeste. Mi-a zis asa: "Voi zbura incet, spre cer, pana cand, departe de tot, in centrul soarelui, voi ajunge cat un bob de mazare. Direct spre mijlocul soarelui voi zbura si, atunci cand imi voi deschide aripile, aripile mele le vei vedea, dar nu vei mai vedea nici o raza de soare...". Iar inainte de a-si lua zborul, a mai spus urmatoarele cuvinte: "Tine minte, nu peste mult timp sufletul tau va avea o mare bucurie!...". L-am urmarit cu privirea. Intr-adevar, aripile lui desfacute acopereau soarele. Doar contururile aripilor erau de lumina. Zbura asa, incet, tot mai departe, si eu nu ma mai saturam de privit si parca imi venea ca sa plang... De ce plangeam? Nu stiu, aveam parca asa, un fel de nostalgie. Un dor mare, dupa ceva nedefinit, un dor pe care nu-l mai simtisem niciodata pana atunci in viata mea amarata. Dimineata, medicii m-au gasit la fereastra, in picioare, privind spre departari. Au alergat spre mine, sa ma tina de subtiori, dar eu le-am zis sa ma lase. Nu-ntelegeau - cu doua zile inainte eram in coma, iar acum puteam merge, zambeam, nu mai aveam nimica. Dupa inca doua zile, am iesit din spital. M-am intors in lume. Vorbeam cu oamenii tot mai calm, mai linistit. M-am impacat cu nevasta mea, in sufletul meu. Nu o mai judecam. Si mereu cautam... Am intrebat toti oamenii pe care-i cunosteam dac-au auzit de un sfant cu numele Antonie. Multi nu stiau, eram totusi in plin comunism. Cineva mi-a dat niste carti, erau acolo cateva pasaje despre viata Sfantului, dar parca prea putin. Porneam singur pe strazi, intrebam oameni, intrebam preoti. N-am incetat sa caut nici o zi, nici o clipa. Si abia dupa cativa ani, am aflat raspunsul. Megeam asa, pe strada, si pe la Curtea Veche, am vazut o multime de oameni in jurul unei biserici. Nu stiu de ce mi-a venit si mie sa intru intre crestinii aceia. Cineva mi-a spus c-ar fi bine sa iau si eu niste lumanari, caci "asa se face". Mi-a aratat unde e locul unde trebuie sa pun lumanarile. Si cand am ajuns acolo, va spun, pur si simplu am impietrit! Sus, pe peretele bisericii, intr-o icoana mare, era... Sfantul! Da, intocmai cum il vazusem atunci, langa mine, pe patul de spital. La fel! Si chipul, si privirea, si hainele, chiar si pozitia trupului. Totul era la fel. Va spun, in clipa in care l-am vazut, am izbucnit in lacrimi. Vi s-a intamplat vreodata sa plangeti de bucurie? Plangeam tare, cu sughituri, cu lacrimi multe, asa cum numai copiii plang. Erau oameni multi in jurul meu si ma priveau mirati. Cineva, un barbat, mi-a pus o palma pe umeri, de parca ar fi vrut sa-mi dea curaj. Cand mi-am revenit, m-am dus pana in altar, la preotul pe care aflasem ca-l cheama Romulus, si am intrebat ce biserica este asta. Nu mi-a venit sa cred ca poate exista o biserica cu numele Sfantul Antonie. Aveam in buzunar doua monede de o suta de lei, singurii mei bani pe luna aceea. Atunci, in 1991, cu o astfel de moneda puteai cumpara sapte paini. Am luat o moneda si am bagat-o in cutia milei. Cutia era goala, astfel ca banul a produs un zornait lung, rasunator. Ei bine, chiar atunci, cand am auzit ecoul zgomotului acelei monede, am simtit ca parca nu mai ating pamantul cu picioarele. O usuratate, asa, ca un suspin al intregii mele fiinte... O senzatie pe care o am si acum, zi de zi. E greu de explicat. Oricum, un lucru e sigur: din acel moment, toate durerile mele sufletesti au disparut."
Postitor la trei ani
Constantin scoate dintr-un dulap o moneda veche, de 100 de lei. Cea de-a doua moneda pe care o purta atunci in buzunar. Nu a mai cumparat cu ea sapte paini, nu a mai cumparat nimic. A pastrat-o pana azi, aproape cu sfintenie.
Aveam sa vorbesc apoi cu cei doi preoti, parintele Romulus de la Sfantul Antonie si parintele Radu, de la biserica din cartierul Salaj. Amandoi imi spuneau ca se simt mandri sa aiba in bisericile lor un asemenea crestin. Ca i-au "cercetat" sufletul rabdatori, ca duhovnici, si ca pot fi sigur ca ceea ce zice el e purul adevar. De altfel - ziceau - acest om nu minte niciodata, chiar daca printr-o minciuna oarecare i-ar putea face cuiva un mare bine. Pentru el, a minti este acelasi lucru cu moartea. Odata, parintele Radu l-a poftit sa vorbeasca la microfon, in fata Usilor Imparatesti. Sa le povesteasca crestinilor viziunea cu Sfantul Antonie si intreaga lui viata schimbata din temelii. Constantin, insa, l-a refuzat. "Nu pot, parinte", i-a zis. "Nu pot, pentru ca ma simt prea mic..."
Convingerea lui Constantin este ca numai prin suferinta poti ajunge sa-L cunosti pe Dumnezeu. Ca asta-i singura cale. Ai putea zice ca aproape asteapta clipele-n care este greu incercat, caci numai aceste clipe sunt un prilej de mari schimbari sufletesti.
S-a nascut intr-un sat sarac de langa Calarasi, iar tatal sau a murit spanzurat, cu unsprezece zile inainte ca el sa se nasca. In foarte scurt timp, mama lui s-a recasatorit si a facut cu noul barbat alti copii. El a ramas al nimanui. Un intrus. "Pana pe la doispe ani am fost mereu plin de bube - o boala grava, mi-e si rusine sa-i zic numele. Eram aruncat de colo pana colo. Ma bateau, ma alungau. Nimeni nu voia altceva decat sa scape de mine..." Era trimis adesea la bunica lui, care statea intr-un alt sat, la cativa kilometri de casa. Nici macar aceasta bunica nu l-a iubit. Il alunga de la masa, zicea ca "i-e scarba sa manance cu-asa un bubos nenorocit". Il trimitea inapoi la maica-sa, flamand si descult. In toata copilaria a primit o singura haina de iarna, pe la sase ani. Un paltonas de postav cenusiu, pe care l-a purtat pana la varsta de unsprezece ani. Manecile ii ajunsesera pana la coate, incerca el insusi sa le prelungeasca, cosand la capatul lor bucati de carpa. Uneori ii auzea pe cei mari vorbind despre el: "Bai, ce facem cu el? Uite, e iarna, e Craciunul, si asta-i tot cu coatele goale. Sa stii ca asta nu prinde primavara in viata. Se-mbolnaveste, e slab, ii degera mainile, picioarele. Moare! Ce sa facem cu el? Unde sa-l ducem?...". Atunci fugea de acasa. Era iarna, un ger cumplit, iar el se descalta de ghetele rupte, scalciate. Le lasa una langa alta, aliniate corect, in pridvor. Isi punea in cui paltonul cenusiu, netezindu-l cu palma, de sus pana jos. Ii multumea paltonasului ca l-a aparat de frig pana atunci. Nu voia sa ia cu sine nimic "de la dansii". "Vi le las voua si pe astea!", zicea soptit si pleca. Pornea descult, prin zapezi. "Du-ma, vantule!", striga in mijlocul viscolului. "Nu stiam unde merg. Imi ziceam mereu ca eu sunt mic si trebuie sa ma ia vantul, sa ma opreasca undeva. Mergeam mai departe si gandeam ca, indata-indata, eu trebuie sa incep sa zbor..."
De cateva ori l-au gasit fara simtire, la marginea satului, pe campuri. Era degerat, acoperit de ninsori, credeau c-a murit. Il inzdraveneau si apoi il duceau ei insisi, de mana, de la o casa la alta, ca sa nu mai poata fugi. Un procuror din Calarasi incepuse sa le avertizeze pe mama si pe bunica sa: "Daca se-ntampla ceva cu acest copil, va arestez pe amandoua!".
Dar mai trebuie spus ceva: inca de mic, copilul Constantin avea anumite "ciudatenii". Foarte tarziu, mama sa, Elena, a hotarat sa ii povesteasca: inca de cand avea trei ani, el postea fara sa-si dea seama, in fiecare miercuri si vineri. Uneori, mama incerca sa ii dea cate o bucatica de carne, sau fasole gatita cu untura, nu cu ulei, insa copilul refuza. Au ramas de poveste cateva vorbe ale sale, pe care le rostea mereu, pe la trei-patru ani, cu incapatanare: "Liga, pace, sae!". Mamaliga, ceapa, sare. Numai asta voia, miercurea si vinerea. Parca un calendar nevazut ii statornicea in minte zilele postului. "Liga, pace, sae", atata dorea un biet copil din campia Baraganului, mai infometat decat toti copiii lumii laolalta.
Criminalul impietrit
Prin toate astea, Constantin nu se simte deloc mai presus decat alti oameni. Se supara doar daca-i sugerezi ca el ar putea fi un "ales" al lui Dumnezeu. "Am fost doar un om care-a suferit", zice de fiecare data. Chiar si o importanta intamplare miraculoasa a copilariei sale, care a facut pe-atunci valva mare in tot satul, o povesteste acum pe-un ton firesc, egal, ca pe un fapt oarecare. Era vara, avea vreo zece ani. Se juca cu alti doi copii pe-o ulita de praf, in mijlocul campului. Erau goi, desculti, doar in pantalonasi scurti. Deodata, pe langa ei trece-n goana o caruta, manata de un barbat tanar, cu chip intunecat. Omul opreste caii langa dansii: "Ba baiatilor, ce stati voi aicea? Nu vreti sa va duc pana-n sat?...". Copiii se urca. Dupa un timp, ei baga de seama ca nu mai mergeau catre sat. Intrasera pe-o hudita stramta, intr-un lan inalt si des de maracini ce ajungeau pana la gaturile cailor. Omul opreste caruta. Intoarce spre ei un chip cu totul schimbat, infiorator, ranjind straniu. Se ridica in picioare. Le porunceste sa sara dezbracati in lanul de maracini. Rade. Nu se gandeste decat sa se distreze, sa-i vada cum le da sangele, cum urla de durere. Pruncii se infricoseaza, nu vor. "Te rugam, nenea!..." Barbatul ia biciul. "Sari, ba!", zice, si-l loveste pe primul copil. O dunga rosie, uda, ii apare pe spinarea firava. De spaima, sare si al doilea. Se tavaleste prin spini, incercand sa se ridice. Carnea ii e insangerata. Taranul hohoteste de ras. Constantin a ramas singur, slabuc, in fundul carutei. Nu a mai implorat mila, ca ceilalti doi. Doar a cazut in genunchi, cu capul plecat, si a inceput sa planga. "Sari, ba!", striga omul. "Sari ba, tu-ti Mnezau si Hristosii ma-tii! Aaa, nu vrei ca sa sari?... Ei lasa... Ei las ca te fac eu sa sari!" Si a ridicat biciul asupra lui.Copilul statea ghemuit, plangand tot mai tare. Astepta lovitura sa cada, sa-i sfasie pielea. Dar lovitura n-a mai cazut. Mana barbatului a ramas pur si simplu intepenita deasupra capului. El se caznea sa loveasca, icnea, gemea, dar bratul sau nu mai putea sa coboare. Impietrise. Dupa un timp, l-a cuprins teama. O spaima de moarte. Constantin indreptase spre dansul ochii inrositi, privindu-l patrunzator. Aproape cinci minute au ramas asa, o namila de om si un copil ingenuncheat, privindu-se unul pe celalalt drept in ochi. De data asta, cel care a inceput sa planga a fost barbatul. "Iarta-ma, mai copile!", a soptit intr-un tarziu, si doar atunci mana i-a cazut pe langa trup, moale, neputincioasa. S-a intors si i-a scos si pe ceilalti copilasi insangerati din maracini. I-a dus pe fiecare acasa, cu caruta. A marturisit totul parintilor si si-a cerut iertare. Patania asta, cu un copil care l-a incremenit pe-un urias, devenise aproape legenda prin satul calarasean Nicolae Balcescu. Oamenii o povesteau din gura-n gura, ca pe o adevarata minune divina. Stiau cat de crud era omul acela. Astazi el traieste tot in sat, e batran. De foarte multi ani, este unul din cei mai infocati postitori si rugatori din intreg tinutul. In ce-l priveste pe copilul Constantin, el a crescut si a plecat de acasa. A muncit enorm, de la doisprezece ani, toata viata lui. S-a mutat la Bucuresti. A iesit din mizerie. L-a gasit pe Dumnezeu. Si, uneori, se gandeste ca toate aceste mici miracole ale copilariei sale nu au fost chiar niste simple intamplari.
Omul care te duce spre Rai
Este aproape ora sapte, in odaia de alaturi se aud fosnete. Sotia lui Constantin tocmai s-a trezit si apare zambind, cu doua pahare de limonada pe o tavita, spunandu-ne buna dimineata. (Acum cativa ani, cei doi au fost cununati de preotul Aurel Radu, in biserica din cartier. Femeia merge la Liturghii, a urmat calea barbatului ei. S-a schimbat pe de-a-ntregul. Au ajuns chiar sa se impace, sa se pretuiasca unul pe celalalt.)
Constantin e vesel, n-a obosit deloc. "Eu, unul, pot sa nu dorm trei nopti la rand si sa nu mananc nimic, daca vorbesc de Cristos. De ce hrana mai satioasa pot avea nevoie eu, amaratul, decat de cuvantul Lui?..." Pe masa din mijlocul odaii sunt stivuite o multime de pachete cafenii, pe care sunt trecute adrese din toata tara. In fiecare din aceste pachete Constantin a pus cate o icoana mare, inramata, si cate o foaie de hartie pe care-a scris cateva cuvinte de folos si urari de bine in Noul An, pentru toti oamenii aceia indepartati. Vecinii sai nu pricep cum isi poate imparti pensia - vreun milion jumatate de lei - pentru toate aceste daruri pe care le face mereu unor necunoscuti de pretutindeni. In fiecare luna, Constantin daruieste bani, si bisericutei din cartier. La fel, noii biserici din satul sau natal, Nicolae Balcescu. Nu de mult i-a trimis preotului paroh de acolo, Staicu Silvestru, 19.385.000 de lei vechi, pe care i-a adunat ban de ban. Din acestia, 3.850.000 lei vechi sunt ai lui. Bani stransi cu cazna, leut cu leut. Nu a cerut nimic nimanui, doar le-a spus cunoscutilor sai ca pot avea "privilegiul" de a face o fapta buna. A adunat acesti bani in primul rand pentru a-si implini un vis vechi: sa picteze acolo, pe zidurile bisericii copilariei, o icoana a Sfantului Antonie cel Mare...
Dar cine sunt acei oameni din toata tara, prietenii carora Constantin Neacsu le trimite pachete de sarbatori? Pe masa sunt risipite o multime de plicuri. Cer permisiunea sa deschid cateva, sa citesc. Daniela, Timisoara (profesoara, Facultatea de Litere): "Draga domnule Constantin, va multumesc mult pentru cuvintele dumneavostra. Intamplarile povestite mi-au luminat sufletul. M-am impartasit si eu in Postul acesta al Craciunului si incep sa simt starea aceea de usor, ca un fulg..." Fam. Micu, Bacau: "Domnule Constantin, vrem sa va spunem ca discutiile cu dvs. despre Cristos si staruinta in rugaciunea inimii au reusit sa ne schimbe viata...". Bartha Maria (Targu-Mures): "Cat de mult trebuie sa sufere un om ca sa ajunga la Dumnezeu?... Povestea vietii dumneavoastra m-a ajutat sa imi gasesc calea. Dumnezeu sa va dea sanatate si tot ce va doriti. Sarbatori fericite!". Pr. Vasile, sat Imper, judetul Covasna: "Frate Constantine, asa minuni face Dumnezeu cu cei ca voi, care il iubesc pe El"... Preotul acesta l-a spovedit pe Constantin, acum cativa ani, intr-o bisericuta din Ardeal. Cand l-a auzit cum vorbeste despre Cristos, pur si simplu a intrerupt spovedania. I-a dat la o parte epitrahilul stralucitor de pe cap, l-a rugat sa se ridice din genunchi si sa se aseze in strana, langa dansul. "Pe un om ca dumneata nu mai are rost sa il spovedesc. Simt, stiu asta. Hai aici, langa mine, sa vorbim ca de la barbat la barbat. Ia spune-mi, de unde ai dumneata puterea asta?..." Au vorbit mult, vreme de cateva ore. La despartire, preotul i-a spus asa: "Frate Constantine, sa te rogi la Dumnezeu si pentru mine, ca sa ajung si eu in Rai!". Parintele era sus, in pridvorul bisericii, Constantin ajunsese in strada. Se aflau la vreo cincizeci de pasi unul de celalalt. Constantin a incercat sa-i raspunda cumva, in timp ce se tot indeparta: "Nu e nevoie, parinte. Dumneavoastra sunteti preot, si oricum ajungeti in Rai...". Preotul insa l-a strigat de pe trepte, de data asta foarte serios, ba chiar venind cativa pasi dupa dansul. Un fel de disperare ii aparuse in glas. "Nu, Constantine, n-ai inteles. Am vrut sa zic ca daca te rogi tu pentru mine - tu, si nu altcineva! - atunci sunt sigur ca si eu voi ajunge in Rai. Ai inteles, Constantine? Acuma du-te. Du-te cu Dumnezeu..."
Fotografii Petre Cojocariu