Drumul a fost lung si plin de greutati: rasturnarea comunismului nu a insemnat imediat alinierea la standardele democratiei occidentale. Dupa ce a suportat cea mai dura dictatura din Estul Europei, tara a avut nenorocul sa incapa pe mainile esalonului secund al nomenclaturii comuniste, condus de Ion Iliescu. Gruparea era singura forta organizata, cu reprezentanti in toate esaloanele administratiei si la varful tuturor sectoarelor vietii sociale. In zadar a scandat multimea adunata, in seara de 22 decembrie 1989, in fata Cc al Pcr: "Fara comunisti!". Cu abilitatea dobandita in scolile de partid de la Moscova, Ion Iliescu a manevrat cu succes, pentru asezarea "baietilor" la carma pe toate treptele puterii. Orice impotrivire a fost strivita printr-o ofensiva propagandistica fara precedent si, la nevoie, prin coercitia directa. Mineriadele din 1990 si 1991, dar si evenimentele de la Targu-Mures au uimit lumea si au terfelit grav imaginea Romaniei. Regimul instituit de Ion Iliescu isi regasise vocatia antiintelectualista si antiindividualista specifica doctrinei comuniste, chiar daca "tatucul" se voia "un despot luminat", dispus sa instituie "o democratie originala". Adeptii lui, terorizati de viitorul imprevizibil, sustineau urlat ca "noi muncim, nu gandim", adica exact ceea ce-si dorea liderul cu vocatia comunista nestirbita. De altfel, Ion Iliescu a sperat tot timpul la o reasezare "mai umana" a fostei "oranduiri". Ca sa-si arate fidelitatea fata de "fratele mai mare de la Rasarit", a fost singurul sef de stat din Est care s-a grabit sa semneze un "tratat de prietenie" cu muribunda Urss. Fata "tatucului" era, in continuare, indreptata spre Moscova.
Vremurile nu mai erau insa cele din tineretea lui "revolutionara". Sub presiunea contextului international, puterea din Romania a trebuit sa adopte mai multe reforme, ce impingeau tara spre cursul inevitabil pe care Istoria il luase. Plasati in locurile de comanda, "baietii" lui Iliescu au inteles sa profite primii de schimbari, sa isi imparta, in folos propriu, turta avutiei nationale. Prostii racneau pe strazi ca, "nu ne vindem tara", in timp ce, in cabinetele de taina ale guvernarii, fostii lideri ai "tineretului comunist" si fostii ofiteri de securitate initiau "privatizarea si restructurarea economiei", evident in favoarea lor. Drama Romaniei postdecembriste a fost faptul ca, dintre toate fostele tari socialiste, nu a avut o lege a lustratiei. Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara a fost anulat odata cu zdrobirea brutala a uriasei manifestatii din Piata Universitatii. Ion Iliescu a avut astfel timp sa-si organizeze "partidul" (Fsn-Fdsn-Pdsr-Psd) si anexele lui politice (Psm, Punr, Prm). Controland "parghiile economice", oamenii lui au putut inlatura impotrivirile, au blocat alternativele. Multimea a fost momita cu cadouri derizorii, cu subventionari venite tot din buzunarele ei, ce mentineau in viata, pentru "protectia sociala", inutilii colosi industriali ridicati de comunism. Prin asemenea masuri paliative, se lungea agonia economiei de comanda, iar Romania pierdea mereu startul spre Europa unita.
Toate schimbarile realizate de "regimul Iliescu" s-au produs sub presiunea organizatiilor internationale europene si euroatlantice, ce nu-si puteau permite mentinerea pe continentul unificat a unei "insule a democratiei originale", nostalgizant comunista. "Baietii" le-au intors insa in favoarea lor, realizand ceea ce Iliescu insusi a numit un "capitalism de cumetrie". Societatea romaneasca s-a trezit incalecata de fostii securisti si activisti Pcr si Utc, care si-au impartit "competentele" dominand totul. Multimea a fost clientelizata, iar "sistemul ticalosit" al dependentelor reciproce a devenit functional. Intr-o asemenea situatie, mai ales ca "nu mai era nimic de furat", vorba unui politician de tranzitie, "baietii" puteau sa inceapa deschiderea spre Nato si Ue, admiterea in aceste organizatii insemnand si dobandirea unor avantaje, inclusiv materiale. Deschiderea spre Vest a insemnat si o scadere a presiunii sociale, milioane de romani, inselati si jefuiti in tara, migrand, dupa locuri de munca, in tarile Occidentului. Romania a facut oferte de aderare la Nato si Ue sperand intr-o "ascundere" sub umbrela acestor organizatii, ce ar fi lasat situatia interna asa cum au configurat-o "arhitectii" d-lui Iliescu. Numai ca, atat Nato, cat si Ue au impus o serie de "criterii de aderare", ce presupuneau transformari structurale in plan social si economic, inclusiv demolarea "caracatitei" mafiote ce a pus stapanire pe tara. Dupa asocierea la Ue, in 1995, Romania a trebuit sa accepte o monitorizare de unsprezece ani inaintea admiterii, dupa cum a asteptat ani buni pentru aderarea la Nato.
Infrangerea Psd-ului in alegerile prezidentiale si parlamentare din 2004 a fost imboldul pentru grabirea procesului de indeplinire a criteriilor de aderare la Ue, hotarul fiind 1 ianuarie 2007. Integrarea in Europa unita impune o aliniere la acquis-ul acesteia, o gestionare curata si coerenta a fondurilor pe care ea le-a destinat Romaniei, o crestere generala a nivelului de trai si civilizatie. Integrarea europeana inseamna o schimbare a mentalitatilor, o transformare profunda a atitudinii fata de munca. Uniformizarea impusa de Ue, inclusiv in planul drepturilor individului, ascunde insa si o primejdie, pe care numai administratia romaneasca o poate preveni, cea a pierderii identitatii nationale. Ue admite subsidiaritatea in planul educatiei si culturii, dar cei ce trebuie sa o faca functionala sunt guvernantii romani. Lupta cu "sistemul ticalosit", lasat mostenire de regimul Iliescu, trebuie dusa aici pana la capat, pentru ca altfel, viitorul tarii - tineretul - se va regasi in alte zari. Romania este in Ue, dar viitorul sau nu se poate construi decat aici.