Nu lasati zburatoarele sa moara de foame!
Era o iarna grozava, asa cum erau iernile in trecut. Nu aveam inca doisprezece ani, dar ma indragostisem deja si, chiar daca eram asa de tanar, iubeam cu disperare. Iar obiectul dragostei mele nu era o fata. Nu inca. Iubeam tot ceea ce misca, fie cu de la sine putere, fie indoit de vant sau purtat de ape. Iubeam animalele, toate, plantele, in special cele cu flori, si arborii. Tin minte ca azi, cum mi s-a bucurat sufletul, cand mi-am dat seama ce lume sta desenata intr-un lichen pe stanca, ce jungla cu pradatori, ce viata si moarte poate ascunde o pernuta de muschi, ce megalopolis reprezinta frunzarul unui copac si ce aventuri se petrec in ochiurile de apa din paduri si campii...
De catava vreme, incepusem sa hranesc pasari. Nu mi-a spus nimeni sa o fac. Imi era doar mila de bietele vrabii si gugustiuci, care se chinuiau sa fure cateva boabe din tainul gainilor, si le-am facut portie separata, pe o platforma, in merii din fata ferestrei. Au inceput sa vina din ce in ce mai multe, la prima mea "cantina". Ba, dupa ce am adus fanul acasa, intr-o iarna, am vazut cateva pasari galbui mancand din maciuliile de iarba ramase pe zapada. Fratele meu mi-a spus ca sunt presuri galbene si am fost tare mandru ca mai am inca o specie la masa. Au inceput sa vina la cantina, mancand de pe jos, acolo unde cadeau boabele de la masa vrabiilor si a gugustiucilor.
Problema era cu zapada care acoperea platforma, dar tata m-a ajutat sa-i fac acoperis. Aici a fost o mica problema, pasarile au crezut ca am construit o capcana si le-a fost teama sa mai intre la masa. Asta, pana cand o vrabie mai indrazneata a intrat cu curaj si a inceput sa se ghiftuiasca fericita. Sa nu credeti ca celelalte vrabii au lasat-o mult timp sa se bucure singura de festin! Gugustiucii nu au asteptat nici ei prea mult, spre bucuria presurilor, care primeau mai multe boabe spulberate cu ocazia aterizarii lor pe platforma...
Pitigoii si jumarile porcului
De la un timp, atrase de cantina, au venit si alte pasari. Tin minte si acum entuziasmul provocat de venirea primului pitigoi. Era foarte elegant imbracat: palarie si cravata neagra, lucioase, camasa galbena, sacou cenusiu-albastrui-verzui, aripi tivite cu albastru si pene albe pe marginile cozii. Era din specia pitigoilor mari. Nu era timid deloc, dar se vedea ca nu-i prieste mancarea gasita. Lua cate un bob de porumb, zbura cu el pe o creanga si-l spargea tinandu-l cu picioarele si, dupa ce ciocanea de cateva ori, il "dona" presurilor. Din pacate, in acea vreme, nu prea erau carti in care sa citesti despre pretentiile culinare ale pasarilor, iar despre Internet nu visam nici in compunerile avand ca tema "Noi in anul 2000". Tot pitigoii mi-au spus ce le place.
Taiasem porcul, iar jumarile asteptau resemnate intr-o galeata agatata in veranda, in dreptul geamului meu, sa fie aduse, pe rand, la masa. Dupa cateva zile, nu mi-a venit sa cred ca ceea ce vad este adevarat. Pitigoii mari intrau in galeata si furau jumari! Am fugit intr-un suflet si i-am spus mamei marea descoperire! Mama, care imi devenise tovarasa buna la hranit vrabii si pitigoi (mai ales de cand observase ca doar dupa cateva minute de privit la "cantina", migrenele groaznice de care suferea dispareau), a avut o idee minunata.
- Ce ar fi, mi-a zis, sa punem cateva jumari intr-o plasa cu ochiuri mici, cum erau cele in care se vindea ceapa la aprozar, si sa o atarnam in meri? Zis si facut. Si-atunci a inceput spectacolul. Erau si cate patru pitigoi mari prinsi de saculetul de jumari. Si de fiecare data cand unul ateriza pe "glob", acesta se rotea cu ceilalti pitigoi prinsi de el. Era tare frumos si stateam ore intregi privindu-i. Mama a rationalizat jumarile. Acum aveam musafiri cu dragoste de colesterol. Cine stie, poate ca ne-au ajutat sa ne mentinem sanatosi, imputinandu-l.
Dupa zilele in care pitigoii mari au fost stapanii jumarilor, nu mica mi-a fost mirarea sa vad cum un pitigoi mai mic, dar tare razboinic, ii alunga pe cei mari. Nu-i suferea nici macar in apropiere, ci incerca sa-i alunge si din marul in care era construita hranitoarea. Nu numai ca era mai mic, dar era si mai frumos. Tichia ii era albastra-azurie, avea mai mult albastru pe aripi, pe spate si coada decat cei mari. Un "frau" negru ii trecea de la baza ciocului pe sub obraji pana la ceafa, dublat de un altul, care trecea de la baza ciocului peste ochi ajungand la "urechi". Era pitigoiul albastru!
Televizorul din fereastra
Intr-o buna zi, jumarile s-au terminat. Iarna mai era, pitigoii au inceput sa sparga din nou, cu suparare, boabe de porumb. Tot mama, pe cand se pregatea sa faca prajituri pentru Craciun, a venit cu ideea sa inlocuim jumarile, care probabil le dadeau si arsuri la pipota din cauza prajitului, cu osanza. Si astfel, spre bucuria noastra, pitigoii s-au reintors, in numar parca mai mare, in merii impodobiti cu globuri albe. Si stateau de la primele ore ale diminetii pana seara. Incepuse sa nu ne mai pese ca aveam doar doua ore de televizor pe zi. Aveam noi un televizor mai frumos, fereastra, prin care descopeream din ce in ce mai multe specii de pasari, zi de zi.
Tata a venit intr-o zi acasa cu o carte despre pasarile salbatice. Nu era el inginer degeaba, orice activitate practica trebuia sa aiba o baza teoretica! Mi se pare ca era "Pasarile in peisajele Romaniei" de Dimitrie Radu, un fel de determinator cu planse lucioase si cu un capitol general la inceput. Tin minte ca desenele nu erau grozave, dar totusi, era ceva. Din cartea asta am aflat ca pasarile insectivore, cum sunt si pitigoii, se hranesc iarna cu seminte uleioase. Am inceput, astfel, sa pun floarea-soarelui pe platforma de hranire si sa agat plase cu miezuri de nuca, de la nucul nostru urias din gradina. Noile feluri de mancare din cantina, care incepea sa semene cu un restaurant cu meniu diversificat, si frigul din ce in ce mai puternic au atras si mai multe specii. Ciocanitorile pestrite mari au inceput sa-mi faca vizite, golind la fiecare vizita cate jumatate din sacul cu nuci. Dar nu era loc de suparare, eram fericit ca un parinte care-si vede copilul golind cu pofta farfuria. Toii, pasari ciudate, cu cioc puternic si coada scurta, cu spatele si coada de culoarea ardeziei, veneau la osanza.
Florintii cei verzui si care par vesnic incruntati nu se dadeau dusi de la semintele de floarea-soarelui; asta, pana cand apareau botgrosii, alungand pe toata lumea. Nici nu-i de mirare ca pasarile nu prea au curajul sa stea in calea lor. Asa cum ii spune si numele, botgrosul are un cioc gros si foarte puternic, cu care poate sa sparga si samburii de cirese. Acum, dupa ce i-am avut in mana de atatea ori ca sa-i marchez cu inele, si mie imi vine sa fug, cand ma gandesc la ce rani lasa pe maini, cu ciocul lor gros.
Dusmanul din cer
Venind odata de la scoala, am gasit un manunchi de pene galbui, nu departe de hranitoare, semn ca o presura galbena si-a gasit sfarsitul. Am banuit pisica de crima. Stand la panda, am observat insa ca vinovatul este de fapt un uliu pasarar. Mi-am adus aminte cum, de cateva zile, parca la un semnal, toate pasarile care se hraneau la "restaurantul" meu dispareau fara urma. Daca ramaneau unul-doi pitigoi, si acestia incremeneau.
Odata, avand fereastra deschisa, am auzit si semnalul la care dispareau pasarile: era taraitul puternic al unui pitigoi mare, care semnaliza pericolul. Apoi, am vazut atacul. Nici cel mai performant avion de vanatoare, construit de om, nu va ajunge la perfectiunea unui uliu. In cateva clipe, o alta presura galbena, din cele cateva zeci care-si petreceau iarna in curtea mea, a fost luata. Bineinteles ca imaginea nu mi-a placut, ba - cu rusine spun acum lucrul acesta -, am inceput sa urasc uliul. Cum indraznea el sa-mi fure din pasari? Stia el cu cata greutate gaseam seminte de floarea-soarelui in acei ani, cum am renuntat eu sa merg in tabara, iarna, la Geoagiu (locuiesc in Hunedoara), doar ca sa stau sa le hranesc, stia el ca incepusem sa le numar si sa scriu ce face fiecare intr-un carnetel, ce preferinte culinare au? Ca mergeam pe camp sa caut maciulii de brusturi pentru sticletii pe care altfel nu i-am putut atrage? Cu ce drept venea el sa-mi omoare pasarile!? Ura mea a tinut pana in primavara, cand i-am gasit cuibul intr-un pin din padurea Chizid si, recunosc, cu ganduri criminale, m-am catarat pana la el, planuind a-mi razbuna cele cinci-sase presuri ucise. Dar cand am gasit in el trei pui imbracati in puf alb, teribil de speriati, retrasi la marginea cuibului, dar cu ghearele pregatite si decisi sa-si vanda scump puful, am renuntat la razbunarea prosteasca. Mi-am facut insa un ascunzis intr-un pin din apropiere si, prin binoclul primit ca dar de ziua mea, am putut sa vad cata dragoste poate sa zaca in parintii ulii, de la care oamenii ar avea prea mult de invatat. Dar asta e o alta poveste.
Mere coapte de Craciun
Speciile mai timide, cum sunt cintezele si macaleandrii, au venit si ele, atrase de zarva abonatelor mai vechi. Sturzii si mierlele insa au venit atrase de merele ramase neculese si de ciorchinii de struguri ramasi prin vita. Cand acestia s-au terminat, am inceput sa le pun mere infipte in ramuri. Era o ciudatenie sa vezi din strada cum merii au facut fructe in miezul iernii, dar spectacolul mierlelor negre cu cioc portocaliu sau al sturzilor de iarna, minunat colorati, care se hraneau minute in sir din mere si apoi si le pazeau, tragand si un pui de somn, era mult mai fermecator.
La un moment dat, pasari foarte frumos colorate, cu aripile caramizii, au aparut la masa. Mult mai tarziu, am aflat ca sunt cinteze de iarna, care uneori vin cu sutele. Dar tot ele erau primele care dispareau de la cantina mea. Plecau apoi sturzii de iarna, presurile, botgrosii, florintii, ramanand pitigoii mari, vrabiile si gugustiucii. De la an la an, am observat ca tot pitigoii dau tonul plecarii. In zilele insorite, inca din februarie, incep sa cante, si-mi aduc aminte de bunica mea, care-mi spunea ca versurile lor suna asa: "Pi-tigoi, pi-tigoi, gata-i panza in razboi?", asta ca sa se rusineze fetele lenese care n-au gatat de tesut panza si sa le aduca aminte ca azi-maine trebuie de iesit cu ea la spalat la rau.
Sfaturi pentru "pasarari"
De atunci, de la doisprezece ani, nu am incetat sa hranesc pasari in timpul iernii si sfatuiesc pe toata lumea sa faca la fel. Nu veti gasi un spectacol mai frumos care sa va bucure zilele de iarna. Si ce-i foarte important, veti vedea ce frumoase sunt pasarile libere, cele care nu stau in colivii, cele care vin si pleaca atunci cand vor, care se bat, se cearta sau se ajuta macar cu cateva boabe sau cu un semnal de alarma, cand se apropie vreun pericol.E asa de simplu sa hraniti pasari! Folositi plasele de la portocale si puneti in ele miezurile de nuca sau arahide crude, neprajite si nesarate, sarea fiind foarte toxica pentru pasari. Oricum, plasele acelea vor ingrosa gramezile de gunoi. Daca vi se pare prea scump, puneti bucatele de slanina cruda in plasele pentru citrice si agatati-le in pomii din dreptul ferestrei, sau luati o sticla de plastic de 2-2,5 litri, taiati un orificiu circular de 7-8 cm in partea de sus si umpleti-le cu seminte de floarea-soarelui, apoi cu o sfoara agatati-le si pe acestea in pom. Trebuie sa aveti rabdare. Mai ales daca stati in centrul oraselor mari, departe de parcuri, s-ar putea sa dureze ceva timp pana cand primii pitigoi vor descoperi hranitoarea.
Puteti construi platforme simple, o singura scandura este de ajuns, si puneti diferite cereale, grau, porumb, orz etc. E foarte ieftin, cu mai putin de 5 lei pe saptamana, puteti ajuta pasarile sa treaca iarna, in special daca este grea. Cateva boabe gasite de o pasare flamanda inseamna diferenta dintre viata si moarte.
Nu m-am gandit niciodata la recompense in urma hranirii; ce recompensa mai mare vrei, in afara spectacolului pe care pasarile ti-l ofera? Dar totusi, am remarcat ca merele mele nu mai fac viermi, gradina imi e mai sanatoasa, ca e mai mult cantec si culoare in jurul casei mele, ca am la ce sa ma gandesc cu placere, cand imi amintesc ierni trecute, si nici nu ma mai sperie gandul la frigul celor viitoare.
Si mai e ceva. Cand la sfarsit de februarie aud: "Pi-tigoi, pi-tigoi, gata-i panza in razboi?", eu stiu sigur ca primavara e aproape, chiar daca ninge si la televizor e prognozata reintoarcerea iernii.
Calin Hodor