In Jina Sibiului, oamenii cresc oi dintotdeauna, adica de cand sunt oameni pe lumea asta si munti in jurul lor. De aceea, toate povestile jinarenilor sunt legate de oi, lana si branza, in vreme ce din cele patru anotimpuri, lor le-au ramas doar doua: urcarea turmelor la munte si intoarcerea in sat. Intre aceste doua repere au loc nunti, cumetrii si inmormantari, se pun la cale targuri si tocmeli, se fac si se desfac invoieli, se-aduna si se scad muntii de lana, se despart sau se aduna sterpele de manzari, oile de berbeci, mieii de oi, toate dupa un scenariu care se repeta dupa aceleasi legi, an de an. Despre toate acestea a scris si mai scrie, zi de zi, Maria lu` Radutoaie, taranca din Jina, ca un adevarat cronicar al ultimilor pastori din Carpati.
*
Femeia este asezata pe o lavita inalta cu spatar. Parul alb, care scapa din stransoarea naframei negre, ii da un aer de blandete, intarit de privirea albastra, curata, a omului care n-are nimic de ascuns. Are aproape saptezeci de ani si e senina si mandra ca o regina. Langa ea, puse frumos unul peste altul, sunt caietele cu scris marunt, care ascund istoria ciobanitului in Jina. Caiete obisnuite, scolaresti, cumparate de la magazinul satului. De cealalta parte a mesei, stau eu si ascult.
Maria pare ca tine un discurs stiut. Vorbeste calm, asezat, fara tulburari. E sigura pe ea si povesteste in vorbe simple despre viata ei si-a jinarenilor. Imi spune de la inceput ca a fost o eleva silitoare, ca i-a placut sa invete, ca ar fi citit si in somn daca s-ar fi putut, atata de drag ii era sa afle lucruri noi. Imi mai spune ca inca din vremea aceea a copilariei ii venea sa scrie despre ceea ce vedea in jurul ei, doar ca pe atunci vorbele pareau ca sunt tinute prizoniere cumva, acolo, in spatele ochilor care inregistrau totul, fara incetare, fara odihna. "La inceput nu-mi veneau vorbele potrivite, nu stiam cum sa le potrivesc, mi-am dat drumul numai tarziu, dupa ce au crescut copiii, dupa ce-au plecat la casele lor, dupa ce i-am aranjat. Ani multi m-am tot calcat si n-am facut ce-am vrut. Am facut ce-a trebuit. Ma ascundeam prin celar ca sa pot citi, mi-era rusine de soacra si de barbat. Odata, mi-am dat drumul si-am inceput sa scriu. Atunci parca au izbucnit vorbele ca un suvoi pe care nu l-am mai putut opri. Ma trezeam si noaptea si scriam, pe ce hartii apucam, pe capete de hartie de impachetat, pe dosul chitantelor, pana cand intr-o zi m-am dus si mi-am cumparat caiete de la magazinul din sat. Am acuma peste o suta de caiete, in care am scris despre toti jinarenii, despre cum era viata mai demult, cu nuntile si jocul, cu junii de sarbatori si multe altele. Acuma, in ultima vreme, scriu mai cu seama despre cum raman muntii pustii, ca tinerii pleaca mai toti din sat, scriu despre cum moare ciobania aia adevarata, care era pe vremuri. M-am tot straduit cum sa fac sa nu uit, Doamne fereste!, pe cineva, sa nu uit vreo intamplare. Pana acuma, n-a venit nimeni sa-mi spuna ca as fi gresit ceva in ce am scris, ori ca am lasat pe cineva nepomenit. Asa ca eu cred ca am facut bine ce-am facut pana acuma. Am insa grija asta mare, sa nu uit nimic din ce-am vazut, sa pun totul pe hartie. E ca o datorie pentru mine."
Anotimpurile oilor
Ulitele din Jina sunt in panta, pentru ca satul e asezat pe culmi domoale, tivite cu iarba aspra, arsa acum de brumele inceputului de iarna. Si drumurile acestea parca te indeamna sa urci sau sa cobori, adica sa nu stai locului. De fapt, asta si fac jinarenii dintotdeauna. N-au astampar, sunt tot pe drumuri. Casa lor din sat, "din hotarul de jos", era mai demult doar de trecere, in care stateau vara doar copiii si cei batrani. Averea lor cea mare era insa coliba din "hotarul de sus", locul in care pe la mijlocul lunii mai, se mutau cu toata gospodaria, cu oile, cu pruncii care nu mergeau la scoala, purtati pana la coliba in traiste mari, agatate pe cai, si cu celelalte animale. Acolo faceau fanul, acolo inchegau laptele, acolo jucau seara si in zile de sarbatoare, pe vreun plai ori in vreo poiana: "Tot satul era pe drum, cand se-ncalzea vremea, prin 15 - 20 mai, dupa ce semanau oamenii holdele de-acasa. Ieseau cu oile si cu casa sus, la hotar, la colibi, la Dobra, Muncel, Coasta Porumbelului, Hanas, si inca, spre Talva si Valea Nedeiului, care pe unde avea mosia. Erau mii de oi pe ulite. Si era larma mare si zapaceala multa, parca si animalele simteau ca se intampla ceva. La hotarul de sus erau salasele oilor, pana la mijlocul lui iunie, cand fiecare cioban isi lua atunci turma si urca si mai sus, in varful muntilor, caci vremea se incalzea si mai tare." Iar toamna tarziu, cei mai multi coborau prin sat, isi luau merinde si porneau apoi cu oile in Banat, treceau muntii in Gorj, inspre Dunare, sau unii ajungeau chiar pana in Dobrogea, unde aveau alte gospodarii si colibe, in care se adaposteau cat tinea iarna. "Drumurile oilor erau dupa cum era iarba si viata ciobanului se impartea intre urcatul la munte si coboratul la iernat. In afara de Pasti si de Craciun, sarbatorile noastre erau toate legate de oi, si targurile, si nedeile", imi mai spune matusa Maria lu` Radutoaie si deschide un caiet, luat la intamplare din teancul de langa ea, si-mi citeste o strofa: "Acum si de cand e lumea/ Cine-o auzit de Jina/ O aflat ca aici la noi/ Sunt oameni care cresc oi./ Si cum e comuna mare/ E impartita in trei hotare:/ De jos, de sus si la munte/ Pentru vitele lor multe".
Amintirile unei bacite
Maria lu` Radutoaie a fost trei ani "bace" in hotarul de sus. Sunt cei mai frumosi ani din viata ei, dupa cum imi spune cu oarecare sfiala. Aceia care i-au ramas vii, ca sa-i insenineze batranetea. Tot ce-a vazut, ce-a trait si ce-a invatat in acele zile se afla acum scris in caietele de pe lavita cu spatar. Imi spune ca scrie poezii "de urat", ca se golesc muntii si "raman colibile pustii, mosiile impadurite, pline de bradui si salasele oilor sparte".
"Inchid ochii si toate le vad si le aud ca atunci demult. Stiu fiecare coliba a cui era si de la cine-a mostenit-o, cine erau vecinii de colibi, cu care trebuia sa te ai bine, ca erau singurii care te ajutau la vreun greu. Se intampla uneori sa vie zapada mare si viforul sa acopere cararile dintre colibi. Atunci veneau vecinii cu lopetile si deschideau drumul catre cel prins in omat. Cateodata, in ziua de Craciun, se intorceau unii ciobani care au iernat mai la campie. Daca era omatul mare, mergeau barbatii inainte, cu lopetile, si faceau urma, ca sa poata razbate sutele de oi. Am ramas de multe ori si eu acolo, la coliba, in mijlocul zapezilor. Era greu tare, pana cand le aranjam toate asa cum trebuia. Iernile erau mai aspre mai demult, frigul parca era mai mare. Veneau mai mereu gadinile - lupii, si dadeau ocol salasului, trebuia sa fii tot cu bagare de seama. Cata vreme ciobanul manca, femeia statea de paza, nu se putea sa ramaie animalele singure. Daca se intampla sa fete vreo oaie in frigul acela, apoi luam mielul si-l tineam cateva zile in coliba, pana se intrema. Laolalta cu pruncii. Odata, o oaie mai duioasa nu stiu cum a intrat in coliba si a sarit in patul pruncului care plangea, ca sa-l linisteasca, crezand ca e iedul ei, dar iedul dormea linistit langa soba. Asa traiam atunci, legati de animale, impreuna cu ele. Miroseam a oi si-a lapte, oricat ne-am fi spalat, da` eram mandri de asta si fericiti.
Doamne, si ce mult imi placea seara, dupa ce terminam toate muncile, sa stau afara si sa ascult zgomotele padurii. Era odata zapada mai mare ca gardurile, ne-a prins acolo sus, la colibi, si a trebuit sa ramanem si de Craciun. Am iesit la salas, ca sa vad ce fac oile. Ceilalti au ramas in coliba, copiii colindau, ca sa le treaca vremea, si eu colindam cu ei, ca sa nu le fie urat. Si-am iesit la oi, colindand, si-am vazut ca se ridicau deasupra lor aburi, care parca leganau luna si cerul. Totul era incremenit de frig. M-am uitat la stele si ele parca au coborat pana aproape de pamant, ca sa le tina de cald la oi. Si-atunci, nu stiu cum, dar am simtit cu-adevarat ca e sarbatoare. Cum sa uit asa ceva? Ca atunci am vazut eu maretia Craciunului. In munte, acolo, intre oi.
De felul meu eu am fost mai simtitoare si am pus la suflet toate cate le-am vazut. Daca am avut o durere, m-am dus si i-am spus-o bradului de langa coliba si el m-a mangaiat cu cetina lui. Daca am avut vreun necaz, l-am spus Bistrei, si ea l-a dus cu valurile, departe de mine. Acuma asa simt eu, ca e datoria mea sa spun tot ce stiu de mai demult, ca sa nu moara lumea aia care a fost. Daca inchid ochii, o vad de parca acuma ar fi, daca-i deschid, imi vine sa plang cand vad cat de pustii au ramas locurile, cum au plecat tinerii si cum nu se mai intorc de la oras. E o batjocura pe tot hotarul de sus. Daca se mai duc doi, trei ciobani cu oile acolo... Ori acolo, sunt aproape o mie de colibi, prin care bate acu` vantul!"
Daca ai ajunge, cititorule, in Jina, intr-o dimineata de iarna, cu siguranta te-ai intalni, pe una din ulitele asezate in panta, cu Maria lu` Radutoaie, Maria Sterp, pe numele ei din acte, intorcandu-se repejor de la magazinul satului, cu un caiet nou in mana. Daca ai ajunge intr-o dupa-amiaza, dinaintea Craciunului, si-ai intra in curtea de la numarul 591, i-ai vedea pe Gheorghe si Maria Sterp, pregatindu-se de sarbatoare: el barbierindu-se tacticos, intr-o oglinda sprijinita de clopul rotund, ciobanesc, ea, stand la masa si scriind in unul din caietele ei. Si daca ai ajunge chiar in seara de Ajun in curtea casei lor, atunci nu se poate sa nu auzi colinda pe care Maria lu Radutoaie o canta usurel pentru copiii ei plecati departe, pentru jinarenii cunoscuti, dar mai ales, pentru lumea de altadata, care umplea hotarele si muntii Jinei.
Foto: Dumitru Budrala