Flori dalbe, in plina iarna
Este surprinzator ca in plina iarna sunt invocate florile, tot asa cum e de mirare ca datini precum plugusorul si sorcova vorbesc de arat si semanat. Dar etnologii ne dezleaga misterul: se stie ca majoritatea popoarelor vechii Europe sarbatoreau Anul Nou la inceputul primaverii, in martie. Dupa Iulius Cezar, inceputul de an s-a mutat pe 1 ianuarie, creandu-se un decalaj intre anul civil si cel agrar. Pe teritoriul tarii noastre, in vechime, cu siguranta Anul Nou era considerat inceputul anului agricol, adica echinoctiul de primavara. Acest eveniment reprezenta un punct critic in miscarea soarelui, momentul in care ziua, in batalia sa cu noaptea, ajungea egala cu aceasta si incepea sa creasca. In aceasta zi a anului erau situate in trecut atat plugusorul, cat si sorcova si o parte din colindele laice. Dupa mutarea inceputului de an in iarna, sarbatorile care celebrau venirea primaverii si a noului an au ajuns sa se amestece, pe de o parte, cu stravechile sarbatori prilejuite de solstitiul de iarna, cand era sarbatorita victoria luminii asupra intunericului, prin procesiuni cu masti animaliere si prin sacrificiul porcului, iar pe de alta, cu mai noile sarbatori crestine. De aici, complexitatea extraordinara a sarbatorilor de iarna romanesti si, in special, a colindei. Intre colindele laice de primavara, mutate in iarna, se numara si cele care, la origine, aveau refrenul "florile dalbe". Exista si cazuri de preluare a refrenului si, adesea, de modificare a lui pentru a-l aduce in acord cu textul religios (Ler doamne, Marului Doamne etc.). Dar din totalul colindelor romanesti, doar un sfert sunt religioase, restul fiind precrestine.
La colindat, cu un ram de mar inflorit
Din marturiile unor informatori si chiar din unele texte de colinda reiese ca ramura de mar inflorita facea parte din recuzita colindatorului, asa cum facea parte din recuzita copiilor ce umblau cu sorcova. Atingerea casei, a usii sau a gazdei cu ramura inflorita de mar, simbol al belsugului, era un moment-cheie in procesiune, care garanta un nou an imbelsugat. De asemenea, invocarea florilor dalbe era esentiala, caci forta magica a cuvantului este cea care influenteaza. Cand sarbatorile au fost mutate din primavara in miezul iernii, s-a recurs la inflorirea fortata a unor ramuri de mar: ramurile se rupeau din pom de Santandrei si se puneau in apa, la caldura. Dupa o luna, la sfarsitul lui decembrie, infloreau. Cu timpul, s-a renuntat si la aceasta practica. Astazi, sorcova este alcatuita din crengi uscate si impodobite, iar colindele, care odinioara nu puteau fi concepute decat in prezenta magica a florilor albe, fie sunt insotite de manunchiuri de busuioc, cu care se ating casa si gazda, fie se folosesc crengi de alun (de asemenea, cu proprietati magice), de brad etc., fie s-a renuntat la orice recuzita.
Desi florile de mar au disparut de mult din traditia colindatului, refrenul s-a pastrat nestirbit. Sensul sau este clar, dar legatura cu restul textului s-a pierdut. Pastrarea, "inghetarea" acestui refren se explica prin caracterul magic pe care aceasta invocatie o avea. De altfel, intregul text al unei colinde a suferit, de-a lungul timpului, foarte usoare modificari, in comparatie cu alte genuri populare, tocmai din cauza fortei magice a cuvantului, pe de o parte, iar pe de alta, datorita caracterului colectiv pe care il imbraca acest ritual. Impotrivirea la schimbare era cu atat mai mare, cu cat era mai mare numarul de colindatori, caci orice interpretare personala era imediat respinsa de ceilalti: fiecare nota din melodie si fiecare cuvant din text trebuiau respectate cu strasnicie.
Un mister nedezlegat
Aceleasi observatii sunt valabile si cu privire la refrenul "lerui ler". Probabil ca intr-o vreme a fost inteles de cei ce colindau, probabil avea o semnificatie foarte adanca, de vreme ce este atat de frecvent, si era incarcat de magie si forta, de vreme ce s-a pastrat pana astazi, in ciuda faptului ca nimeni nu-i mai pricepe sensul. Nenumarati lingvisti, istorici, folcloristi au incercat sa dezlege misterul acestui refren si sa descopere originea sa. Rezultatul a fost de fiecare data neconvingator: de la nume de imparati romani (Aurelian, Valerius sau Galerius), la nume de divinitati si de regi apuseni medievali, si pana la crestinescul cult "aleluia", acest nucleu magic al unui arhaic rit de trecere a cunoscut cele mai bizare interpretari. Cel mai mare succes a avut-o ideea provenientei lui "lerui ler" din "aleluia", in ciuda faptului ca acest refren este propriu colindelor laice, precrestine, in care Biserica nu s-a putut strecura decat superficial, prin simple inlocuiri de nume. Cum aceste colinde sunt foarte vechi, cu siguranta precrestine si preromane, putem incerca sa ne imaginam care a fost procesul prin care aceste cuvinte s-au transmis, pe cale orala. Probabil textul prin care se invocau fortele primaverii si ale belsugului a fost creat intr-o limba ce se vorbea pe teritoriul actual al tarii noastre, cu mult inainte de venirea romanilor. Acest text a fost respectat cu strictete generatii la rand, si mai ales refrenul, care nu putea fi modificat sub nici o forma, caci constituia invocatia propriu-zisa. Odata cu modificarile intervenite in limba, datorita contactelor cu limba unor nou-veniti cuceritori, acest text a ajuns sa fie inteles din ce in ce mai putin. Desigur ca transformarile s-au petrecut lent, prin intermediul unei lungi faze, in care vorbitorii vorbeau ambele limbi, dar isi cantau cantecele magice in vechea limba. Probabil aceste productii populare au fost ultimele in care au patruns cuvinte si structuri din noua limba si au fost, incet, incet, traduse. Totusi, refrenul, care concentra toata vraja acestor texte, avea efect tocmai prin rostirea sa, prin sunetele din care era alcatuit, iar daca acesta era modificat, schimbat, tradus, isi pierdea forta magica de influentare a destinului.
Belsug, lumina si bucurie
Sa presupunem ca acest refren - "lerui ler" - este extrem de arhaic, un rest dintr-o limba ce se vorbea candva pe aceste meleaguri, o ramasita care s-a pastrat pana azi, deoarece modificarea sa era strict interzisa. Astfel de refrene magice, foarte arhaice, devenite de neinteles, exista in numeroase traditii. Cele mai multe texte de vraji, farmece, incantatii, bolboroseli ale vracilor si chiar textele unor jocuri si ghicitori de copii pot ascunde astfel de stravechi vorbe, devenite de nepriceput. Cum aceste invocatii se faceau la echinoctiul de primavara, pentru un an agricol imbelsugat, si cum florile albe, foarte probabil de mar, simbol al puritatii si al belsugului, erau cele care garantau toata puterea magica din cuvant si o materializau, putem presupune ca refrenul "lerui ler" reprezinta un aspect stravechi al refrenului actual "florile dalbe". Sau, mai limpede, "florile dalbe" ar putea fi o traducere a refrenului "lerui ler", folosita in paralel, intr-un fel de repetitie, din momentul in care vechiul refren nu mai era priceput, dar nici nu putea fi inlaturat, caci odata cu el se inlatura si vraja. De aici numarul mare de alaturari ale celor doua refrene in acelasi colind si absenta altor combinatii: rareori, "florile dalbe" se combina cu alt refren, la fel si "lerui ler". Dar sa vedem cum ne poate ajuta lingvistica in lamurirea acestei probleme. Cuvantul "ler", "lel" si alte variante ale sale desemnau tocmai floarea alba, intr-o serie de limbi stravechi. In latina "lilium" inseamna "crin" si era imprumutat dintr-o limba veche, mediteraneana, pe care romanii au gasit-o in peninsula italica la venirea lor. In greaca, exista un cuvant asemanator, "leirion" care desemneaza atat crinul, cat si narcisa, ambele flori albe. In sarda, exista un cuvant similar, care inseamna "floare alba, margareta, crin". Si exemplele pot continua, cu cuvinte din basca, hitita, copta etc. In toate aceste limbi exista un cuvant care desemneaza floarea alba, dar nu intotdeauna este vorba de aceeasi floare, ci exista variatii in functie de zona climatica. In aria mediteraneana, floarea alba era prin excelenta crinul, adorat si in civilizatia minoica. La noi, crinul nu a fost si nu este o planta locala. Este foarte posibil ca floarea alba sa fi fost in primul rand floarea de mar, despre care, fireste, nu se putea vorbi decat la plural. Marul a fost intotdeauna un pom specific spatiului geografic romanesc si apare ca alternativa a bradului in rolul de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, sunt frecvent intalnite in basmele si miturile romanesti.
Desi s-a considerat mereu ca "lerui ler" este o formula pe deplin intunecata, totusi, dictionarele consemneaza un alt cuvant "ler" insemnand "floarea varstei", pe care il pun in legatura cu refrenul din colinde: i-a trecut leru - "a imbatranit", "i-a trecut vremea lui ler", adica a "colindatului", prin urmare a tineretii si a dragostei. Dar "leruitul" este atestat in unele regiuni si cu sensul de cantec ceremonial de inmormantare, care se canta in preziua inmormantarii, doar la mortii tineri, adica la cei care mor "in floarea varstei". Deci, lerul este floare alba, floarea pura, simbolul primaverii si al tineretii.
Frumusetea tainica a acestui refren, care ne-a vrajit copilaria si ne bucura an de an, isi are radacinile in sufletul adanc al stramosilor nostri, de acum multe sute de ani. Belsug, lumina, bucurie, meri in floare:
"Florile pe care le-am cules azi-noapte/ Vor rodi in brazda sufletelor toate/ Merele de aur, merele visate/ De colindatorii veacurilor toate,/ Dalbe si iar dalbe, flori adevarate...".