Este mai mult decat cadouri sub brad si beculete colorate, este chiar mai mult decat celebrarea Nasterii lui Iisus. Craciunul romanesc este sarbatoarea vietii si a luminii, a soarelui invocat in cea mai lunga noapte a anului, cea a solstitiului de iarna, pentru a capata puteri si a invinge intunericul, iar ziua sa inceapa din nou sa creasca.
Cu mii de ani in urma, stramosii nostri, care traiau intr-o minunata armonie cu natura si cu ritmurile ei, sarbatoreau in noaptea dinspre 21 spre 22 decembrie evenimentul solstitiului de iarna, perioada critica in mersul Timpului. Soarele se afla atunci in cel mai "slab" moment al sau, dandu-ne cea mai scurta zi din tot anul, iar anticii credeau ca nu mai are forta si trebuie hranit si ajutat. In unele zone ale tarii, se rostogolesc de pe dealuri roti aprinse in noaptea de Craciun, in altele se aprind busteni - poate urme ale unor stravechi ritualuri solare. Probabil, oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a vietii si a mortii, a invierii si a vietii de dincolo, care guverna ritmul existentei lor pamantene, al vegetatiei, al agriculturii. Viata si moartea erau considerate doua fatete firesti ale aceleiasi realitati, iar stramosii nostri nu cunosteau teama de moarte si de neant, care a facut din societatea zilelor noastre o societate depresiva si stresata. Ei aveau un reper de nezdruncinat: credinta in nemurirea sufletului.
Sacrificiul dacic al porcului
In universul lor plin de simboluri si magie, intunericul era simbolizat de un animal cu atribute pamantesti: porcul, care scurma mereu pamantul. Astfel, sacrificarea porcului echivala cu alungarea intunericului si izbanda luminii. Pentru daci, sacrificiul porcului era un foarte important act de cult, asa cum reiese din numeroasele ilustratii ale tablitelor de plumb, copii dupa tablitele dacice de aur descoperite la Sinaia in vremea regelui Carol I. In mai multe astfel de tablite apare reprezentat un sacrificator cu un cutit in mana, ridicat in sus, deasupra unui porc. Este cel mai frecvent si mai important act de sacrificiu ilustrat in aceste documente si apare adesea asociat cu reprezentarea unei divinitati stranii, care pare ca a inviat din morti: un zeu in poarta unui templu sau a unui mormant, invelit intr-un giulgiu asemenea mumiilor, sprijinit in doua carje si cu fata supta, cadaverica. Este, probabil, zeul vietii si al mortii, care invinge moartea si intunericul, invie, iese din mormant si aduce speranta intr-o noua viata.
Unii etnologi sunt de parere ca, in vremuri indepartate, sacrificiul porcului, cu toate semnificatiile sale, era plasat primavara, cand natura se trezea la viata. Apoi, odata cu mutarea anului nou de la 1 martie la 1 ianuarie, sarbatorile de primavara au fost transferate in decembrie. De aceea, colindele noastre si sorcova vorbesc despre flori de mar si vanatori simbolice, de aceea plugusorul nostru vorbeste de arat si semanat. De aceea trei sferturi din colindele noastre sunt pagane, nu au nici o legatura cu evenimentul crestin al Nasterii lui Iisus. Anul nou incepea, asa cum era firesc, primavara, cand natura revenea la viata, iar ritualurile de inceput de an invocau belsugul, florile, roadele. Apoi, batranul zeu care invia s-a intalnit cu crestinismul, cu Vestea cea buna si cu Iisus, care invie si El din morti, tot primavara. Interesant este faptul ca Nasterea lui Iisus a fost sarbatorita multa vreme pe data de 6 ianuarie. Biserica a mutat, la un moment dat, aceasta sarbatoare pe 25 decembrie, pentru a mai stavili din multimea de sarbatori pagane dedicate soarelui, concentrate la acea data. Romanii serbau Saturnaliile la 25 decembrie, iar dupa secolul al Iii-lea d.Cr. pe Sol Invictus (Soarele Neinvins), dar si pe Mithra, iar pentru celti, solstitiul de iarna era cea mai mare sarbatoare din an. In felul acesta, cele doua mari sarbatori crestine, Craciunul si Pastele, au ajuns sa se suprapuna peste doua momente cruciale din viata comunitatilor precrestine din Carpati, anume solstitiul de iarna, cand lumina triumfa si ziua invinge noaptea, si echinoctiul de primavara, cand viata invinge moartea si natura reinvie.
Sacrificiul porcului de Craciun este specific romanesc. In asezarile stravechi de pe teritoriul tarii noastre, arheologii au descoperit si oase de porc, din ce in ce mai numeroase incepand cu ultima faza a neoliticului, semn ca acest animal era crescut in gospodarii, iar carnea lui era consumata. Porcul a fost considerat, in mai multe culturi ale antichitatii, un animal preferat de zeii subpamanteni, fiinta a intunericului, ce simboliza noaptea si irationalul, dar si belsugul pamantului, adesea fiind un echivalent al graului. Porcul era sacrificat in cinstea zeilor vegetatiei, care asigurau ritmul recoltelor - Demeter, Persefona, Ceres. La egipteni, porcul era un animal detestat, iar carnea lui nu era consumata. Totusi, o singura data pe an, egiptenii sacrificau un porc in cinstea lui Osiris, zeul vegetatiei si al vietii de dupa moarte. Acest porc il simboliza pe Seth, ucigasul lui Osiris. Deci, se ucidea ritualic moartea insasi. Dar cum era reprezentat Osiris, cel venit din morti? Ca un zeu inviat dupa trei ani de moarte, cu fata cadaverica, incapabil sa se sprijine pe propriile picioare si invelit intr-un giulgiu, asemenea mumiilor... Adica foarte asemanator cu zeul dacilor, reprezentat in placile de plumb, alaturi de sacrificatorul care ridica cutitul deasupra unui porc.
Stim ca Deceneu, marele preot dac, a umblat mult pe la egipteni. Mai stim ca el a venit sa reformeze si sa organizeze religia unui vechi zeu al dacilor: era probabil vorba de acest zeu al vietii si al invierii, al triumfului luminii aupra intunericului. Cu cateva secole inainte de Deceneu, Zamolxis, cel mai mare reformator religios al dacilor, devenit el insusi zeu, dupa apostolatul lui in preajma lui Pitagora si prin Egipt, se intoarce la daci si le infatiseaza, sub forma unui ritual de misterii, drama zeului care moare si bucuria invierii lui. El se retrage in adancul pamantului pentru trei ani, timp in care este jelit, apoi revine intre cei vii. Scenariu identic cu cel al egipteanului Osiris, care si el a petrecut trei ani in lumea mortilor, apoi a inviat, si cu cel al lui Iisus, care a inviat dupa trei zile. Fie ca dacii au fost influentati de egipteni, fie ca religia lor avea radacini comune cu cea egipteana, prin aceasta divinitate care promitea viata dincolo de moarte, stramosii nostri dovedeau o spiritualitate mai apropiata de cea a Orientului decat de cea europeana. La aceasta se referea Herodot cand spunea ca dacii se cred nemuritori. Credinta in aceasta nemurire ii facea de temut in lupte, caci ei stiau ca nu mor, ci merg la Zamolxis. Dar ei nu credeau intr-o inviere sau nemurire a trupului, asa cum credeau egiptenii, care mumificau corpul pentru a-l conserva in cea mai buna stare si ii puneau alaturi toate cele trebuincioase pentru viata de dincolo. Dacii credeau in nemurirea sufletului. Numai astfel se explica de ce nu exista morminte dacice in perioada de dupa reforma lui Deceneu: trupurile erau arse, iar cenusa era probabil aruncata in patru vanturi.
Craciunul se numeste "Nasterea (lui Cristos)" in cele mai multe limbi: Noel, Navidad, Natale, Rojdestvo, Christmas... Doar in romana se numeste "Craciun", un cuvant de originea caruia nu a reusit sa dea nici un lingvist pana acum. Cu siguranta este un cuvant stravechi, iar cei care se caznesc sa-i gaseasca o origine latina uita ca aceasta sarbatoare este prea veche si prea importanta pentru a fi numita cu un cuvant luat dupa venirea romanilor. Conflictele dintre vechiul spirit al Craciunului si incarcatura crestina a sarbatorii se pot zari in mai multe aspecte: intr-o veche legenda, Fecioara Maria ii cere adapost lui Craciun, ca sa-L nasca pe Iisus, dar acesta nu o primeste si isi pedepseste aspru nevasta, care o ajuta pe ascuns pe Maica Domnului, taindu-i mainile; pomana porcului se face in plin post crestin, cand bucatele de dulce sunt interzise etc. Dar cele doua straturi de credinte au ajuns sa se impleteasca si sa duca la o sinteza originala: Craciunul romanesc.
Asadar, Craciunul la daci insemna revigorarea soarelui, victoria luminii si a vietii, iar sacrificiul porcului echivala cu infrangerea intunericului si asigurarea belsugului. Dupa mutarea zilei de nastere a lui Iisus in ziua de Craciun, s-a pierdut treptat semnificatia acestui ritual, dar taranii romani (si chiar multi dintre oraseni) au continuat neclintit sa-l indeplineasca, convinsi ca nu poate exista Craciun adevarat fara taiatul porcului. Nicaieri in alta parte a lumii, Craciunul nu se defineste obligatoriu prin acest sacrificiu al porcului, atat de dezaprobat de Biserica multa vreme, ca fiind un ritual pagan. Cu timpul insa, acest ritual a ajuns sa se imbine firesc cu celelalte aspecte ale Craciunului, plamadind cea mai frumoasa si mai plina de bucurii sarbatoare a familiei romanesti. Din pacate, in ultima vreme, societatea noastra a devenit din ce in ce mai mult o societate de consum, asa incat zilele din preajma Craciunului se transforma intr-o goana nebuna dupa cumparaturi. Iar primul Craciun european, cel din 2007, va aduce cu sine indepartarea ultimelor semnificatii ancestrale ale acestei sarbatori: sacrificiul, considerat o practica "barbara", nu mai poate fi facut, decat de macelari profesionisti, iar porcul trebuie anesteziat inainte de a fi sacrificat. Probabil nu va mai fi indreptat cu capul spre rasarit, nu i se va mai face cruce pe frunte, nu va mai fi presarat cu sare si grau, nu va mai fi parlit cu foc de paie... Treptat, bucatele de porc vor ajunge simple alimente, procurate de la magazin, caci ceea ce conta in primul rand in aceasta traditie era actul in sine al sacrificiului si al participarii. Dar ceea ce este cu adevarat important si trebuie sa dureze este spiritul Craciunului. Sa ne amintim ca in ziua de Craciun izbandesc lumina si viata si sa nu lasam vremurile cele noi si agitate sa ne indeparteze de spiritualitatea pamantului nostru, de sensurile adanci ale sarbatorii si sa ne transforme in simpli consumatori de petreceri.