Situatia era, oricum, previzibila. Calin Popescu-Tariceanu era virtualul perdant inca din momentul lansarii, de catre presedintele Basescu, a propunerii "anticipatelor" si, de catre fostul presedinte liberal, V. Stoica, a ideii fuziunii Pnl-Pd. Nu discutam acum valabilitatea si motivatiile care au stat in spatele celor doua initiative. Ceea ce a contat in economia jocului a fost reactia premierului - presedinte de partid. Dupa ce, initial, d-l Tariceanu a parut a fi de acord, cel putin cu propunerea Cotrocenilor, el s-a razgandit refuzand atat convocarea alegatorilor la urne, cat si posibila fuziune, a carei menire era asumarea solidara a responsabilitatii guvernarii de catre cele doua partide ale aliantei Da, ce conduc coalitia la putere. Daca ar fi acceptat fuziunea, d-l Tariceanu ar fi putut solicita, pe baza "protocolului Da", conducerea noii formatiuni, proportia liberali-democrati fiind de 2:1. Intr-o asemenea formula, "anticipatele" ar fi putut fi abordate fara teama, toate sondajele indicand posibilitatea ca "partidul Da" sa obtina majoritatea absoluta, deci sansa de a guverna fara "solutii imorale" sau parteneri incomozi, interesati doar de obiectivele proprii, ca Udmr-ul.
Refuzul d-lui Tariceanu, dupa un sir de ezitari ce i-au adus porecla "Moliceanu", a generat reactiile extrem de dure ale "echipei Basescu", ce n-a ezitat sa loveasca propria administratie, performanta de altfel. Primul ministru a fost acuzat ca face jocul unui "grup de interese", si dovezile au aparut extrem de repede. Intalnirea pe care d-l Tariceanu a organizat-o la guvern, intre Monica Macovei, ministrul Justitiei, si prietenul sau, fostul lider liberal si mare om de afaceri, acuzat de coruptie, Dinu Patriciu, a fost imediat popularizata in toate mediile. Iar grupul de opozanti Stoica-Stolojan, din interiorul Pnl-ului, s-a activat brusc, demonstrand - pe toate caile - ca actiunile d-lui Tariceanu pregatesc partidului soarta pe care a avut-o, la alegerile din 2000 Pntcd-ul, conducatorul coalitiei ce a guvernat Romania dupa 1996. Treptat, sub presiunea nucleului dur de sprijinitori ai sai, presedintele Pnl a devenit... "taricean" analizand excluderea din partid a fostilor presedinti Stoica si Stolojan, precum si a, aparent, putinilor lor adepti. Gruparea Tariceanu nu a luat in calcul o masura similara, fie ea si formala, pentru Dinu Patriciu, despre care s-a dezvaluit, tocmai atunci, ca a sponsorizat, la alegerile din 2004, dusmanul de moarte (declarat) al Pnl-ului, Psd-ul. Daca ceri fermitate in respectarea regulamentului de partid, nu poti, totusi, sa fii pentru unii muma, pentru altii ciuma.
A urmat "episodul Atanasiu". Potentandu-l pe ministrul Apararii sa atace prezenta militara romaneasca din Irak, sprijinita de Cotroceni, premierul a crezut ca marcheaza un punct in meciul sau cu d-l Basescu, desi acesta nu s-a aratat niciodata, pe fata, competitor pe teren. Public, d-l Basescu joaca pe spatii mult mai mari. Gafa ministrului, un fidel al presedintelui Pnl, i-a dat insa posibilitatea d-lui Basescu sa rezolve mai multe "probleme de competenta" in relatia cu administratia. Presedintele nominalizase deja pentru sefia serviciilor secrete (Sri, Sie) oameni ce nu depindeau in vreun fel de Executiv. Serviciul secret al armatei (pe care d-l Atanasiu l-a folosit ca sa "spioneze" Cotrocenii) a fost si el "neutralizat" prin numirea, la schimb cu functia de comisar european, a unui Pd-ist ca ministru al Apararii. D-l Tariceanu a facut o afacere proasta, cel nominalizat in numele Pnl-ului pentru Comisia Europeana, d-l V. Vosganian, fiind stopat - printr-o obscura operatie de "deconspirare" - in accesul sau spre Bruxelles. Pnl-ul a trebuit sa se multumeasca cu propunerea pentru respectivul post a d-lui Leonard Orban, un "tehnician" din afara partidului. Importanta detinerii primului rol in administratie a inceput sa scada in ochii multor liberali, fideli "sefului" tocmai datorita acestui "avantaj". Asaltat de contestatari si fragilizat interior, Pnl-ul a inceput sa se clatine, scazand dramatic in sondajele de opinie. Raportul initial de 2:1 cu Pd-ul s-a inversat.
D-l Tariceanu a crezut ca isi va reface controlul asupra partidului, initiind consultatii cu filialele, in contextul lansarii de catre alt grup intern, grupul Flutur, a propunerii de readucere a d-lui Stolojan in Pnl. "Grupul pentru Unitatea Pnl" nu putea fi insa stopat printr-o consultare formala (ce a exclus un "congres extraordinar", riscant pentru premier), sau printr-un nou sir de excluderi. In spatele d-lui Gheorghe Flutur, care a renuntat la functia din conducerea Pnl, s-au grupat mai multi parlamentari si sefi de filiale, nemultumiti de izolarea liderului de partid intr-un cerc de apropiati ce refuza orice dialog. Aderarea grupului Flutur - si prezenta implicita a reprezentantilor sai la intalnirea din 21 noiembrie - la "platforma Stolojan" era, aproape, fireasca. Propunerile "grupului", de acceptare a dialogului intern, de declansare a unei competitii de valoare intre liberali, de deschidere spre personalitati neangajate politic s.a.m.d. sunt, la prima vedere, de bun-simt si coerente. D-l Tariceanu a trebuit sa cedeze si, renuntand la atitudinea intransigenta, "pura si dura", sa-l invite pe seful recunoscut al contestatarilor sai, d-l T. Stolojan, la o dezbatere despre viitorul partidului. Dezbaterea a fost, evident, un "dialog al surzilor", d-l Tariceanu acceptand vag posibilitatea unui congres extraordinar si o reprimire a exclusilor cu conditia respectarii stricte a statutului. In subsidiar, premierul a acuzat gruparea Stolojan ca atenteaza la identitatea partidului pe care-l vor dizolva intr-un mare "pol de centru-dreapta", prezidential. Un "pol politic" nu inseamna insa pierderea identitatii doctrinare a grupurilor partinice ce il compun. Necesitatea unui asemenea "pol" in Romania este absolut evidenta. Ratarea lui, in numele unei evolutii partinice solitare, acum, dupa admiterea Romaniei in Ue, s-ar putea vadi, pentru cei ce o provoaca, sinucigasa, Pnl-ul trebuie sa-si cristalizeze extrem de repede optiunea. Pentru ca, altfel, nu va supravietui.