Sfarsit de noiembrie. Ultimele suspine ale toamnei se aseaza molcom, in covorul de frunze aramii, asteptand somnul lung, plin de vise al iernii. Amintirile, frumoase sau triste, vin in cohorte lungi si ne cutreiera in voie. Inima... asa vrea ea! Spectatori neputinciosi, asistam cum se deruleaza cu incetinitorul cadrele acestui film mut: viata noastra. Ca norii care trec repede prin oglinzile ochiurilor de apa de la poala padurii desfrunzite... Cum sa rezisti ceturilor care iti cuprind sufletul? Grigore Lese, dezradacinatul interpret de muzica traditionala din tara Lapusului, ajuns profesor universitar in Capitala, stie cum: respirand in ritmul anotimpurilor, lasandu-te in voia lor. Un "leac" invatat in tara de basm din care a plecat, risipita sub plaiurile Gutaiului.
Libalota si cosul cu flori
"Era o femeie in Borcut, Libalota, vecina cu noi. Ea, in fiecare zi, la ora sapte dimineata, trecea spre biserica cu un cos cu flori. Nu m-am intrebat atunci, copil fiind, de ce facea asta. Poate acesta-i era canonul. Pe drum, mai impartea din ele trecatorilor, iar restul le punea la icoane. Le aduna din gradinuta ei, plina de flori pana toamna tarziu, iar primavara devreme, le culegea de la poala padurii. Florile din cosul Libalotei imi aratau mie cum se schimba anotimpurile. Cand trecea ea, mama ma striga: "Ie, c-o trecut Libalota! Ie-ti si tu ghiozdanul, ca trebe sa meri la scoala!". Toamna, florile din cosul vecinei erau in culori minunate: tufanele albe, crizanteme galbene si roz, grena si violet, cu frunze verde inchis, mirosind amarui. De mic copil, mi-au placut florile, iar Libalota parea ca n-are alta grija pe lume, decat a lor. Pentru noi, era "mama florilor", iar toamna, ceasornicul de mars din nou la scoala. Imi placea scoala! Cand incepea, aveam uniforma noua, camesa noua, papuci si ghiozdan nou. Iar doamna invatatoare ne dadea carti cu poze. In celelalte zile, tata vacanta de vara, mergeam descult si-n camesoi."
Petrecere in cimitir
"La inceput de noiembrie, dupa randuiala greco-catolica, in Tara Lapusului erau Luminatiile, pomenirea mortilor. Atunci, cimitirele erau pline de lumanari si toti tineam cu strasnicie randuiala aceasta. Parintii si bunicii ne puneau sa ne ducem, pentru ca era obligatorie legatura cu lumea de dincolo: trebuia ca fiecare mort al familiei, sau prieten, sau chiar necunoscut sa aiba mormantul curatat, o lumina la cap, o rugaciune de sufletul sau si un colac de pomenire. Nu era deloc trista atmosfera. O mare de lumanari palpaia in cimitir si lumea statea acolo pana tarziu. Noi, copiii, incepeam joaca de-a v-ati ascunsa printre morminte si uitam cum treceau ceasurile. Imi aduc aminte ca frunzele cazute din pomi faceau un fel de pod peste pamant. Le calcam cu grija, pentru ca stiam ca pe sub ele mai sunt fructe cazute. Pastrate acolo, aveau un gust grozav, dulce-amarui. Toamna tarziu, ramaneau si mere sau prune zbarcite, pe varful pomilor din cimitir. Ultimul mar, ars de brume si batut de ploi, avea cel mai grozav gust pentru mine. Ma urcam pana-n varf sa-l iau si voiam sa-l pastrez cat mai mult. Daca erau mai multe mere intr-un pom, dadeam cu cate-un lemn dupa ele. Daca picau cumva pe-un mormant, nu le luam: erau ale mortilor. Stateau pe morminte pana putrezeau. Cand se stingeau ultimele lumanari, era deja seara si ne temeam sa mergem singuri atata drum. Uneori, ne agatam de carute, ca sa ajungem mai repede. Acasa, cu cateva mere zbarcite in san, mama ne intreba, cu teama: "Doara nu ati luat din cele ale mortilor?!". Cele mai bune mere erau cele poinice, galben. Gherzi, morarul ungur, avea meri poinici. Una-doua saream gardul gradinii, facusem si o zicala cu merele lui: "de la Gherzo din gradina, is ca mierea de albina". De Craciun, cand umblam cu colinda, prima data mergeam la el, fiindca stiam ca avem sa capatam mere poinice. Deja, la jumatatea lui noiembrie, faceam cetele de colindatori si incepeam repetitiile la colinde."
Pitoi, pepeni, cucuruz si fete
"Toamna tarziu, meream in padure dupa pitoi. Acestea erau ciuperci de fag sau de mesteacan, care cresteau mai multe la un loc, cate una mare, cu pui imprejur. Cand zaream o pitoaie de departe, ne intreceam la fuga pana la ea. Aveau un gust minunat fripte, sau facute papricas. Sau le uscam, pentru iarna. Trebuia sa stii sa cati pitoile. Era o batrana care traia numai din asta, din roadele padurii. Lelea Marie. Culegea ciuperci, mere si pere padurete, buruieni de leac. Le pregatea, le usca si le ducea pe pod, in casa ei mica. Acestea erau, de multe ori, darurile ei pentru colindatori. Era foarte saraca. Imi amintesc ca am intalnit-o de mai multe ori umbland prin padure. Noi eram cu ceata de copii, iar ei nu-i placea sa fie vazuta si nu-i placea sa-ntinda vorba cu nime. Se temea, probabil, sa nu-si piarda leacul, pentru ca tot ce lua padurii era cules cu mare smerenie si rugaciune. Se furisa pe dupa copaci si disparea ca o naluca. Era o femeie minunata! Asemenea oameni nu cred ca mai exista astazi, cu asa dragoste de padure si de natura.
Toamna, noi, copiii, pazeam pepenii. Mama ma punea sa tai vrejii si sa-i leg, pentru ca ii dadeam animalelor. Ultimii pepeni ramaneau pe pamant fara vreji, si erau o priveliste bizara. Ii adunam si ne jucam cu ei: ii scobeam, puneam o lumanare inauntru, faceam felinare. Ne jucam cu fetele, speriindu-le cu tiugile acelea din pepeni. Ne ascundeam in pitiene (foi de porumb), iar mai apoi, aveam jocurile noastre, la desfacat cucuruzul, in sura sau in podul surii. Baietan fiind, incepusera sa-mi placa fetele, iar joaca era un fel de semnal pe care-l aveam cu ele. De la joaca aceea, ne legam parechi si, de foarte multe ori, ramaneam asa pana ieseam la joc impreuna, iar unii ajungeau de se si casatoreau, dupa cum se placeau de copii. Invatam atunci primele semne de dragoste, dar erau atat de nevinovate si de frumoase! Tot asa, pazeam cucuzul (porumbul) de porcii mistreti, stand in capul locului, in colibe facute de noi. Noaptea, faceam focuri, cantam si jucam in jurul lor. Nu ne temeam! Desi am vazut si mistreti, si lupi, si ursi. Dar fiarele padurii nu ne atacau, parca erau imblanzite. Doar ne stricau malaiul. Nu dadeam cu pusca dupa ele, doar strigam. Ne acomodam, fiare si oameni. Nu de putine ori, in iarna grea, se apropiau de sat. Atunci erau de temut, pentru ca erau infometate. Toamna tarziu, oamenii incepeau sa faca focuri pe deal, iar fumurile care se prelingeau peste sat faceau un pod deasupra lui, dand semn ca totul este adunat si pus in camara pentru iarna. La focurile de pe deal petreceam momente minunate, pentru ca se adunau toti oamenii din sat, se canta la fluier, se juca, se striga. Era inainte de intrarea in post. De-atunci incolo, incepeam eu sa controlez anotimpurile: daca-i toamna, ori daca o si venit iarna. Cand se lasa seara, ieseam afara si ma uitam in zarea lampei cu gaz pe sub streasina. In lumina aceea galbuie si blanda, eu vedeam ce altfel n-ar fi fost de zarit: primii fulgi de zapada. Mici cat varful acului, scanteietori, dansand ca intr-o vraja. Voiam sa fiu primul care ii vedea. Intram in casa bucuros si dam de veste: "Mamaaa... dara ninge!". "Fa bine si nu mi te lauda", zicea mama, "ca iara vine frig, si lemne n-am indeajuns!" ."
"Codrule, cand te-am trecut,
eram tanar cu mai mult"
"Ce mi-a mai ramas din toate aceste bucurii de toamna? Chiar daca stau intr-un oras mare si toate semnele de toamna pe care le aflam in locurile mele nu le mai vad aici, mi-a ramas energia pe care ele mi-au dat-o la timpul acela, al inceputurilor mele in lume. Norocul meu este ca m-a facut mama acolo, am trait in rostul acela mitic, in mediul acela ritualizat, mai bine de treizeci de ani, si firea mea e indreptata spre natura si spre lucrurile cu temei. Am ramas un foarte bun observator al lucrurilor marunte din jurul meu. Chiar si intr-un oras mare, in care fiecare om cu fiecare e strain, in care simt ca e multa tristete, dezamagire si suferinta, si lumea s-a impietrit si a uitat sa comunice, sa-si impartaseasca cele bune si cele rele, totusi natura exista, daca ai timp si deschiderea sa o vezi. Eu gasesc totdeauna un petic de iarba cu copaci, in care privesc semnele anotimpurilor, caut noaptea luna pe cer, si ea-mi da semne de vreme, vad cum merg norii si cum fosnesc copacii din fata blocului meu si ce pasari mai canta in ei, urmaresc florile din parcuri in toate anotimpurile, ori merg la marginea orasului, sa vad cum e campul, culoarea pamantului si-a ierbii. Simt ca intineresc cand ma bucur de natura. Eu am umblat atata prin lume, si parca natura in alte parti este mai saraca decat la noi, parca nu are atata bogatie si forta. Natura de la noi seamana cu viata noastra. Iar toamna, chiar daca e trista, poarta in ea speranta unei invieri, a reluarii vietii, odata cu primavara. Gandul acesta imi da siguranta si pace interioara: "Batranit-am, da nu-i modru, C-o pchicat frunza din codru, Pchicat-o si-o ramas rara, Se vede din codru-afara! Codrule, cand te-am trecut, Eram tanar mai cu mult. Cand te-am trecut inapoi, Batranit-am amandoi!". Minunate versuri!"