Dialog de cursa lunga, cu un artist caruia
ursitoarele i-au facut un dar rar: exceptia
Casa cu desene
- Horatiu Malaele, Dumnezeu te-a daruit cu un car de talente, cat sa-ti ajunga pentru zece vieti: actor, regizor, desenator, scriitor... S-au manifestat din copilarie? Erai genial de pe-atunci?
- Nici vorba. Am fost un copil foarte bolnavicios. Extrem de bolnavicios. Spre spaima parintilor mei. Raceam usor, aveam probleme si cu urechile, aveam reumatism poliarticular. Ma uitam sasiu... Mi-au pus ochelari in cele din urma, dar ii spargeam tot timpul. Nu eram o natura pentru care viata sa fi devenit un scop. Dar poate ca - cine stie? - complexele pe care le ai din copilarie, faptul ca te chinui sa depasesti toate astea, fac sa se nasca un om.
- De unde pana unde numele asta asa de falnic: Horatiu? Marele poet al antichitatii, Horatiu, prieten bun cu Virgiliu, sa-i fi inspirat pe parintii ori pe nasii tai?
- La noi in familie nu exista numele asta. De fapt, mie acasa mi se spune Valentin. Ma cheama Malaele Valentin Horatiu. Iar Horatiu a aparut pentru ca noi avem o matusa care locuia prin Ardeal, plecase acolo din Gorj. Intr-un timp - pentru ca ungurii voiau sa maghiarizeze numele tuturor - romanii ardeleni si-au pus nume latine, imposibil de adaptat in limba lui Attila. Dar mi s-a spus, de la inceput, Valentin, si Valentin am ramas pentru toti prietenii mei din Targu-Jiu. Abia cand am venit la Bucuresti, am devenit Horatiu Malaele. Desi suna ca dracu`! Din fericire, m-am obisnuit intre timp si apropierea dintre cele doua nume nu ma socheaza.
- Ai creat, nu de mult, un spectacol botezat "Mascariciul". O amintire din copilarie? Erai "mascariciul" familiei? Un copil firav, dar vesel si jucaus?
- Da. Eram. La tara mi se spunea Volintin si pana la sase ani ma jucam cu niste chei in care indopam varfuri de chibrituri, apoi bagam un cui si faceam un fel de petarde de asurzeau tot orasul Targu-Jiu. In ciuda naturii mele firave si bolnavicioase, eram extrem de rau. In plus, nu eram prea bun nici la scoala, tin minte ca in clasa I am luat premiul Ii, pentru ca eram cel mai prost la desen. Toti au luat premiul I, numai eu am luat premiul Ii. Eram cel mai prost la desen.
- Nu pot sa cred!
- Ba da. Asa era! Ne puneau sa desenam mere, pere... Apoi am plecat de la scoala aceea si m-am dus la o alta, numarul 3, undeva in cartierul unde ne-am mutat dupa ce parintii mei au venit de la tara, si unde ai mei stau si acum. Si acolo am desenat foarte prost.
- Greu de crezut ca ai pornit atat de greu pe drumul marelui desenator care esti.
- Ia citeste ce scrie aici!
- Ma uit, citesc si... ma minunez. Vad ca la data de 13 martie 1970, pe cand erai elev la Liceul de cultura generala "Tudor Vladimirescu" din Targu Jiu, tatalui tau ("Tov. Malaele Ion") i se comunica faptul ca "fiul lui, elev in clasa a Xi-a D, are absente nemotivate la stiinte naturale si 9 absente nemotivate la educatie fizica". Din alta adresa aflu ca "Elevul Malaele chiuleste sistematic la fiecare ora de desen". Iar in alta "hartie" de la scoala ta sta scris: "Elevul Malaele refuza sa lucreze in timpul orei de desen... are alte preocupari, impreuna cu elevul Dabelea, lucreaza caricaturi".
- Sa stii ca existenta mea a stat in spatele unei fatalitati despre care o sa-ti vorbesc imediat. Acolo, la scoala numarul 3, am desenat in continuare prost. Pana in clasa a Iv-a. Incepand din clasa a V-a, a sosit la noi in scoala un profesor care s-a numit si se va numi Nicu Gherghe. Cu el ne-am apucat cu totii sa desenam acuarela. Iar intr-o zi, Gherghe mi-a spus: "Exceptional ce bine desenezi!". Am ramas cu gura cascata. Iar el m-a tot laudat, mi-a tot spus ca sunt un mare desenator si am prins curaj. Am umplut casa de desene! Da, am inceput sa desenez ca in transa. Si din momentul ala... nu m-am mai oprit. Asa incat in clasa a Xii-a desenam cel mai bine din oras. Am avut si o expozitie personala, la actualul Teatru "Elvira Godeanu", unde a fost Casa de cultura "23 August". Apoi am avut o profesoara de desen, al carei nume ar fi trebuit sa nu-l uit, pentru ca si ea m-a ajutat enorm. Dar l-am uitat.
Marea rasucire
- Cum arata? Deseneaz-o cu cuvinte.
- Era o femeie slaba, mica si buna! Ii spuneam Bombonica si m-a ajutat spunandu-mi ce trebuie sa fac, invatandu-ma perspectiva, invatandu-ma compozitia, complementaritatea culorii, desenul. Toate astea erau lucruri noi si speciale pentru mine. Mai apoi, venind eu incoace, la Bucuresti, am vazut niste spectacole memorabile, cele ale anilor 70. Si atunci m-am rasucit si am virat spre teatru. Am dat la Teatru si am luat la Teatru. Dupa care m-am intors in Targu Jiu. Si atunci, pe o straduta (mi-a ramas in memorie aceasta intamplare, eu eram imbracat cu o camasa inflorata, cumparata de mama, care gandea ca un actor trebuie sa poarte haine extravagante), m-am intalnit cu Bombonica. M-a vazut si s-a oprit temator: "Ce-ai facut? Ai luat?", m-a-ntrebat convinsa ca am dat admitere la Arte Plastice. Si eu am zis: "Am luat". Si ea, de emotie, a inceput sa planga, s-a repezit si m-a pupat. Iar eu n-am avut niciodata curajul sa-i spun ca, de fapt, intrasem la Teatru. N-am mai vazut-o niciodata de atunci. Ei, si mai sunt si alte intamplari, nu prea vesele, ca nu m-am multumit cu desenul. M-am apucat si de muzica. Am inceput prin a invata viola, dupa care am continuat cu vioara, pentru ca am fost dat afara de la viola. Am fost dat afara si de la vioara. Nu, nu pentru ca eram lenes, ci pentru ca eram afon. Pe urma am ajuns la tobe si pe urma am ajuns intr-un cor... Acolo am dat de un profesor, un evreu ungur - avea un nume celebru, Rakoti il chema - care avea o ureche muzicala teribila si care a declarat, fara menajamente, ca nu am nici un fel de talent si ca ar fi bine sa-mi vad de treaba.
Indragostitul din corcodus
- Si teatrul? N-ai avut, de mic, nici un semn ca iti vei petrece viata pe scena?
- Cand am terminat gradinita, s-a organizat un concurs si atunci am recitat o poezie destul de lunga pentru micimea mea: "Tara lui Mura in gura". "In tara lui Mura in gura, totul iti merge pe masura, cand te scoli de dimineata, nu la sapte, ci la zece, vine o tava cu dulceata si-un pahar cu apa rece." Si tot atunci, noi, copiii, am jucat intr-un fel de piesa, o compozitie a vreunui profesor. Eram toti... doctori! Mi-aduc aminte ca tuturor "doctorilor" din aceasta compozitie li s-au taiat ochelari de hartie... Singurul care a ramas fara ochelari am fost eu, si atunci am avut o criza nefireasca, adica de ce nu mi se dau si mie ochelari? Nu au trecut sase luni, si mama m-a dus la control oftalmologic in Bucuresti. Si de atunci am purtat ochelari tot timpul.
- Dar de iubirile copilariei iti mai amintesti? Iti placeau fetele? Aveai vreo simpatie?
- Aveam. Era o fetita care se numea Alice, si pe care o iubea toata gradinita. Era un copil cu niste ochi imensi, albastri. Arata ca o papusa. Nu ma vedea, desigur, dar eu o iubeam cu nadejde. Si, tainic, ma duceam undeva, intr-o gradina, ma suiam intr-un corcodus, luam corcoduse si le ingropam in fata casei, pentru ca cineva imi spusese ca asa se procedeaza cu fetele. Pana la urma, ea a facut Arte Plastice. Am intalnit-o din intamplare in Bucuresti. A ramas la fel de frumoasa.
- Ai spus ca teatrul a insemnat o rasucire de destin in viata ta. Iti mai amintesti cum a decurs cotitura?
- Omul care m-a sprijinit cel mai tare pe drumul asta si de la care am mostenit inversunarea de a face ceva a fost mama. Si mama a spus: "Vrei sa dai la Teatru, du-te la Teatru!". Ei bine, cea mai socanta descriere a celui ce eram pe atunci, am aflat-o recent de la prietenul meu, Vivi Dragan Vasile, un mare operator, alaturi de care lucrez in prezent la un serial. In momentul cand am dat eu la Teatru, Vivi era in anul Ii la Operatorie. Era impreuna cu un grup de colegi, cand au dat cu ochii de mine si au ramas inlemniti. Purtam pantaloni reiati, largi, slab mort (eram cu 15 kilograme sub greutatea pe care o am acum), cu o pereche de ochelari imensi pe nas si cu un par destul de lung. Aratare, ce mai! Si-atunci, Vivi le-a spus alora din grupul lui: "Bai, il vedeti pe ala? Da la Regie. Ce sa caute un asemenea individ la Regie?!". Toti au murit de ras! Normal! Pe urma Vivi s-a interesat mai bine. "Nu, da la Actorie!". Toti s-au tavalit de ras, au cazut de pe scaune. Erau la "Ciresica", celebra bodega frecventata pe vremea aia de multi studenti de la I.A.T.C. Au mai comandat o vodca. "Ce sa caute asta la Actorie!?" Dupa care la vreo trei luni de la intamplare, Vivi le-a spus intr-o zi alora: "Sa va dau o veste proasta! Ochelaristul a intrat la Actorie...". Au ramas toti muti!
"Domnule, esti un talent extraordinar!"
- Cine era in comisie?
- In comisie erau toate celebritatile teatrului romanesc din vremea aceea: Dem Radulescu, Octavian Cotescu, care mi-a devenit profesor, Sanda Manu si altii.
- Cu ce ai dat?
- Am dat cu un repertoriu improvizat, niste poezii mai mult sau mai putin comice, din revista "Urzica", o poezie de Carianopol, niste fabule de Baranga. Am ales ce sa dau, ajutat de cineva, un om superb, pe care il iubesc enorm. Uite cum a fost: mama, in ambitia ei fenomenala de a-si da baiatul la o facultate, adica la Teatru, a venit in Bucuresti cu mine si a zis sa mergem la Teatrul National, sa vorbim cu Dem Radulescu. Eu nici nu indrazneam sa-i pronunt numele lui Bibanu`, de timid, de tensionat ce eram. Mama, vazandu-mi starea, a zis: "Lasa ca ma duc eu la el!". Si s-a dus singura. Avea un curaj fenomenal. Mama e o femeie extrem de tenace.
- Si foarte mandra de tine!
- Da. Dar cred ca i-am dat si cateva motive. Asa ca s-a dus la Bibu, pe care eu aveam sa-l cunosc peste ani. "Buna ziua - buna ziua. Sunt doamna Malaele din Targu-Jiu. As dori sa-mi pregatiti baiatul sa dea la Teatru..." Si Bibu i-a spus ca nu poate sa ma pregateasca. "Eu n-am timp, imi pare rau, am alte treburi. Dar uite", a mai zis el, "am un prieten actor, care ar putea sa-l ajute." Si asa l-am cunoscut eu pe Vichi Moldovan, mare actor la Teatrul National. Si Vichi Moldovan a fost pentru mine ca o paine calda, un om atat de bun si de minunat si atat de impatimit de meserie, care, intr-un fel, m-a descoperit ca actor. Si tot atunci m-am descoperit si eu, pentru ca i-am recitat poeziile alese de mine din revistele despre care ti-am pomenit, si el mi-a spus: "Domnule, esti un talent extraordinar!". Uluiala lui Vichi Moldovan a fost atat de mare, incat am prins si eu curaj.
- Cine ti-a fost profesor la Actorie?
- Cotescu, Octavian Cotescu. Un parinte bun, de la care am invatat multe. Am invatat multe, pentru ca ne-a explicat cat de dramatica e meseria, cat de pasionanta e actoria. Si nu numai ca ne-a explicat, dar el a fost si unul dintre acei dascali care stiau sa-ti arate ce sa faci, cum sa faci. Si apoi, nu uita ca noi am facut Institutul in anii in care el se afla la etaj, deasupra Teatrului Bulandra, in cea mai formidabila faza a lui. Era perioada anilor 70-75, cand am vazut spectacole din care am invatat enorm, spectacole dintre care cateva chiar m-au uluit, si ti-as enumera intr-o ordine intamplatoare: "Leonce si Lena", "O scrisoare pierduta", "D-ale carnavalului", "Nepotul lui Rameau", "Play Strindberg". Pe Liviu Ciulei eu l-am luat in bagajul meu ca reper de Arta Spectacolului. "Leonce si Lena" a fost un spectacol tridimensional. La spectacolul ala puteau sa vina si prostul, si inteleptul si sa plece imbogatiti si unul, si altul. Eu sunt un mare admirator al lui Ciulei. Acum se fac spectacole extravagante, dar cu orice pret, si asta pentru ca plac unei anumite categorii de critici si criticarese. O mare prostie!
- E o moda...
- Este o moda care trebuia sa treaca demult.
- Asadar, ai dat la Actorie. Si cu Regia cum ai "rasucit-o"?
- Nu stiu. Daca stai in zeama asta e imposibil sa nu simti nevoia sa incerci si altceva. Sau daca vezi lumina unui spectacol, citind un text, nu poti sa nu spui: "Poate ca as putea!".
Un romantic declarat
- Dar poezia? Stii un milion de poezii...
- Nu stiu asa de multe, dar stiu. De altfel, sa stii ca recit si in baie. Mi-ar placea sa scriu poezii. As vrea sa am ragaz sa scriu. Iubesc poetii. Iubesc fragilitatea unei poezii in care vietuieste o mica idee. Ceva, un mecanism pe care nu-l vezi bine, dar stii ca el exista undeva, tumultuos. Iubesc mult Poezia, in special poezia lui Sorescu, poezia lui Nichita, oameni pe care i-am cunoscut si i-am iubit. Iubesc poezia lui Emil Brumaru. Il iubesc pe Blaga, il iubesc pe Eminescu. Sunt un romantic declarat.
- Ai facut mult film si faci televiziune. Astea sunt ca niste paranteze in cariera ta sau chiar crezi in ele?
- Nu cred in toate. Situatia in film si in televiziune este destul de precara la noi. Si totusi, uite, imi amintesc cu placere de filmul lui Alexandru Bocanet, "Gloria nu canta". E facut in 1976. Atunci l-am cunoscut pe Toma Caragiu. Am avut prilejul sa-i fiu prieten. Da, am avut prilejul sa-i fiu prieten pe ultimul lui segment de viata. Desi eram foarte tanar, ne-am atasat asa, intr-un fel "definitiv", unul de celalalt. Am fost nedespartiti.
- Te iubea foarte mult...
- Si eu il iubeam foarte mult. Din nenorocire, Toma este cunoscut publicului tanar mai ales din creatiile lui din televiziune. Mai putin din marile lui roluri din cinematografie. Si cu atat mai putin sunt cunoscute interpretarile lui din teatru. Sa fim drepti, Toma a fost de zece mii de ori mai mare actor decat apare el la televizor, in micile lui monologuri. In "D`ale carnavalului", spectacolul lui Pintilie de la Bulandra, cu Marin Moraru si Gina Patrichi si Rodica Tapalaga, era formidabil! Magistral in "Scrisoarea pierduta", in "Lungul drum al zilei catre noapte", in "Opera de trei parale". Avea o vigoare si o robustete umoristica iesite din comun.
- Spre finalul dialogului nostru, sa vorbim despre marele desenator Malaele, despre caricaturistul Malaele. In Cv-ul tau scrie ca ai expus peste 3000 de caricaturi, in 36 de expozitii nationale si internationale. E un hobby sau ceva serios?
- In masura in care si viata e o joaca, si joaca mea cu desenatul, cu pictatul e o alta joaca. Dar activitatea asta n-o percep ca pe un hobby. E o meserie pe care o respect. Sunt membru al Uniunii Artistilor Plastici si ma comport ca atare. Lucrez mai tot timpul. Pictez, desenez, alteori fac "graficatura", cum imi place mie sa zic de la o vreme. Chiar si atunci cand ma gandesc la viitoarea mea expozitie. Tot asa-i zic: graficatura. Asta pentru ca eu nu fac "oameni urati", asa cum in mod vulgar este perceputa, azi, caricatura.
- Horatiu inaripatul! Cu atatea haruri, plutind mereu printre vise, mai stai si cu picioarele pe pamant? Cum esti acasa, cum se uita la tine familia ta? Esti unul de-ai lor, esti cald? Esti bun?
- Da. Asa imi si doresc sa fiu.
- Spune-mi cate ceva despre nevasta ta, despre copii. Ai o nevasta frumoasa, am vazut-o... E iubitoare?
- E inteligenta.
- Cand v-ati cunoscut?
- Mai demult, acum 21 de ani. Baiatul nostru mai mare are si el tot 21 de ani. Il cheama Ion Bogdan. Pe celalalt il cheama Cristian si are 19 ani. Ion Bogdan face Regie de film la Media Pro, iar Cristian face Business management. Este in anul I.
- Cum iti spun acasa? Tata sau Horatiu?
- Tata imi spun.
- Te iau in serios?
- Evident.
- Esti un tata bun?
- Nu sunt un tata bun, sunt un tata permisiv.
- Ca sot cum esti?
- Nu stiu. Eu spun ca sunt un sot ideal. Ar trebui s-o intrebi pe sotia mea, Gabriela.
- Sta acasa? Munceste undeva?
- Munceste mult. Este director financiar la o multinationala.
- Si are timp de tine? De baieti?
- Are! Cum sa nu aiba! A fost o binecuvantare ca am cunoscut aceasta femeie si ca suntem impreuna.
- Cu atatea haruri si impliniri, pare ca Dumnezeu te iubeste cu adevarat, Horatiu. Esti fericit?
- Sunt bine asa cum sunt. In fiecare zi ii multumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat.