In crucea noptii, batuta pe cer cu stele stralucitoare, pescarii din Sfantu Gheorghe se grabeau deja sa plece pe mare, ca sa-si arunce navoadele, inainte ca soarele sa rasara. Daca dadea si o pala de vant, era sarbatoare. Trageau chiote, intindeau veseli panza fluturatoare a barcii, lasau vaslele sa spanzure-n apa si se puneau pe cantat. Oameni darji, cu fete slefuite de vant, cu mainile roase de odgoane si frig, pescarii haholi ridicau ochii in soare si cantau, umflandu-si plamanii ca niste acordeoane, cantece vechi, de stepa, balade nostalgice, populate de eroi si iubiri.
Trifu Munteanu, unul dintre vechii pescari ai Deltei, imi povesteste toate acestea cu un glas intretaiat, gatuit de emotie. Are parul alb, fata brazdata de riduri, nu a mai vorbit demult despre toate lucrurile acestea. Si, deodata, incepe si el sa cante, cu o atitudine demna, cu spatele drept, privind inainte, prin sticla aurie a ferestrei in care se topeste apusul de soare. Canta si plange. Un cantec vechi, haholesc, despre Ernuc, viteazul conducator de osti. "Cel mai frumos era in luna mai", spune batranul. "Pana ajungeam la mare, treceam pe langa malurile inflorite ale Dunarii. Era intuneric si aerul era plin de parfumul salciei inflorite. Trageam aer in piept cu nesat si unul nu scotea o vorba. Marea era cea mai albastra in mai, fiindca Dunarea era mica si nu aducea apa tulbure sa-i strice culoarea. Apa incepea sa se incalzeasca, si dupa ce montam sculele si terminam treaba, ne aruncam in apa sa inotam. Cei mai multi dintre noi stiam sa inotam, dar erau si pescari care nu stiau, si cum apa era adanca, de vreo 15-20 de metri, se legau cu franghii de subtioara."
Pe mare, de Craciun
Am debarcat intr-un superb sfarsit de octombrie, cu soare si cu frunze ruginii, la Sfantu Gheorghe, satul de la varsarea Dunarii in mare. Un sat fara masini, cu ulite in care nu pasesti pe asfalt, ci pe straturi moi de nisip, un sat cu case si curti ingrijite, cu flori si vita de vie, cu oameni gospodari si zambitori. Din loc in loc, pe cate-o straduta, vreo banca parasita si paraginita zace rezemata de-un gard. Pescarii din sat sunt suparati foc, pentru ca nu mai au voie sa pescuiasca ce era mai bun din mare: nisetru, morun, sturion. La Chilia, spun ei, pe malul lor, rusii au voie, dar romanii nu, de parca n-ar fi acelasi peste.
La cei 86 de ani ai sai, Trifu Munteanu isi aminteste ca ieri despre vremurile bune ale pescuitului, pe cand toti barbatii din sat erau pescari si cand 12 vase remorcau, in fiecare dimineata, zeci si zeci de barci, pentru a le duce in larg. "Era bine pe-atunci, pentru ca ne intorceam cu barcile pline de pesti, nisetru, morun, hamsie, stavrid, scrumbie albastra, care era atat de gustoasa, dar care acum, din cauza poluarii, nu mai exista. Am prins odata un morun de 280 de kilograme, nu era el prea lung, dar era gros de tot. Si rechini prindeam, rechini mici, corcituri le ziceam noi, de 7-10 kilograme. Inauntru au niste parcele asa, mai galbene, le luam, le puneam la fiert intr-un ceaun, lasam fiertura sa se raceasca, iar untura ramanea deasupra. O strangeam in sticle si o beam, era buna la plamani, la ficat. O foloseam si la vite, la animale, cum puneam pe rana, cum se vindeca. Erau multi pesti pe atunci, si-n mare, si-n Dunare. Dar meseria asta n-a fost niciodata usoara. Pana prin 46, cand au aparut brigazile si vasele de remorcat, trageam la rame, patru oameni intr-o barca, pana in largul marii. Ieseam pe mare in orice anotimp, chiar si iarna. Daca ne inghetau sculele fixe, carnocele, ieseam si-n ziua sfanta de Craciun, cu topoarele, sa spargem gheata si sa le scoatem. Jumatate din ce aduceam era a patronului, iar cealalta jumatate se impartea la 12, 16, cati eram, intre care si patronul isi mai lua o parte. De aia, bucuria noastra cea mai mare era cand ne intorceam cu barca plina ochi."
Un cioban ratacit
Batranul locuieste singur, intr-una din acele case frumoase din Sfantu Gheorghe, cu un tunel de vita de vie la intrare, si este binecuvantat de dragostea ce i-o poarta copiii sai, o fata si trei baieti. S-a nascut in Sfantu Gheorghe si a fost de la bun inceput pescar, insa nu este de acelasi neam cu majoritatea celor de aici, haholi, veniti in aceasta zona, cu mai bine de o suta de ani in urma. Icoana cea galbena de pe perete, de deasupra cupelor pline cu mere, icoana ce-l infatiseaza pe Sfantul Mina, este martora istoriei familiei sale. "Icoana are vreo 200 de ani, a adus-o strabunicul cu el din Vrancea. A venit la Chilia Veche sa-si vanda oile, ca sa plece in America. Le-a vandut, dar plecarea s-a contramandat si-a ramas in Delta. S-a stabilit cu femeia lui la Chilia, a avut sapte feciori, care s-au raspandit, si la fel si copiii lor. Numele asta, de Munteanu, este o porecla, ca venim de la munte, din Vrancea; pe strabunicu` si pe bunicu` ii chema Vrabie. Tata a ajuns aici cu pescuitul, era mult mai mult peste ca la Chilia, a gasit-o pe mama si si-a facut aici familie. Dar nu de la tata am invatat sa pescuiesc, ca eram prea mic sa intru cu el in echipa. Am inceput sa pescuiesc cu saracuti d`astia, cu pescari mai batrani. M-a invatat un mos batran, Vareniuc Nicolae, n-avea saracu` pensie si iesea pe Dunare si pe mare, cu barcuta lui. Isi punea in maini niste manusi, facute din camera, cauciuc de la masina, un fes cu o gaura mare intr-o parte, pe cap, si iesea in larg. Ce sa faca? Era un om bun si eu il respectam, pentru ca asa ne invatau pe atunci parintii, sa-i respecti pe cei batrani."
Pe langa moarte
Timp de 40 de ani, incepand de la 16, Trifu a muncit ca pescar aproape zi de zi, insa nu si-a lasat nici unul dintre fiii sai sa aleaga aceasta meserie, mult prea grea si riscanta. Cati nu s-au mai intors de pe mare! Chiar si el a trecut printr-o intamplare care era sa-l coste viata. "Au venit valuri mari si barca in care eram cu fratele meu s-a rasturnat cu fundul in sus. Valurile ne trageau inspre larg, fratele era pe barca, incurcat in scule, iar eu, imbracat gros, nu ma puteam apropia de ea. Ne-a scapat ultima barca ce se intorcea in sat, altfel eram pierduti. Bine c-am scapat cu viata! Eram cu toti precauti, daca era vreme proasta, valuri mari, nu ieseam pe mare, dar vremea se mai schimba. Cand ne prindea ceata, sondam cu un tarus si vedeam: ne departam sau ne apropiam de mal? Eram atenti. Stiam ca valurile vin dinspre larg spre mal, asa ca incet-incet, ajungeam inapoi. Aveam si o ancora, in caz de necaz, aruncam ancora imediat."
"Incercau pescarii acelor vremi sa imbuneze marea?", intreb. "Aveau obiceiuri pe care le respectau, superstitii? Erau credinciosi, aveau un sfant protector?" "Superstitii n-aveau, insa tot timpul trageam speranta in Dumnezeu, ca ne ajuta Dumnezeu, ne scapa. Aveam credinta mare, ne urcam in barca, faceam cruce si plecam la pescuit pe mare, asta era tot. Il rugam sa ne ierte, ca mai ieseam pe mare duminica sau de sarbatori, daca se intampla sa fi fost cu o zi inainte furtuna. Dar de Pasti sau de Sfanta Treime, nu plecam niciodata. In februarie, de Sfantul Partenie, era sarbatoare mare la noi. Pe noi, Sfantul Nicolae ne pazeste mai mult, el e patronul pescarilor, dar de Sfantul Partenie, se sfintea apa la Dunare. Veneau preotii cu steagurile din biserica, se strangea tot satul pe punti de lemn, se facea o sfestanie, si cu apa aia sfintita ne udam noi barcile si carnacele, sculele."
Cea mai draga amintire
Dupa ce a iesit la pensie, nea Trifu a continuat sa umble cu barca pe canalele Deltei, pentru a arata turistilor locuri tainice. "Porneam cu noaptea-n cap, intram fara sa facem zgomot cu barca printre stolurile de pasari, si cand dadea lumina, era mare bucurie. Mai intai ca-mi placeau si mie pelicanii, lebedele alea cu gatul lung si ciocul rosu, si-apoi, ca-i vedeam pe ei, pe straini, ce tare se bucura. Nu stiau ce sa faca mai intai, sa filmeze, sa fotografieze, sa priveasca roata-n jur. Erau mai multe pasari atunci, mai mult peste, culorile copacilor erau mai frumoase. Mi-a zis mie un neamt atunci, ca daca patrunde civilizatia in Delta, poluarea, s-a terminat totul."
La fel ca in cei patru ani in care razboiul l-a purtat pana in Rusia si Ungaria, batranului ii este dor de mare, de lipaitul apei, de mirosul vantului din larg, de tipetele pasarilor. Cateodata, noaptea, cand nu poate sa doarma, parca aude cum bateau delfinii cu coada, pe langa barca pe care o insoteau in salturi. "Erau prietenosi, ramaneau in jurul barcii, cat timp pescarii aveau de treaba cu plasele." Dar care e cea mai frumoasa amintire? De ce isi aminteste mai cu drag, din toti acesti ani? "Imi amintesc cu drag si de mare, si de Delta, si de pasari, si de turisti, dar ce-a fost mai frumos si mai frumos a fost prietenia. Nu poti sa tragi la rame 20 de kilometri impotriva curentului, fara prietenie. Acum, oamenii au devenit mai invidiosi, vor numai ei sa aiba, sa profite. Inainte, oamenii erau mai toleranti, se ajutau intre ei, nu era o competitie intre noi, o concurenta, care prinde mai mult, mai mare, totul se facea in echipa. E o meserie care, daca faci totul cum trebuie, te recompenseaza. Dar iti trebuie si ceva noroc. Noi eram patru intr-o barca si se legau prietenii trainice, nu ne lasam unul pe altul la greu. Era Onisei, Iliescu Mircea, Axente, Stefan, si dintre toti, doar eu am mai ramas. De sarbatori, sau in zilele in care nu ieseam pe mare, ne strangeam la unul dintre noi, cu sotiile, cu copiii, mai cantam cate ceva, mai povesteam din pataniile noastre, ne mai luam la bascalie. Amintirea lor mi-e cea mai draga. A lor si a diminetilor in care ne trezeam pe malul Dunarii, in colibe facute pentru o noapte. Vara si toamna ramaneam peste noapte pe cate un canal al Deltei si, asa, de roua, de vant, improvizam din stuf o coliba, puneam navoadele pe jos, noaptea stateam la foc, la povesti, iar dimineata, in zori, cand ne trezeam, era atata verdeata in jur, atata aer curat, atata frumusete. Stii dumneata? Amintirile mele sunt acolo, in navod, ca pestii."
Fotografiile autorului