Botezul
Avea 11 ani cand a iesit prima oara pe mare. Era primavara, devreme, dar aerul mirosea deja a peste. Pescarii batrani stiau randuiala, simteau din nari ca a venit iarasi timpul sa scoata uneltele din sopron, sa carpeasca setcile si navoadele, sa scoata barcile la apa, ca sa se umfle lemnul. Iarinka a plecat spre mare desculta. Si-a legat naframa pe cap, si-a petrecut-o si peste gura, si-a mai petrecut una peste mijloc si a pornit pe malul Dunarii, catre mare, cu bocceaua cu mamaliga in mana. Calca repede, prin nisipul albicios si inghetat, pe care soarele diminetii nu apucase sa-l incalzeasca. Cand a ajuns la barci, satul pierise in urma si pescarii o asteptau.
In ziua aceea, pe care si-o aminteste si azi prea bine, barcile au inceput sa alunece usurel pe luciul Dunarii, inspre locul in care fluviul se uneste cu marea. A simtit largul apei. Valurile marii zgaltaiau barcile din tatani. Iarinka tragea la rame, incercand sa stapaneasca lotca ce parea o fiara nebuna. O ceata deasa, precum un abur, ii inconjura pe pescari. Nu mai vedea de unde venise si incotro trebuia s-o apuce. Luciul marii capatase sclipiri de metal.
Iarinka statea cu ochii inchisi. I-era frica si se gandea ca se obisnuieste mai usor cu marea, asa, daca nu priveste in jurul ei. Auzea doar mugetul apei ca o respiratie mare, de animal. Stia sa inoate, dar ce folos, poti sa te lupti cu marea? Poate careva sa se infrunte cu ea? Si exact atunci, un pescar i-a strigat: "Sari in apa, Iarinka, sa apuci plasele!". Si Iarinka a sarit la comanda in apa rece. N-avea ce apuca, plasele nici nu fusesera aruncate, cum de nu si-a dat seama ca rad de ea? Dar ce mai conta? Apa parea mai prietenoasa acum, ceata se risipise si soarele trecuse de linia orizontului. La mica distanta, se vedea insula Sahalin, unde urma sa acosteze.
***
Iarinka zambeste duios cand isi aminteste de "botezul marii", desi sunt 69 de ani de atunci. Sta pe patul din casa invelit intr-un macat inflorat, si-mi povesteste intamplari de demult. Povestile se leaga iute de tot, pentru ca ii e drag sa vorbeasca de anii aceia frumosi, "cand era totul numai o veselie", cand statea din primavara si pana in toamna pe mare si mai trecea pe acasa doar duminica. Isi deschide palmele care au tras de vasle si mi le arata: palme muncite, puternice, potrivite cu trupul ei zvelt si tineresc. N-ai zice ca a implinit 80 de ani. N-ai zice ca bratele astea au tras mii de kilograme de peste afara din spuma marii. Paienjenisul de riduri care ii acopera fata e pecetea vanturilor sarate si a soarelui crancen, de care, pe mare, nu te poti niciodata feri.
"Io de la mare m-am si maritat", imi spune zambind Iarinka. "L-am vazut intai duminica, la joc. Frumos baiat, si era tot pescar, ca mine! Ii placea si lui marea. El pescuia departe, in larg, dupa morun si icre negre, iar noi, cu navoadele, stateam mai la mal." Ofteaza. Barbatul s-a dus, l-a luat Dumnezeu, dar ea ii tine fotografia inramata la capatul patului, sub o sticla afumata. "M-am maritat din dragoste", spune ea, si pe fata ei inasprita de vreme infloreste un zambet care o face mai frumoasa. Cat a pescuit, a fost mereu indragostita. Chiar daca nu se vedeau cu saptamanile, ea stia ca undeva, mai in larg, e si el, ca valurile care lovesc barca ei o lovesc intai pe a lui. Ca noaptea, cand ies pe mare, au deasupra aceeasi luna, iar dimineata, cand trag barcile la mal si se intind pe nisip, vad amandoi soarele iesind din apa. Asa s-a gandit ea in toti anii aceia. "Au fost timpuri frumoase pentru mine. Acasa era saracie, tata murise si ne lasase singuri, mama n-avea nici bani de paine. Era necaz cand ajungeam acasa, dar cat eram pe mare, uitam de tot si aveam mereu inima plina. Eram simtitoare, radeam si plangeam din nimic. Si eram libera si iubeam."
Lectia de prietenie
Iarinka ar vrea sa intoarca timpul inapoi. Ar vrea sa mai poata fi vremurile acelea de altadata, sa nu se simta atat de singura ca acum. Cand esti pescar, nu suferi niciodata de singuratate. Fie ca e noapte, si infrunti marea in cautarea pestelui, fie ca e zi, si te odihnesti, esti mereu cu oameni in preajma, ai grija de ceilalti cum ai grija si de tine. "Eram noi, cateva fete, care lucram din greu, stiam sa tragem la rame si la navoade. Si tot noi faceam si ciorba de peste, dimineata, cand ne intorceam de pe mare. Cand vedeam ca barbatii sar din barci sa le traga la mal, puneam apa sa fiarba in cazan pentru mamaliga. Apoi puneam malaiul si-i asteptam pe ei sa-l invarta, ca era prea mare cazanul si noi n-aveam puteri. Si cand mamaliga era fiarta si aurie, o rasturnau pe o tabla mare. Cu o ata o taiau in bucati si apoi incepeau strigarile. Unul se ascundea dupa coliba si altul lua cate o bucata de mamaliga si striga: "Asta bucata pentru cine?". "Pentru Varvara", se auzea de dupa coliba. "Da` asta?" "Asta pentru Iarinka!". Mancam mamaliga aia cu ciorba fierbinte, de peste, si eram fericiti. Erau toti oameni buni si veseli. Cat am fost pe mare, n-a fost loc de cearta intre noi."
Apoi, cand burtile erau pline si sculele asezate la locul lor, era timp si pentru povesti. Barbatii spuneau istorii de dragoste, de printi sau de razboaie, baietii se ridicau sa mai inteteasca focul, fetele susoteau intre ele despre cum le-au luat dragutii la bragarie sa le cinsteasca cu limonada, sau la hora de duminica, sa dantuiasca pe muzica lautarului. Cand povestile se terminau, incepeau cantecele, la foc, apoi rasetele si jocurile pe plaja. Se mai indragosteau baietii, se mai indragosteau si fetele. Si pe nesimtite cadea seara, cand pestele incepea sa misune dupa hrana...
Scrumbia albastra
Era una din serile acelea senine si cu cer instelat, care parca se lasa pe pamant. Nagatii se plimbau in nisip, in aerul varatic al deltei. Iarinka avusese un vis ciudat. Dormise toata ziua pe plaja, la caldura soarelui, iar noaptea, cand a iesit pe mare, le-a povestit si celor din barca. "Am visat ca incarcam din apa pepeni mari". Au dat drumul plaselor incetul cu incetul, au lasat barca sa alunece spre larg, pana cand navoadele au fost bine intinse. Si apoi au asteptat si au susotit. Si cand a venit vremea sa le ridice, s-au starnit valuri mari si barca statea la un pas sa se rastoarne. Si-atunci baietii din barca s-au speriat si au strigat: "Iarinka, ia prinde tu setcile si trage-le, ca tinem noi ramele. Da` vezi, nu te uiti nicaieri altundeva, numa` la ce-i acolo". Si Iarinka s-a priponit cu picioarele de barca si s-a aplecat. Navoadele erau grele, grele, si barca se zbatea gata sa se rasuceasca. "Ce sa fie, oare? Sa fie stavrida, sa fie somn?", se intrebau cu totii. Cu o intorsatura brusca a prins funiile si a saltat plasele in barca. "Cand sa ma uit, nu-mi venea a crede: scrumbie albastra! De zeci de ani n-a mai intrat o scrumbie albastra la gura Dunarii. E rara ca aurul si are o carne alba si dulce, dulce. Barca noastra se umpluse de scrumbie albastra, care se zbatea si sarea si-i sclipea solzul grasut, varstat cu dungi albastre. Si asta nu era tot. Toate plasele erau incarcate de credeam ca visez. Tipam toti ca nebunii la ceilalti pescari, care se intorceau de la pescuit din larg, cu barcile goale, sa se opreasca sa ne ajute, ca n-aveam unde incarca atata bogatie de peste... Stateam ingropata in peste. Lucea asa frumos, solzii bateau ca niste luminite si mie imi venea sa plang, ca Dumnezeu a alungat necazul si saracia de la mine. Cand am ajuns la mal, am sarit din barca in picioarele goale, asa cum eram, mi-am petrecut peste pantec o pluta si peste pluta erau legate plasele ca la jug, si inaintam cu totii, unul in drept la celalalt, tragand pestele afara; ne apropiam tragand unii de altii, pana ce tot pestele a fost pe nisip. Nici n-am mai mancat de bucurie in ziua aia. 7000 de kilograme de scrumbie am vandut atunci la cherhana! 7000! Am castigat o multime de bani, pe care mi i-a trimes Dumnezeu ca sa-mi pot aranja zestrea. Cand m-am intors acasa, am plecat la Tulcea si mi-am cumparat de imbracat, mi-am facut plapuma si perdele si ce-mi mai trebuia. Si-apoi, saptamana care a urmat, cand m-am intors in sat sa aduc peste de mancare acasa, la mama, sora dragutului meu mi-a sarit in cale, m-a luat asa, de brat, radea, si mi-a soptit: "Iarinka, nu mai pleca in sara asta de-acasa, ca vine sa te ceara de nevasta". Si-asa, m-am maritat. De la mare. Asa de tare l-am iubit, ca pentru el am lasat navodul si vasla. Si am fost fericiti si i-am facut patru copii."
Un loc secret
Iarinka pune pe masa niste biscuiti si un pahar cu apa. Trage perdeluta odaii si furiseaza o privire in ulita mare, care duce spre Dunare. Soarele a mai scapatat, coboara in Dunare si se topeste ca in cuptorul unui aurar. Iarinka isi prinde basmaua mai bine, ia in spate o vesta mai groasa si ma cheama afara din casa. Merge cu pasi repezi, pentru ca vrea sa mai prinda un pic din asfintit si sa-mi arate locul ei secret, pe malul Dunarii, unde pescuieste si acum, la 80 de ani, cand n-o vede nimeni. "Daca ai o placere asa, ca pescuitul, nu scapi de ea toata viata." E tare sentimentala tanti Iarinka. Pare severa la infatisare, dar ochii ei de un verde tulbure o tradeaza amarnic. "A trecut tineretea mea pe mare si n-am stiut cand. Si-apoi, am lucrat toata viata, sa-mi tin barbatul, ca a fost bolnav, sa-mi cresc copiii. Da` acuma, cand ma ia necazul, nu spun la nimeni. Numa` imi iau undita in spate si un colt de paine si ma duc in locul meu ascuns, sub o salcie, unde nu ma vede nimeni. Acolo stau si-mi plang tot nacazul, plang de copii, cand ma necajesc, plang de fetele mele, cu care ieseam in tinerete pe mare, ca mi-e dor, si nimic n-a mai ramas de ele, au murit aproape toate. Acolo si vorbesc singura, si dragoste, si noroc, si nenoroc le spun la apa. Iau asa, o ramulita la inceput, o bag in carlig, ii dau drumul in apa si apoi incep si ma rog la Sfantu` Petru, ca el o fost pescar. Il rog sa ma ajute, sa prind si eu ceva intr-o zi. Si apoi stau si pandesc. Daca vad cum musca, ma incearca o bucurie.. Si daca e un pestisor cat de mic prins acolo, imi trece tot si nu mai am nici o suparare. Imi place apa, ma trage, si parca stiu ca intr-o zi o sa mor acolo, la apa, asteptand sa muste rama o scrumbioara."
Inainte, Iarinka visa marea noapte de noapte. Visa ca i se umple barca de peste, visa ca trage pe uscat chefal si stavrida, pesti argintii. Sau visa furtuni naprasnice, cand se ascundeau toti in coliba de pe mal si spuneau rugaciuni si cantau cantece de imblanzit marea. Acum nu mai viseaza marea. Imi sopteste sa aud numai eu, ca nu mai are putere sa ajunga la mare, e prea departe pentru puterile ei, dar merge pe malul Dunarii, pana ce reuseste sa auda marea de la distanta, cum mugeste ca un animal furios si flamand, sa simta cum aerul sarat ii gadila narile. Si atunci uita de toate si nu o mai doare nimic. Lasa apa sa-i spele necazurile. Si zilele trec, in timp ce ea pescuieste pana tarziu, ca acum, la final de octombrie, cand ceata rece i se aseaza pe picioare si pe fusta, pe undita si pe gene, si ingheata peste ea, in broboane mici si albicioase.
Fotografiile autoarei