Teolog si istoric al religiilor, Costan Mandrila a descoperit de curand un amanunt de senzatie: Stradivarius si Amati - celebrele viori manufacturate candva in atelierele din Cremona - erau facute din lemn bucovinean, lemn ales si prelucrat de calugarii de la Putna. Dincolo de imaginea blanda si tihnita a locului, Bucovina nu inceteaza sa uimeasca. Manastirile din nordul Moldovei ascund inca multe secrete ce se cuvin a fi scoase la lumina, inainte de a se pierde pentru totdeauna. Iar unul din ele, pastrat cu strasnicie de monahii batrani, este chiar tehnica si ritualul mistic ce au insotit, sute de ani, gasirea lemnului de rezonanta si transformarea lui in sunete si acorduri armonice, avand convingerea ca Dumnezeu (de necuprins cu mintea) salasluieste in muzica sferelor, in perfectiunea unor sonoritati primordiale, spre care tindem mereu, fara a le atinge vreodata.
Ucenicii apostolului Andrei
- Descoperirea legata de existenta calugarilor lutieri din Bucovina constituie o mare surpriza. Dupa cum se stie, ortodoxia romana nu a cunoscut obiceiul cantarii din instrumente. Spre deosebire de evreii din vechime, care cantau din alaute si chimvale, noi Il slavim pe Dumnezeu mai simplu si direct - doar cu glasul. Cum se explica aceasta abatere de la regula? De unde au deprins monahii bucovineni mestesugul instrumentelor cu coarde?
- Intr-adevar, obiceiul muzicii religioase instrumentale vine de la evrei. Totul pleaca de la Apostolul Andrei, supranumit si Apostolul Lupilor, ai carui ucenici (evrei convertiti la crestinism) au ajuns pe aceste locuri ca misionari ai credintei crestine, purtand cu sine lumina lui Cristos. Terenul era deja pregatit, de monoteismul zamolxist al dacilor liberi, dar si de prezenta unor puternice comunitati iudaice, despre care nu avem stiinta cum au ajuns pe aceste locuri. Stim doar ca ucenicii lui Andrei au gasit in Bucovina "biserici vii" - un fel de sinagogi ridicate din lemn de zambru (pinus cembra), lacasuri de cult care respectau o tehnica iudaica straveche - aceea a barnelor suprapuse, fara cuie sau alt adaos de legatura. Li se spunea "biserici vii", pentru ca aceste lacasuri permiteau inlocuirea barnelor putrezite (mai ales in partea de nord), cu barne noi si rezistente, trecute prin foc si pacura, fara a fi afectata in vreun fel constructia in sine. Altfel spus, erau biserici care se innoiau mereu, care pareau sa nu aiba moarte.
In ce priveste prezenta evreilor, multe dovezi legate de ei sunt indirecte. De pilda, si astazi limba hutulilor (locuitorii obcinelor bucovinene) contine multe cuvinte ebraice si chiar nume de familii: Benehuda, Iehuda Ben (fiul lui Ben)... Dupa caderea Ierusalimului si daramarea Templului, in anul 70, in Bucovina au ajuns familii din doua triburi iudaice (Asher si Zabulon), aducand cu sine anumite obiceiuri agrare (cresterea caprelor, de pilda), dar si elemente cultice crestine: cele cinci carti ale Bibliei, Evanghelia lui Matei (scrisa pe sul, ca si Thora), dimpreuna cu muzica instrumentala, interpretata de asa-numitii kletzmeri, care, conform traditiei, nu puteau rosti Halerul (psalmii) fara acompaniament, fara insotirea melodioasa a unor instrumente, spre implinirea poruncii apostolice, ca omul sa-L slaveasca necontenit pe Dumnezeu prin rugaciune si cantare... Neindoios, mestesugul viorilor ne vine de la evrei. In el regasim precizia executiei, dar si mistica profunda ce insotea fiecare moment premergator prelucrarii lemnului de rezonanta. Nimeni nu putea fi lutier fara initiere si fara o traire spirituala intensa. Trebuia sa fii ori calugar, ori laic foarte credincios, postitor si cu frica de Dumnezeu.
Fratii de cruce ai padurii
- Mai precis, in ce consta aceasta initiere?
- Tot secretul sta in alegerea anume a lemnului. Un lutier demn de acest nume trebuie sa stie ca lemnul unei viori apartine unor anumiti copaci, care cresc in anumite locuri... Altfel spus, e vorba de esenta copacului (pinus cembra, oarecum asemanator tisei), dar mai ales de pozitionarea sa in padure - sa fie singuratic, sa fie "pe fata" (acolo unde rasare soarele), sa aiba o vechime de 150-200 de ani si, obligatoriu, sa creasca pe o panta inclinata, de 50-70 de grade. Asta inseamna ca acest copac va fi viguros si, nu in ultimul rand, va avea trei sau cinci radacini puternice, la vedere. Aceste radacini conteaza, reprezentand primul indiciu al rezonantei, dar nu oricum si in orice conditie, ci practicand in radacina vizibila (iesita din pamant) o sectiune de aproape 5 centimetri in care, dupa cateva zile de uscare, se loveste cu o pietricica luata de la baza copacului, pana ce sunetul lemnului ajunge la fa minor sau la minor. Abia atunci, copacul poate fi taiat, respectandu-se, desigur, alte si alte interdictii, cum ar fi obligatia de a transporta lemnul numai cu un cal hutul - singurul cal care merge "tipait", pas langa pas, fara a zdruncina in nici un fel povara. Implinindu-se toate aceste preparative, urmeaza "felierea copacului", respectandu-se un alt rand de constrangeri. De pilda, din trunchiul copacului se scoate o sectiune nu mai mare de un metru (daca urci mai sus, nu mai ai rezonanta), iar din butuc se scoate inima (in caz contrar, lemnul continua sa lucreze, afectand calitatea sunetului). Ceea ce ramane se crapa in patru, si fiecare sfert, la randul sau, va fi sectionat in 7 felii, din aproape in aproape, ca la taierea tortului.
- Un ritual ce pare inrudit cu magia...
- Nimic nu se face la voia intamplarii, cu atat mai putin un instrument muzical menit slujirii religioase. Operatiunile premergatoare fabricarii unei viori implineau, pe langa presupuse tehnici practice, o cabala mistica a cifrelor (7, 28, 1 sau 4) si, in egala masura, o anume gandire animista, care explica de ce, dupa "felierea copacului" (lemn rezervat doar fetei viorii), lutierii cautau pe o raza de 11 kilometri in jurul molidului taiat, "copacul frate" - un paltin argintiu, din care se facea spatele instrumentului. Recunosteai cu usurinta pe acest "frate de cruce" al molidului - un copac singuratic si batut de vant, puternic si usor rasucit, cu lemnul in interior facut "funie" - ceea ce insemna ca fibra lemnului avea un desen in nuante de culori insurubate, sub forma de vartej de ape sau chiar de cochilie... Ritualul alegerii celor doi copaci implica numeroase alte rigori si secrete (unele tainuite pentru totdeauna), cum ar fi ca arborii sa fie taiati obligatoriu dupa solstitiul de primavara, sau feliile de lemn sa fie uscate doar in soarele de dimineata, si apoi sa stea timp de 21 de zile intr-o solutie care sa contina, printre altele: 21 de oua de pasare cantatoare, 21 de grame de maduva de bou, apa neinceputa si sfintita de izvor, sare si tamaie, in cantitati stiute doar de mesterul lutier... Monahi sau laici credinciosi, lutierii erau asemanatori cautatorilor de aur. Ani la rand, colindau insingurati nesfarsitii codri bucovineni, erau imbracati modest si, peste toate, se bucurau de cel mai mare respect din partea comunitatii din care faceau parte. Nu numai ca acesti mesteri erau putini, dar lemnul de rezonanta si viorile erau platite cu multe pungi de galbeni de catre austrieci, de catre negustorii evrei, care plecau la Cremona, cu vasele ancorate la Galati sau Braila... Asemenea viori mai exista si astazi. Printre altele, se spune ca celebra chitara a lui Bob Dylan poarta semnatura unui calugar lutier bucovinean.
Toaca si clopotul au facut
sa taca glasul viorilor
- Spuneati ca mai exista si astazi in Bucovina monahi care cunosc taina lemnului de rezonanta. De ce nu se incearca reinvierea traditiei fabricarii viorilor?
- In gandirea mistica monahala, muzica adevarata, cea inchinata lui Dumnezeu, nu poate fi decat mostenita din tata-n fiu, si nu redescoperita sau invatata din carti. Disparitia lutierilor calugari poate avea mai multe cauze. In primul rand, prin comercializarea sa intensa si fara masura, lemnul de rezonanta a devenit tot mai rar si ingrozitor de scump. Apoi, din cauza turcilor, care au scos bisericile in afara satului, monahii s-au reorientat spre alte forme primare de cant, menite sa mentina legatura cu credinciosii: clopotul si toaca. Astfel, s-a creat in ortodoxia noastra o adevarata cultura melodica a sunetelor-semnale... Sa luam clopotul cel mare de la Putna, numit si "Clopotul-Buga", pentru ca el nu putea fi tras decat de membrii unei singure familii, Buga. Doar ei stiau locul, ritmul si intensitatea lovirii metalului, in asa fel incat din rezonantele armonice sa tasneasca imnul de slava al Invierii sau legendara melodie "Stefan, Stefan, domn cel mare"... La fel se intampla cu toaca. Cine are har si pricepere stie ca la toaca se poate canta orice. Poti sa vorbesti cu ciocanelele, sa povestesti, sa anunti, sa chemi, sa plangi sau sa te bucuri. Staretul de la "Piatra Taieturii" reuseste chiar sa se roage in acest fel, ritmic-sincopat. Cand e mai abatut sufleteste sau coplesit de griji, lasa toate treburile si, ridicandu-se brusc de pe scaun, alearga la toaca, starnind linii melodice nemaiauzite, intense si rascolitoare. Ti se face pielea gaina ascultandu-l. Parintele se roaga, isi cere iertare, se pocaieste sau da slava lui Dumnezeu, in ritmul dezlantuit al ciocanelelor. Ceea ce se petrece in clipa aceea e ceva dincolo de cuvinte. E o curatire prin sunet, e spovedanie si transfigurare. Bineinteles ca nu oricine si nu oricum poate tocai. E vorba de prezenta unui anumit har, dar si de respectarea unor rigori bine tainuite la alegerea lemnului de rezonanta. De pilda, pentru toaca se foloseste numai paltinul cret, care creste in aceleasi conditii ca molidul pentru vioara (pe panta, spre rasarit si singuratic), pentru ca rezonanta lui sa se ridice cu adevarat din maruntaiele pamantului si sa atinga apoi inaltimile nevazute ale cerului. Mistica lemnului de rezonanta este aceeasi pentru vioara si pentru toaca. Evreii ne-au facut acest minunat dar. Noi i-am rasplatit si mai frumos, daruindu-le cantece nemuritoare. Nu e o metafora, ci un fapt istoric, cat se poate de real.
Imnul national al Israelului
e un cantec bucovinean
La inceputul anilor 1900, foarte multe familii de evrei bucovineni au plecat in Palestina. Pe langa mica lor agoniseala, ei si-au luat cu sine viorile si mai multe cantece bucovinene. Printre ele, era si un anumit cantec popular romanesc: "Cucuruz cu frunza-n sus". Ei bine, tocmai aceasta melodie va deveni imnul national al Israelului - Cantecul Sperantei, Ha Tikvah. Sigur ca aceasta afirmatie poate starni controverse, activand ipoteze greu de sustinut - cum ca melodia ar fi un vechi cantec sefard din Spania sau ca e o prelucrare din "Rusalca" lui Antonin Dvorak. Adevarul este insa altul. Cantecul, lesne de comparat, este romanesc, el fiind cules de Guilem Sorban, tatal lui Raul Sorban, si publicat in "Album de compozitii romanesti" la Viena, in 1900. "Cucuruz cu frunza-n sus/ Tucu-i gura cui te-a pus" costa 5 coroane si putea fi procurat, asa cum scrie pe album, din Viena si Gherla. Discutia purtata pe aceasta tema cu Raul Sorban (discutie inregistrata pe o caseta video) dovedeste fara tagada acest adevar. E vorba de existenta partiturii, dar si de scrisoarea primita in 1926 de mama lui R. Sorban, prin care editura vieneza "A. Todoran" o anunta ca, trecand 25 de ani de la publicare, ea devenea mostenitoarea de drept a partiturii (cliseelor) ce continea melodia "Cucuruz cu frunza-n sus". Regretatul istoric, mult pretuit de evrei pentru tot ce a facut el in perioada Diktatului de la Viena, nu avea nici o pretentie materiala. Singurul lucru dorit de el era ca meritul tatalui sau sa nu fie uitat si muzicologii (evrei sau romani) sa recunoasca evidenta. Chiar si o auditie fara mari pretentii arata ca Ha Tikvah este aidoma cu melodia romaneasca populara, cantata pana spre zilele noastre, in Bucovina, in Transilvania sau Muntenia.