- 2006 pare sa fie un an al surprizelor. Dupa o absenta indelungata si repetata, ati revenit pe scena Teatrului Mic intr-o compozitie remarcabila, in piesa Cum gandeste Amy; a doua surpriza se cheama filmul Fix alert, in regia fiului dvs., Florin Piersic Junior. Cate emotii si indoieli au trebuit depasite, dupa o intrerupere ce risca sa devina definitiva?
- Indoielile, emotiile intense sunt lesne de inteles, dar am fost ajutata mult sa le depasesc, de cei apropiati. Am revenit in arena stimulata de fiul meu, Florinel. Totul a inceput cu propunerea lui de a juca intr-un scurtmetraj cu care el debuta ca regizor si scenarist. Eu interpretam o pensionara ce nu o scoate la capat cu facturile de intretinere si pentru ca nu-si poate achita lumina, ramane in bezna. De la fereastra, priveste strada scaldata in luminile reclamelor, iar revarsarea de stralucire de afara ii mai alina putin singuratatea si tristetea. Un simtamant pe care, din pacate, astazi il traiesc multi batrani. Reclama (Advertising) se numeste acest scurtmetraj, care a fost prezentat la Festivalul International de la Sibiu, fiind premiat si inscris pe Internet in site-ul "Cinemagia". Filmul a primit peste 1000 de mesaje, ceea ce l-a stimulat pe Florin sa-si continue cariera de autor total, de asta-data cu un lungmetraj. Fara nici un ban, s-a incumetat sa realizeze Fix alert, filmul care l-a impus in lumea artistica, prin indrazneala si originalitate. Succesul lui m-a bucurat enorm, ca mama, dar si ca interpreta. Pentru ca Florin ne-a invitat pe mine si pe tatal lui, Piersic senior, sa jucam in acest puzzle cinematografic mai dificil, cu un subiect construit si reconstruit pe parcursul filmului. Eu interpretez o batrana bolnava de Alzheimer, iar amintirile ei se invalmasesc si ingreuneaza relatarile celorlalte personaje. O formula cinematografica mai aparte, in care toti actorii, interpreti mai cu experienta sau mai tineri, ne-am angajat cu interes si pasiune. Fara aceasta dovada de incredere din partea fiului meu si de impuls creator al intregii echipe, cred ca n-as fi reusit sa ies din izolarea in care intrasem, de cand am parasit Teatrul Mic, locul in care mi-am inceput cariera si unde am trait momente de bucurie, cu multe roluri, intre care unele neuitate de mine: Zboara cocorii, iar mai tarziu, rolul din Cercul, unde il aveam partener pe fiul meu, pe atunci proaspat actor al aceluiasi teatru. Sau cu personajul din Gin Rummy, alaturi de neuitatul si regretatul Petrica Gheorghiu. Prin disparitia lui, teatrul romanesc a suferit o mare pierdere. Dar sa revin la intamplarile mele fericite din ultima vreme. Tocmai terminasem filmul, cand Catalina Buzoianu m-a invitat la Teatrul Mic, pentru o compozitie care m-a atras tocmai prin dificultatea ei. E vorba de o batrana ce inainteaza in varsta - nu asta m-a speriat, eu fac inca din facultate compozitii de babe si mosi -, dar aici, evolutia senilitatii trebuia foarte bine dozata. Spectacolul in care joc alaturi de exceptionala Valeria Seciu, se refera la gravele ciocniri dramatice dintre diferite generatii. Din fericire, reusita acestui pariu artistic (ca si cel de la Teatrul "Odeon", unde joc in Joi, Mega Joy, in regia talentatului tanar Radu Afrim si alaturi de actrita Dorina Lazar) se datoreaza tocmai comunicarii fericite intre artisti de toate varstele. Pentru ca atunci cand exista pasiune, intelegere si respect fata de arta, conflictele, daca mai apar, se transforma pana la urma in ambitie si emulatie creatoare. Ele te imboldesc sa tii pasul cu vremea si sa te depasesti continuu.
N-as vrea sa ajung o batrana pisaloaga, tocmai acum, cand am devenit in afara scenei o foarte tanara bunica. Fiul meu si actrita Dorina Chiriac mi-au daruit, de curand, o nepotica minunata, pe Sonia. Odata cu venirea ei pe lume, retraiesc emotiile din vremea copilariei lui Florinel. Nu-i asta o mare fericire?