Bagate in seama si popularizate in lume, descoperirile arheologice romanesti ar aduce tarii un prestigiu urias. Inceputurile civilizatiei europene s-au nascut intre Dunare si Carpati
Un detectiv al istoriei
Imaginati-va un loc in care au trait oameni timp de 7500 de ani. Sute de generatii, din zorii istoriei si pana in zilele noastre. Si mai imaginati-va ca fiecare om care a trait vreodata aici a lasat o urma. Nu multe tari ale lumii se pot lauda ca au asa ceva pe teritoriul lor, caci vorbim despre timpuri in care civilizatia sumeriana si cea a Egiptului antic nu existau inca. Sa nu mai vorbim despre restul Europei, unde trebuia sa mai treaca vreo mie de ani pana sa apara ceva echivalent.
Un asemenea loc este Popina-Bordusani, in judetul Ialomita, pe bratul Borcea al Dunarii, intr-o insula. Acolo se afla ceea ce se numeste un "tell", in limbajul arheologilor, adica un fel de movila imensa de pamant, inconjurata de paduri si de ape. Oamenii unor civilizatii stravechi au locuit acolo, intr-un sat care a durat mii de ani. Pentru arheologi, care stiu sa citeasca urmele, viata acelor oameni devine ca o carte deschisa. Ei stiu cum arata lumea aceea a zorilor civilizatiei europene, stiu cum erau oamenii aceia, ce mancau, unde locuiau, cu ce se imbracau. Si, mai ales, incep sa inteleaga spiritualitatea acelor oameni, despre care, in general, avem impresia falsa ca ar fi fost niste salbatici. Aceasta spiritualitate explica nivelul extraordinar al tehnologiei si al artei acelor timpuri imemoriale.
Arheologul Dragomir Popovici este un fel de detectiv al istoriei, un expert in a interpreta urmele acelor civilizatii pe care le numim in mod arbitrar "Gumelnita" sau "Boian", si a creiona lumi disparute. Sapa la Popina-Bordusani de 20 de ani. Este capabil sa vorbeasca o noapte intreaga - nu despre cioburile pe care le gaseste in straturile arheologice, ci despre oamenii acelor timpuri. L-am gasit chiar acolo, pe locul satului preistoric din mijlocul padurilor si apelor.
- Ati descoperit un sat preistoric, pe care il considerati o descoperire epocala. Ce e asa de senzational?
- Nu va dati seama? Va uitati la stiri si vi se pare senzational un fapt divers din viata de fiecare zi. Ganditi-va ca noi reconstituim viata de fiecare zi a oamenilor preistorici. O zi obisnuita a unui om de acum 7000 de ani. Pot sa va spun daca era primavara sau toamna, daca omul era satul si ce mancase la pranz, din ce fel de vase si cum erau impodobite. Pot sa va spun cum arata casa lui, unde era pusa masa, unde era cuptorul, ce lucrase inainte de a se fi asezat la masa si din cati oameni era constituita familia lui. Pot sa va spun daca sezonul de pescuit fusese bun sau daca mancasera mai curand scoici, fructe sau carne de mistret. Arheologia s-a schimbat. S-au dus timpurile in care priveam un vas gumelnitean si faceam presupuneri in legatura cu lumea aceea. Acum rezolutia arheologica este maxima, ceea ce ne permite sa privim dincolo de obiectele gasite. Intelegem comportamentele acelor oameni. Obiectele sunt expresia materializata a unei lumi spirituale. Vorbim deci despre spiritualitatea unei lumi de acum 7000 de ani. Inca nu vi se pare senzational? Dar daca v-as spune ca, intelegand ceva despre lumea aceea, intelegem ceva despre trecutul nostru, si deci despre noi insine? Nici acum nu vi se pare senzational?
Plimbare pe o ulita preistorica
- Mi se pare senzational ca in Romania exista asemenea lucruri, dar mi se pare si incredibil, ca nu stie nimeni nimic despre ele. Descrieti-mi atmosfera aceea a inceputului lumii!
- Priviti imprejur, padurea, copacii, animalele, pasarile. Acum 7000 de ani era la fel. Aceeasi bogatie extraordinara a naturii, aceleasi ape pline cu tot felul de pesti, aceleasi fructe ale pamantului. In mijlocul acestei naturi abundente se afla satul preistoric. Un sat adevarat. Casele erau facute din lemn, din copaci mari prelucrati cu o incredibila finete. Stiau sa faca barne de 7-8 metri lungime, stiau sa faca imbinari ingenioase. Podelele caselor si peretii erau acoperiti cu lut batatorit, iar tavanele erau inalte de peste 2 metri. Erau case mari, de 70-80 de metri patrati, acoperite cu stuf, cum mai sunt si astazi case traditionale in zona. Oamenii erau mici de statura, aveau un metru cincizeci - un metru saizeci. Satul avea o ulita principala, lata de peste 2 metri, si ulite secundare, mai inguste. Aceasta ulita principala era curata, maturata, am gasit banci de lemn pe care stateau oamenii, era cu adevarat centrul satului. Si-acum, sa intram intr-o casa gumelniteana. Usa este incadrata de barne groase din lemn si are un prag. Este intotdeauna orientata catre sud. Intram intr-o camera mare cu podea lutuita, cu pereti impodobiti, pictati cu serpentine alb-rosii. De altfel, toti peretii sunt impodobiti. Acesti gumelniteni, cum le spunem noi, sunt niste artisti innascuti, lumea lor este una stralucitoare si vie, colorata. Decorurile erau diferite de la o casa la alta. In camera mare, se afla un cuptor, care uneori este si el impodobit, iar langa cuptor se afla o lavita. Pe lavita sunt puse piei de animale sau rogojini, alteori sunt puse vase. Au mese si scaune, au vesela din ceramica impodobita, din care mananca intreaga familie. Apoi vine camera mica, in care de asemeni era un cuptor, in care erau unelte si scule cu manere de os, razuitoare, truse, creioane de ocru, vase de stocaj pentru alimente, cosuri, sacose, papornite, butoaie, caci stiau sa faca si butoaie. Si asta nu e tot. Casele lor aveau etaj, un fel de mansarda locuibila, in care uneori lucrau, ca intr-un fel de mic atelier. Si acum sa ne imaginam ca ne ridicam putin deasupra satului care ocupa spatiul acesta aproape rotund. Vedem ulitele populate, oamenii merg pe mijloc si, la fel ca in zilele noastre, mai arunca resturi, oase, cioburi, gunoaie, care se strang pe langa ziduri. Vedem fumul cuptoarelor ridicandu-se deasupra satului, vedem animalele domestice pe care le aveau si care erau aceleasi ca in zilele noastre, vedem padurea luxurianta inconjurand satul, iar padurea, la fel ca si padurile aflate pe Dunare in zilele noastre, se inunda uneori, mai ales primavara si toamna. Gumelnitenii stiu sa pescuiasca si sa vaneze, harpoanele din os pe care le folosesc sunt exceptional prelucrate, de o extraordinara varietate. Privind locul acesta in ansamblu, intelegem ca de fapt padurea, fluviul si satul sunt una, ca oamenii acestia sunt adaptati perfect mediului, iar mediul ii adopta la randul lui. Asa se explica perenitatea acestui sat, faptul ca a supravietuit mii de ani. Ei nu distrugeau mediul in care traiau. Relatia om-natura este unul dintre secretele acelei societati de acum 7000 de ani. Putem spune ca oamenii aceia traiau in paradis. Si ca erau constienti de lucrul acesta.
Paradisul a existat
- Exista acum 7000 de ani fericire?
- Exista! Ba si mai mult de atat, oamenii aceia erau mai fericiti decat cei din timpurile moderne. Aveau timp! Natura le dadea totul, toata hrana de care aveau nevoie, astfel incat aveau timp sa se ocupe de arta, de pictura peretilor si a ceramicii, de prelucrarea unor metale. Astfel se si explica nivelul tehnologic extraordinar la care ajunsesera. Exista in muzee obiecte ale culturii numite Gumelnita absolut halucinante. Nu ma refer numai la anumite vase de ceramica rituala, exceptionale, care indica o spiritualitate avansata, ci si la obiecte facute de ei cu o ingeniozitate formidabila. E suficient sa va spun ca stiau sa faca, in lemn sau in ceramica, imbinari de tip nut-feder, iar lucraturile in os depasesc orice va imaginati. Nu-si bateau prea mult capul cu dobandirea hranei, si asta le dadea timpul sa... gandeasca. Erau perioade cand mancau mai mult peste, perioade in care mancau scoici, perioade in care mancau carne de animale, dupa cum erau anotimpurile si conditiile. Era un comportament de tip oportunist. Nu se omorau cu munca. Erau in schimb foarte ingeniosi. Jumatate in gluma, jumatate serios, putem spune ca nu munca l-a creat pe om, asa cum ziceau unii, ba dimpotriva, progresul decurgea din faptul ca aveau timp. Cliseul acela al omului preistoric, primitiv, barbar, este spulberat. In locul lui se contureaza imaginea unui om foarte asemanator cu noi, cei de-acum, care actiona la fel, gandea la fel, simtea la fel. Diferenta majora consta in relatia acelui om al preistoriei cu natura.
Un alt fel de arheologie
- E pentru prima data cand aud despre o asemenea abordare a arheologiei. Credeam ca arheologia inseamna mai curand gasirea, datarea si clasificarea unor obiecte. Dvs. vorbiti despre oameni...
- Nu vreau sa par laudaros, dar ceea ce facem noi aici, din cate am cunostinta, este unic in Romania. Ma refer la abordare, dar si la mijloace. Noi nu sapam cu cazmaua, ci cu racleta, cu pensula, cu pensete. Tehnologia ne permite sa prelevam straturi milimetrice si sa le investigam. Aflam astfel lucruri extraordinare despre care nu stiam nimic pana acum. Arheologia de astazi presupune abordari pluridisciplinare. Avem specialisti in micro-stratigrafie, arheo-zoologi, sedimentologi, arheo-ihtiologi... Arheologul aduna informatii amanuntite, nu numai despre niste cioburi, dar stie totul despre animalele de-atunci, despre plante, despre polenul pe care il gasim in straturi, despre seminte de plante, despre scoici si melci. Asa aflam daca era vara sau iarna, cald sau frig, asa aflam detalii extraordinare. E un fel de puzzle care, pus cap la cap, alcatuieste o lume intreaga. Iar din acest tablou, intelegem comportamente, iar in cele din urma, reconstruim o lume al carei semn este spiritualitatea. Acesta este mecanismul care-mi permite sa afirm despre gumelniteni, de pilda, ca erau in echilibru cu lumea, cu mediul si cu sine, ca erau linistiti, echilibrati.
Primii europeni, oamenii locului
- Ce se stie despre descoperirile dvs. senzationale in "lumea mare" a arheologilor?
- Faptul ca la noi sunt niste situri arheologice exceptionale este cunoscut in lumea specialistilor din Europa si nu numai. De altfel, nu sunt rare cazurile echipelor de arheologi straini care vin si colaboreaza cu romanii la sapaturi. Ceea ce mi se pare insa si mai important decat asta este depasirea vechii viziuni asupra arheologiei. Arheologie inseamna mult mai mult decat cioburi si datari. Eu incerc sa deschid acest univers fascinant pentru oameni, pentru public. Se crede ca arheologia e un fel de lux stiintific, ceva care consuma bani de la buget pe gasirea unor cioburi. Eu vreau sa demonstrez ca arheologia poate sa si aduca bani. Am incercat deja aici, la Popina-Bordusani, un experiment. Am organizat un fel de zi a portilor deschise. Au venit oameni cu copii, cu mic cu mare, le-am aratat ce-am facut, le-am explicat ce inseamna, le-am aratat cuptorul gumelnitean facut de mine cu studentii, cu mijloacele tehnologiei gumelnitene, le-am aratat constructii facute cu mijloacele de acum 7000 de ani, cum se faceau unelte de silex, arcuri si sageti, lanci, am incercat sa recreez atmosfera acelor timpuri stravechi. Si oamenii au reactionat extraordinar. Au fost entuziasmati. Sigur, e un fel de vulgarizare a istoriei, dar asta n-are nici o importanta, cata vreme ei reusesc sa vada, fie si o singura clipa, atmosfera acelor vremuri si sa inteleaga de ce este importanta. Vom merge si mai departe, caci visul meu este sa recream acel paradis de acum 7000 de ani in intregime, sa declaram protejata intreaga zona, intregul ecosistem, sa construim case gumelnitene si getice, si langa ele, case traditionale romanesti si lipovenesti. Vreau sa dovedesc extraordinara perenitate a acestei civilizatii si, mai ales, faptul ca perenitatea se datoreaza simbiozei cu mediul si respectului pentru mediu. Noi, aici, avem o comoara, as indrazni sa spun chiar nationala, pentru ca lucrurile au ramas neschimbate atatea milenii. Ar deveni un loc de turism cultural, o sursa de bunastare pentru oamenii locului si, de ce nu, un reper pe harta culturala a Europei. Altii fac caz de orice piatra, cat de mica. Noi avem aici unele dintre cele mai extraordinare vestigii arheologice si e pacat ca ele sa nu fie cunoscute. Popina-Bordusani a fost un reper pe harta stravechii Europe. De ce n-ar fi si acum? Pana la urma, primii europeni au fost oameni de-ai locului, nu?