- Povesti adevarate despre suferinta iubirii -
Eugenia Hausman,
36 de ani, geolog
"Eram plecata cu echipa in Muntii Rodnei,
cand am aflat la telefon ca marea mea
iubire ma parasise pentru altcineva"
Aveam 22 de ani pe atunci si ma aflam departe de casa, intr-o campanie geologica. La inceput am vrut sa ma intorc, sa cer explicatii, dar in cele din urma am renuntat. Imi spusese clar si transant ca ma paraseste pentru altcineva. Era mai usor asa, la distanta, decat ochi in ochi... Am suferit groaznic. Am plans doua saptamani, zi si noapte, fara sa-mi pese de privirile intrebatoare ale colegilor mei. Intr-o zi mi-a trecut prin cap sa ma sinucid. Niciodata nu iubisem pana atunci si nu puteam sa inteleg cum de renuntase asa de usor la pasiunea care exista intre noi. Dupa ce am revenit acasa de pe teren, mi-am luat un concediu de boala, m-am izolat in garsoniera mea ca intr-o camera de spital, am inceput sa fumez tigara de la tigara, nu mancam nimic, am slabit 8 kilograme. Cu timpul, durerea a devenit insa si un fel de balsam, fiindca m-a obligat sa ma cunosc mai bine, sa ma inteleg, sa ajung la radacina suferintei ce ma impinsese la limitele vietii. Suferinta din dragoste e ca un soi de autovindecare, un soi de autoanaliza dar fara psiholog. Niciodata in viata n-am aflat mai mult despre mine si despre sufletul meu ca atunci cand am fost bolnava de dragoste. Astazi, datorita acelei nefericite intamplari, ma socot o specialista in exploatarea profunzimilor sufletesti. Tot un fel de geologie, dar in care imi explorez propriul eu. Suferinta din dragoste m-a imbogatit infinit.
Luiza Gregorian,
24 de ani, studenta la Arte Plastice
"Prima suferinta din dragoste am trait-o la 19 ani. Il cunoscusem de-o luna, cand a plecat la o bursa in America"
In ciuda distantei, am pus multa pasiune si dragoste in relatia aceea. Eram sigura ca va dura. Pe vremea aia nu existau telefoane mobile, corespondam prin scrisori. Imi trimitea fotografii pe care le puneam sub perna, cand ma culcam, adormeam si ma trezeam cu el in gand. In rastimpul acela a crescut in mine o asteptare uriasa. Am tesut un scenariu fantastic, plin de dragoste si lumina. Cand s-a intors, dupa un an, deceptia a fost cumplita. Iubitul meu devenise altcineva. Mi-am dat seama imediat ca totul plesnise ca un balon de sapun. Imi parea strain, ciudat, alt barbat decat cel pe care il visasem atat. Mai banal, mai prozaic. Nimic nu mai era ca inainte. Realitatea nu semana cu povestea pe care o urzisem. Timpul fusese mai tare ca noi. Am suferit groaznic cand am realizat acest adevar, dar desi eram o pustoaica, am inteles ca nu trebuie sa ma mint. Ce-a urmat a fost un fel de anestezie, un soi de plutire in vag, nu ma mai puteam concentra, nu mai aveam chef de nimic. Devenisem insomniaca, cautam cu disperare o explicatie pentru esecul primei mele iubiri. Imi terorizam prietenele, pentru a obtine sprijinul de care aveam nevoie in hotararea mea. M-am chinuit groaznic. Nu puteam sa accept ca m-am inselat. Era acelasi barbat pe care, cand plecase, il iubisem cu disperare. Ce era la mijloc? Orgoliul meu de femeie amanata? Faptul ca pusese o pauza in iubire, cand ea era abia la inceput? In cele din urma, mi-am propus sa-mi scot povestea din cap, sa adopt o atitudine rationala. Am inceput sa pictez, sa ma recuperez sufleteste, sa fac ceva cu care sa ma pot mandri. Desenasem de mica. Am izbutit. Iar ceea ce paruse doar un medicament, pictura, a devenit profesia mea.
Mihnea Bratu,
33 de ani, reporter radio
"A fost nevoie de o singura clipa ca sa o pierd"
O vedeam uneori prin Iasul acela tomnatec, mohorat, acoperit de frunze galbene. O fata parca mereu trista, cu gura carnoasa, arcuita in jos, parul saten, impartit de o carare pe-o parte, un par parca intotdeauna batut de vant, cazandu-i in suvite lungi, peste ochii verzi. Aparea deseori in calea mea. Odata era rezemata la capatul unui ghiseu pustiu, in cladirea abia luminata a unei poste. Aseza timbre pe niste scrisori, privind in rastimpuri strada prin vitrina imensa. Altadata ploua, era seara, iar ea statea intr-o statie de autobuz, amestecata printre alti oameni, si-si cuprindea zgribulita trupul cu palmele. Mi s-a parut atunci, pentru o clipa, intrezarind-o de pe celalalt trotuar, ca fata aceea parca rade cu lacrimi.
Intr-o singura luna, am vazut-o de zeci de ori. O incapatanata fatalitate mi-o scotea mereu in drum. Straina, probabil studenta in primul an, asa ma gandeam. In jurul ei inaltam povesti. Adesea purta niste pantaloni rosii, putin cam largi si demodati, ce se ingustau inspre bocanci. "A aparut in oras o fata cu picioare lungi si rosii", le spuneam tuturor prietenilor, obsedat de imaginea ei. "O fata care mi se pare cea mai frumoasa din lume." Intr-o alta seara, stateam turceste pe holul nesfarsit al unui camin studentesc, impreuna cu multe fete, si beam vin fiert dintr-o oala larga. Eram privit de toata lumea, ascultat, in mijlocul atentiei tuturor. Incepusem parca un cantec, atunci cand m-am simtit cuprins din spate, pe dupa umeri, de bratele unei femei. Pur si simplu. Cand m-am intors si-am vazut-o, am simtit ca tot sangele mi se pravaleste-n picioare, cu vuiet. Ii miroseam respiratia usoara si dulce, atingandu-mi fata. "Cred ca as vrea sa fiu cu tine toata viata", mi-a soptit la ureche, hotarata, strangandu-ma si mai tare in brate. Asa, pur si simplu. Asa s-a intamplat.
***
Mi-a zis ca are un iubit de vreo doi ani, dar acum nu-i mai pasa. Nu voia decat "sa fie cu mine". O tinea sus si tare. Era ca un copil. Cand imi vorbea, radea cu ochii si-si rodea agitata unghiile pana la sange. Ii sarutam degetele si ochii, si obrajii, si parul, iar dimineata ramaneam s-o contemplu ore-n sir cum doarme, sezand pe un scaun cu barbia in palma, nevenindu-mi a crede ca-i cu putinta. Incepeam sa simt ca "nu mai pot suporta" atata fericire dintr-o data. E ciudat, nu pot sa explic clar. Mi se parea ca nu se poate ca totul sa fie atat de bine. Voiam sa fug, sa ma ascund, "s-o las sa i se faca dor", imi era parca teama sa "ma pierd" cu totul in iubirea asta ametitoare. Lasitate adolescentina? Poate. Dispaream zile la rand. Asta o facea sa sufere. Nu pricepea. Am constatat apoi un fel de invidie, chiar din partea prietenilor mei. Considerau cumva ca "nu merit" sa am puterea de-a face sa sufere o fata atat de frumoasa. Vorbeau cu ea in secret. O starneau la confesiuni. Ajunsesera chiar sa o curteze.
Intr-o seara, citeam o revista, stand la o masa dintr-un restaurant studentesc. Atunci a aparut ea. Avea parul ud, hainele ude. Ma cautase peste tot, prin tot orasul, fara sa-i pese de ploaie. Purta un fas lung, descheiat la toti nasturii, si aceiasi pantaloni rosii, de la inceput. S-a asezat pe scaunul din fata mea si n-a zis nimic. Doar se uita la mine, direct in ochii mei, apropiindu-si tot mai mult fruntea spre fruntea mea. Zambea cu lacrimi. Astepta parca un raspuns. Un cuvant pe care trebuia neaparat sa-l rostesc chiar atunci, in acel moment. Am spus ceva, o tampenie, ceva cum ca nu cred ca ea ma iubeste. A tresarit, apoi a zis: "Deci, asa spui tu, ca nu crezi ca eu te iubesc...". Intocmai aceste cuvinte. Apoi, imediat, si-a acoperit cu palma ochii frumosi. S-a ridicat si s-a indreptat ca ametita, impleticindu-se, spre iesire. O vedeam cum se chinuie sa traga usa cea grea a restaurantului - o usa monumentala, inalta de aproape trei metri, cu ferestrele acoperite de-mpletituri de fier forjat. A vrut apoi s-o inchida in urma ei, dar s-a uitat o clipa indarat si parca s-a razgandit. Nu a inchis-o de tot, a lasat-o intredeschisa. Ii vedeam spatele zguduit de plans, indepartandu-se prin noapte. A plecat pentru totdeauna. Nu m-a mai cautat, n-a mai venit prin nici unul din locurile noastre obisnuite. A disparut, pur si simplu. Asa era ea. Avea puterea sa-si hotarasca toata viata, pana la capat, intr-o singura clipa.
***
Asadar, o pierdusem. A fost nevoie doar de o singura clipa ca s-o pierd. Tin minte ca dupa plecarea ei, am platit, m-am ridicat automat de la masa, am iesit si eu in racoarea de-afara si am inceput sa merg, punand un picior inaintea celuilalt. Coboram bulevardul, prin multimi de oameni. Auzeam franturi de discutii, cuvinte izolate, de parca trecatorii imi strigau in urechi. Apoi am inceput sa aud toate discutiile, toate deodata si la fel de clar, ca o babilonie miscatoare de cuvinte. Am ajuns jos, in Piata Eminescu, rotunda si larga, avand in mijloc, la rascrucea de strazi, un rondou de iarba cu havuz luminat. Priveam intr-acolo cu sange rece, insa totodata mirat, perplex, cu ochii larg deschisi, de parca as fi vazut toate astea pentru prima oara. De aici am pornit pe strazi laturalnice, catre casa. Imi masuram pasii - "unu-doi, unu-doi!" -, apoi incercam sa vad daca pot merge mai grabit, mai sprintar, ascultandu-mi bocanitul strident al cizmelor pe caldaram, apoi am inceput chiar sa dansez, abia sesizabil, din mers, si sa cant cu voce inceata, gajaita, parca mai mult in gand: "S-a terminat, da. Totu s-a terminat, da, da...". Dansam pe caldaram, miscandu-mi stangaci picioarele ca o paiata ridicola, pe strazi intunecoase, tot mai departe, si nu-mi puteam opri in nici un fel lacrimile care curgeau singure pe obraji.
***
Apoi, s-a intamplat asa: primele cincisprezece minute, cand ma trezeam dimineata, nu-mi dadeam seama. Dupa aceea imi aminteam brusc si simteam ca ceva ma arde in stomac. Un junghi, o uscaciune ciudata. Mi-era sete. Ma strangeau peretii. Ma sufocam. Ieseam cat mai repede afara, manat de un fel de panica. Ma invarteam de sute de ori prin fata casei, cu ochii in pamant. Unii vecini isi coborau chipul spre mine, intrebandu-ma ingrijorati daca s-a-ntamplat ceva. Credeau ca, poate, m-am tacanit. Apoi porneam spre oras. Voiam doar sa-mi fixez in minte un loc unde sa pot ajunge, pentru ca de acolo sa pot merge mai departe in alt loc, si in altul... Sa merg. Sa nu ma opresc. Sa nu ma gandesc. Simteam ca daca m-as gandi lucid la fata aceea, chiar si-o singura secunda, imediat mi s-ar putea face rau. Foarte rau. Mi-era teama. Mergeam prin oras, privind in stanga si-n dreapta. Acum, fiecare fapt obisnuit capata in creierul meu insemnatatea unui mare eveniment. Vedeam o cismea. "E o cismea, deci trebuie sa ma duc sa beau apa", imi spuneam, indreptandu-ma solemn intr-acolo. Ma aplecam si beam, mirat de faptul ca am puterea sa duc la bun sfarsit ceva atat de important: faptul de a bea apa. Uneori intalneam insi cu care nu mai vorbisem de ani buni - ii salutam bucuros, ii intrebam ce mai fac, ma agatam cu disperare de prezenta lor, rugandu-i sa ma lase sa-i insotesc oriunde, oriunde au drum, doar sa merg impreuna cu dansii pe strazi, mai departe. Nu puteam sta singur. Trebuia sa merg si sa vorbesc. Sa merg si sa vorbesc cat mai mult, sa nu am "timpi morti" niciodata. Mereu "vedeam" chipul ei. Imi pregatisem sute si sute de variante de discursuri, ticluite pana la ultimul cuvant, pentru clipa in care aveam s-o revad. Serile porneam iarasi dintr-un capat in altul al orasului, intrand prin toate cafenelele, prin toate parcurile, prin toate locurile unde fusesem odata impreuna. Daca intalneam pe-acolo vreun prieten, ziceam c-am trecut doar asa, sa caut pe cineva, si porneam mai departe. De cateva ori chiar am intalnit-o. La fel de trista si visatoare, sezand la cate-o terasa, in mijlocul unor necunoscuti. Nu mai purta pantalonii cei rosii. Era imbracata modern, cu fuste scurte si tricouri mulate, ca toate miile de fete din orasul acela universitar, starnind multimi de ocheade barbatesti. Iar cand ajungeam langa dansa, nu mai puteam zice nimic. Toate cuvintele alea pregatite de-acasa mureau brusc, c-o fractiune de secunda inainte de a fi rostite. Ramaneam in picioare, teapan, inaintea ei, ca si paralizat. Iar ea ma privea bland, zambind ingaduitor, de parca in acele momente reusea sa-mi priceapa intreaga durere, din toata inima, dar nu mai avea ce face... Asa am trait aproape jumatate de an - mergand pe strazi zi dupa zi, cautand-o si totodata incercand zadarnic s-o uit. Slabisem incredibil, nu puteam manca, nu puteam vorbi ca toti oamenii. Ma dureau intestinele, mi se incetosa mintea. Pur si simplu muream pe picioare. Iubirea este o boala grea, o boala de moarte. O boala care nu trece nici dupa un an, nici dupa doi, nici dupa zece. Doar "timpul", acelasi timp blestemat, invocat mereu de toata lumea, de la opinca la vladica, doar el o poate oarecum vindeca, dar niciodata "de tot". Mereu iti ramane o gaura usturatoare, undeva, intr-un punct anumit de sub cosul pieptului. Un dor dupa ceva ce n-ai avut niciodata. Abia foarte tarziu, aceasta lunga boala se poate preschimba intr-un castig. Intr-un fel de "comoara" ce ti se naste, incetul cu incetul, in suflet. Intelegi atunci ca, dupa toata suferinta, dupa toate nostalgiile si umilintele unei vieti intregi, iti mai ramane totusi ceva. Ceva oarecum important, un noroc cu care ai putea sa te mandresti in fata tuturor oamenilor care n-au avut nicicand sansa asta: ca ai trait o dragoste mare. Macar si pentru acest lucru, si tot merita sa fii pe pamant.
Ana Toader,
46 de ani, profesoara de istorie
"La 42 de ani m-am trezit parasita
pentru o femeie mai tanara"
Nu va spun o poveste noua. Lucrurile acestea sunt atat de cunoscute, incat, la un moment dat, ar putea parea o nedelicatete din partea mea sa va vorbesc despre cum am fost parasita de barbatul pe care l-am crezut al meu pentru totdeauna. "La bine si la rau, pana cand moartea ne va desparti", asa cum ne cantase preotul intr-o zi superba de toamna. De fapt, nici n-are rost sa va spun de ce si cum s-a intamplat, caci intotdeauna in asemenea situatii vina se imparte la doi. Stiti si dumneavoastra asta, nu? Cred, acum, la cativa ani de-atunci, ca mai bine ar fi sa va spun cum am trecut peste durerea aceea uriasa, cum am reusit sa dau la o parte cenusa si sa-mi continui drumul.
M-am trezit la patruzeci si doi de ani parasita, cum se intampla, din pacate, atat de des: parasita pentru o femeie mai tanara. Ce mai era de spus? Ce era de facut? Copiii erau la vremea aceea adolescenti. Si eu, si ei eram in perioade delicate ale vietii, cand ne-ar fi prins bine un umar pe care sa ne sprijinim. Nu l-am avut, si o vreme am ascuns durerea atroce care ma facea sa nu mai stiu de nimic. Nu puteam sa le arat copiilor mei, in fiecare zi, chipul unui om infrant. Erau la varsta la care de-abia le cresteau aripile, cum puteam sa-i tulbur cu chinul meu? Erau, si ei, destul de amarati. N-aveam, de multe ori, cum umple intrebarile nerostite din ochii lor mari. De-aceea, m-am prefacut ani de-a randul, i-am mintit, i-am lasat sa creada ca am depasit ce a fost mai greu dupa plecarea tatalui lor. Si ca sa joc cat mai bine rolul femeii resemnate, mi-am facut un program foarte strict, de la care nu ma abateam cu nimic. Aceeasi ora de trezire, de serviciu, de culcare. Telefoane date parintilor, in fiecare duminica la aceeasi ora, drumul la piata, in fiecare sambata dimineata, florile pe care le udam de doua ori pe saptamana, apoi casa, apoi bucataria, si-apoi, in sfarsit, eliberarea binefacatoare, scaunul meu, acela dintre calorifer si perete, locul in care puteam sa plang in voie, o data pe saptamana, atunci cand copiii erau la profesorul de matematica, la meditatii. Dar peretii nu vorbesc si nu lasa sa iasa dintre ei durerea gemuta, revarsata fara zagazuri. Din afara, nici o fisura nu se vedea in coconul pe care l-am tesut in jurul meu. Eram ca un robot, fara suflet, numai carapace rece, zambetul intins pe obraz era mai degraba o strambatura, si-mi cerea eforturi imense. Traiam si nu stiam ca traiesc, pluteam printre oameni ca in vid.
Si toate astea ar fi continuat probabil multa vreme, daca intr-o dimineata nu m-as fi trezit uluita, privind fix la floarea de la geamul din dormitor. Parea chinuita, povarnita, se vedea ca nu-i merge bine, ca are ceva. Avea nevoie de protectie, avea nevoie de mine, mai mult decat pana atunci. Aceea a fost ziua in care am rupt lantul acelui program strict, care m-a aparat o vreme si m-a protejat. Fara sa stau prea mult pe ganduri, mi-am luat floarea in brate si nu m-am oprit decat la Gradina Botanica, unde am aflat apoi cum trebuie s-o ingrijesc. Paradisul de-acolo m-a uluit. Doar in copilarie mai vazusem natura cu ochi atat de uimiti. Am inceput sa-l cutrier, sa-i descopar intimitatea, sa iau acasa cate o farama din el. Acum am casa plina de flori. Mi-am schimbat cu totul obiceiurile. Am iesit in lume, m-am rupt de trecut, am inchis o usa pe care n-o s-o mai deschid niciodata. Am invatat si am inteles ca fericirea vine dinauntrul nostru si ca se poate descoperi si in bucuriile marunte ale unei zile, in zgomotul prietenos pe care-l face filtrul de cafea dimineata, in lumina care intra atat de sfioasa prin faldurile perdelei, in pragul putin tocit al casei, dar atat de cald, atat de apropiat, in toate florile care cresc acum, ocupandu-mi casa, eliberate parca de-o mare durere si ele. Am invatat sa pretuiesc ceea ce am si nu sa visez la ceea ce am avut sau la ceea ce as fi putut avea, daca... Acuma stiu ca este important sa inveti cate ceva din toate cate ti se intampla. Acuma stiu ca Dumnezeu ne face pe toti sa ne nastem sub puterea unor stele norocoase, numai ca, pentru ca norocul sa se implineasca, El trebuie sa ne incerce uneori pe unii dintre noi. Si-am mai invatat ca El ne-a facut, pe fiecare dintre noi, unici, superbi, frumosi, puternici in singuratatea noastra.
Marcela Iftimie,
27 de ani, programator
"Suferinta a inceput in clipa cand
i-am spus ca vreau un copil.
A facut un scandal monstru"
Suferinta mea a inceput idilic si cumplit de frumos. M-am indragostit nebuneste la 16 ani si, nu peste mult timp, m-am casatorit. Emilian era pentru mine totul: universul si toate constelatiile cerului. Langa el, ma simteam intr-un fel aparte - puternica si neajutorata, unica si neimportanta, copil si femeie deopotriva, desi era mai in varsta ca mine (se apropia de 30 de ani). Era minunat. Cu Emilian traiam in Eden. Nu simteam in nici un fel povara casatoriei. Ca niste melci indragostiti, ne retrageam lenes in cochilia camerei noastre, privind ultimele stiri la Tv, discutand si amuzandu-ne din nimic, ascultand in prostie Cd-urile pe care el le scotea din impresionanta sa colectie. Nimic nu mai conta pentru noi - nici prieteni, nici parinti. Ne aveam unul pe altul. Eram fericita. Timpul a trecut pe langa mine ca un suspin. Apoi, intr-o zi, am tresarit. Aveam deja 25 de ani si nu facusem nimic. Voiam un copil. Brusc, am simtit ca in adancul trupului meu se intampla ceva. Era o chemare intensa si rascolitoare a vietii, o dorinta de implinire, careia nu puteam sa ma opun. Auzindu-ma, Emilian a zambit. A luat-o ca pe o toana, un mic joc de societate. S-a schimbat la fata doar cand a vazut ca insist si, pentru prima oara, si-a dezvaluit uratenia care zacea ascunsa in cotloanele umbrite ale sufletului sau. A facut un scandal monstru, a inceput sa urle isteric si sa sparga obiecte prin casa, intr-un final, ajungand sa ma bruscheze cu o violenta care, efectiv, m-a speriat. Chiar daca am incercat sa trec peste acest episod mizer, cautand sa-i accept argumentele (nu avem destui bani, inca nu e momentul, nu ne-am trait tineretea), am simtit ca ceva s-a rupt intre noi. Emilian nu era ceea ce stiam ca este. Cu o spaima feroce, refuza ideea ca cineva (un copil) i-ar putea lua locul; ca dupa nastere, el nu va mai fi in centrul atentiei, corcolit si alintat in fel si chip. Adevarul imi statea implacabil in fata ochilor. Ma casatorisem cu un barbat imatur, egoist si incapabil sa-si asume niste raspunderi. Totusi, nu am abandonat lupta. Am facut tot ce era omeneste posibil ca sa-l schimb. Am inceput sa cumpar mici jucarii si obiecte pentru cei mici. Am decupat din reviste chipuri simpatice de bebelusi, pe care le lasam voit intamplator in bucatarie sau pe biroul lui. Rezultatul a fost contrar asteptarilor mele. In loc sa ne apropiem sufleteste, ne-am indepartat si mai mult. Refuzand violent subiectul, Emilian a inceput sa ma evite, refugiindu-se zile si nopti la rand in fata calculatorului. Nu stiu ce facea acolo si nici nu ma interesa, cand, din intamplare, l-am surprins ca frecventa un site porno. Bineinteles ca pe moment nu a vrut sa recunoasca nimic, motivand ca totul era o joaca, o simpla curiozitate, un nevinovat amuzament, dar, cateva luni mai tarziu, cand am descoperit pe calculator corespondenta sa cu o femeie, a fost nevoit sa-mi marturiseasca adevarul. Nu pot sa va spun ce soc am avut in acel moment, ce prabusire sufleteasca am trait. Scarbita profund de mine insami, dar si de el, de minciuna in care traisem atatia ani, am decis sa ne despartim. Fara scandal sau alte explicatii, i-am scos lucrurile pe casa scarilor si i-am inchis definitiv usa. Intr-o secunda, Emilian a devenit un strain pentru mine, un om de care nu ma mai lega absolut nimic. Eram disperata si fara nici un reper. Eram un nimic pierdut in haul fara sfarsit al Universului. Pana sa-l cunosc pe Adi, viitorul meu sot, am exersat cele mai adanci suferinte si spaime - spaima de mine si de oameni, mai ales. Luni de zile ma trezeam plangand fara motiv, ravasita sufleteste si avand mereu in minte gandul sinuciderii. Nu stiu cum am iesit din aceasta cumplita depresie. M-a ajutat Dumnezeu, asa cum m-au ajutat rugaciunile bunicii si acatistele ei date la 7 manastiri, rabdarea infinita a parintilor si, nu in ultimul rand, pozele bebelusilor decupate de mine - poze care mi-au reamintit de mistuitoarea mea dorinta de a avea un copil. Ma doare si astazi suferinta prin care am trecut, dar nu incetez sa ma gandesc la ea cu recunostinta. Doar prin ea am izbutit sa ma cunosc, sa-mi fac un scurt examen al vietii, sa-mi vad fara partinire calitatile si mai ales defectele, sa inteleg cat de mult gresisem, confundand fericirea cu o stare trecatoare de bine, si iubirea cu o relatie confortabila si mediocra, fara copii.
Dumitru Rasanu,
52 de ani, fost campion national la ski fond
"Suferinta din dragoste n-are voie sa dureze decat o zi.
Trebuie sa fii dur cu tine, sa spui: nu m-a meritat"
I-am daruit totul si a plecat? Sa fie sanatoasa! Duca-se, daca mi-a dispretuit dragostea! Nu e singura femeie pe-acest pamant. Nu trebuie sa te agati niciodata. Pentru asta e nevoie, fireste, sa stii cine esti, ce calitati ai, ce pret. Am avut mai multe povesti de iubire, uneori traite in paralel, dar cu toate fostele mele iubite am si azi o relatie buna. Fosta mea sotie, cu care am doi copii, ma suna mereu ca sa ma cheme la masa. In ciuda divergentelor care apar intr-un cuplu, e bine sa lasi dupa tine o usa deschisa. In rest, trupeste n-am suferit niciodata din cauza despartirii. Poate din cauza ca sportul m-a intarit mental si ma pot controla. Tot timpul am avut ceva de facut, am stat mereu in cantonamente, am fost o persoana cat de cat publica. Cand ai preocupari serioase, suferinta e mai usoara. Pe cei care sufera de sindromul inimilor zdrobite, eu ii sfatuiesc sa se apuce de-un sport. Cel mai bine, sa alerge. Cu cat fugi mai mult, cu atat scapi mai repede de durere.
Marius Pusca,
elev, 17 ani, din Bucuresti
"Pe mine m-a lovit groaznic acum doi ani.
Eram toata vremea impreuna cu un prieten bun
din copilarie si cu iubita lui.
Intr-o zi, mi-am dat seama ca m-am indragostit nebuneste de ea"
Stiam ca se iubesc foarte mult si ca n-am nici o sansa. M-am retras si mi-am propus sa ma vindec. Dar mi-a fost foarte greu. Eram trist, ma gandeam tot timpul la ea. Imi facea rau cand dadeam cu ochii de fata ei in vreo fotografie. Am ascultat muzica - Incubus, Metallica si melodii mai lente din Rolling Stones. Pur si simplu, ma durea inima. Am si plans, uneori, de disperare, in perna. Ei erau fericiti, iar eu sufeream ca un caine. Apoi, intr-o zi, am baut atat de mult whisky, incat am intrat in coma alcoolica si m-au dus la spital. A fost oribil. Cand m-am trezit, mi-a fost rusine de moarte. Cred ca atunci a inceput vindecarea. Mai tarziu, i-am spus prietenului meu toata povestea. Ei nu. Nu mai era necesar. Atractia mea pentru ea disparuse.