Mica de statura, cu pielea de culoarea cafelei si ochi fierbinti, in ciuda ridurilor care s-au tesut cu anii in jurul lor, Cesaria Evora a aparut pe scena pentru a treia oara in Romania, la mijlocul lunii octombrie. Era imbracata in falduri negre, din care scanteiau in bataia reflectoarelor straluciri de margele marunte. O diva durdulie, mica de inaltime si blanda in miscari, in picioarele goale, cu parul negru, de africana, strans langa cap. Plina de modestie, a pasit cu fereala pe scena, ca si cum n-ar fi auzit vuietele de aplauze ale salii, atenta doar la momentul cand vocea ei duioasa si tanguitoare urma sa rasplateasca asteptarea incordata a publicului.
Si concertul a inceput. Simplu si nespectaculos. Cesaria, sau Cize - cum o alinta prietenii -, nu e deloc o maestra a regiei de scena. Canta simplu, la fel intotdeauna, dar stie sa creeze in schimb o magie care pune stapanire pe tine pe nesimtite. Vorbeste foarte rar intre piese, de obicei in portugheza, se misca si danseaza putin. Ai zice ca dansul e undeva in mintea ei, ca vorbele pe care le canta o duc departe de tot, in insulele Capului Verde, unde a deschis pentru prima data ochii. Cesaria lasa muzica sa vorbeasca in locul ei.
Tabac si cavaquinho
Apoi, la mijlocul concertului, cand simte ca a obosit, se aseaza zambind cu subinteles la o masa mica si rotunda, acoperita cu catifea, pusa special in mijlocul scenei. Isi lasa orchestra sa interpreteze instrumental o piesa sau doua, pentru ca violonistul si saxofonistul sa faca cateva solouri de infierbantat spectatorii, iar ea isi scoate tacticos pachetul de tigari, isi aprinde una, trage cu pofta din ea si lasa apoi fumul sa urce in rotocoale albe. "Da, imi place sa fumez. Stiti deja asta. Ador. N-am sa ma las niciodata", declara cantareata, care la sfarsitul lui august a implinit 65 de ani.
Pasiunea ei nemasurata pentru coniac si tabac, ca si tineretea pierduta cantand in carciumile oraselului ei natal au atras imediat comentariile presei, care a alaturat-o celorlaltor "cantarete aristocrate de bar", de la Edith Piaf la Billie Hollyday sau la celebra noastra romanca Maria Tanase.
Este paradoxal intr-un fel ca aceasta voce alerta si harsaita de prea mult tutun a devenit cunoscuta foarte tarziu. Un tanar francez a invitat-o pe banii lui la Paris, pentru a inregistra un album. Cesaria avea atunci 47 de ani, nu mai avea nimic de pierdut si, in plus, nu vazuse niciodata Parisul.
Dupa inregistrarea primului album, criticii s-au inflamat. Si totusi, succesul adevarat a venit de-abia cu al treilea album, Miss Perfumado, care contine unele din cele mai cunoscute si mai frumoase cantece ale ei: Sodade, Angola, Luanha Testemunha. Talentul isi ia revansa cu intarziere, iar celebritatea ei devine o certitudine.
La Lisabona, in 1993, trebuie sa intervina politia pentru a calma multimea care se inghesuia s-o vada. La Paris, in acelasi an, are doua concerte in doua zile consecutive, pe marele stadion Olympia, ambele cu casa inchisa. Primeste trei nominalizari la Grammy, face un turneu american, renunta la alcool si incepe sa-si dramuiasca atent aparitiile in presa. Pana azi, ea a vandut 5 milioane de albume. O cifra enorma, care insa n-a schimbat nimic din modestia ei innascuta.
Nu mai e nevoita sa traverseze rau famatul cartier Lombo, pentru a ajunge la profesorii ei de muzica. Nu mai e obligata sa cante la dineuri si mese de gala, doar in schimbul unei portii de mancare. Insa si-a promis sa nu uite niciodata de promiscuitatea din zilele de tinerete, de casa parinteasca darapanata, cu miros de apa clocita, de intunericul camerelor strabatut de lumina jilava a unui singur bec. A schimbat zilele de saracie, pe o generozitate extrema si pe credinta nestirbita in Dumnezeu: "Nu cred nici in vise, nici in destin. Ce ma incanta este fericirea de a fi traversat toate suferintele, pentru a putea trai mai plin ceea ce traiesc acum. La noi, se spune ca e mai bine sa bei fierea la inceput si mierea dupa".
Asa ca Cesaria se si rasfata, dar cu masura. Marile ei placeri sunt sa se duca la cumparaturi, la coafor, sa vorbeasca la telefon cu copiii ei, sa faca baie si sa leneveasca in pat. Singurele "excentricitati" pe care si le permite. In rest, si-a construit un studio in insula natala, pentru a nu fi prea mult timp plecata. Traieste simplu, in casa de pe plaja, umbla desculta, fumeaza in continuare si nu da doi bani pe Internet si pe tehnica. "Nu pricep o iota din calculator!", rade ea si mai trage un fum. Canta o muzica fara varsta si, mai ales, fara granite, pentru care a fost incoronata printesa unei tari care pana la ea nici n-a existat.
Ruga catre mare
La Bucuresti, ea a fost prezenta pentru a promova albumul Rogamar, Ruga catre mare, aparut in martie anul acesta, care imbina muzica traditionala cu sunetele de chitara acustica, de cavaquinho, acea chitara cu doar patru corzi, de vioara, acordeon si clarinet, peste care se aseaza unduitoare vocea ei unica. In concert au fost alaturi de ea doi baieti talentati din insule, pe care i-a descoperit de curand: Constantin Cardoso si Jon Luz, dar si omul ei de baza, pe care se sprijina din 1999, chitaristul Fernando Andrade.
La final, a acordat un bis publicului inflamat, cantand parca mai frumos ca niciodata Africa Nossa si Sangue de Bellrona. S-a retras discret, tinuta de mana de un membru al staff-ului, si a lasat in urma un public - nu doar fericit, ci aproape furios, in aplauzele si ropotele cu care a ovationat-o.
Cesaria nu a organizat o conferinta de presa la Bucuresti, dar pentru cititorii nostri, am selectat cateva intrebari, din foarte putinele interviuri pe care le-a oferit in strainatate.
- De ce cantati desculta?
- E ceva normal pentru mine. M-am nascut desculta si am de gand sa mor desculta. Nu port niciodata pantofi. Doar cateodata, cand calatoresc prin Europa, unde e mai frig, port sandale. Acolo unde locuiesc eu, in Insulele Capului Verde, femeile umbla desculte, si pe drumuri, si prin casa. Asa am fost si eu obisnuita. M-as simti ciudat sa nu simt energia pamantului sub picioare.
- Cantecele dvs. nu seamana cu ale nimanui. De unde isi trag sevele?
- Eu cant "morna" si "coladera". Morna este o muzica lenta, reflecta acel sentiment profund si intim care exista in inima fiecarui locuitor al Capului Verde. Cand vor sa-si spuna pasul, sa strige dupa ajutor, sa condamne nedreptatile sau, pur si simplu, sa celebreze iubirea, capverdienii canta morna. E ca blues-ul, o muzica in care iti canti suferintele, in care vorbesti despre viata, nostalgii, plecari, regasiri, despre mare si orizont, despre ploaie si pamant... Dar coladera e mult mai alerta. E vesela, dansanta, si vorbeste despre lucruri amuzante.
- Este muzica un refugiu atunci cand iubirea incepe sa doara?
- Bineinteles. Muzica e foarte importanta pentru mine, n-am s-o parasesc si n-o sa ma paraseasca niciodata. In timp ce barbatii vin si pleaca. Dar important e sa fii constient ca suferinta e data ca sa treci prin ea. Face parte din viata. Suferinta n-a inceput cu mine si nici nu se va termina cu mine.
- Ati nascut trei copii, si totusi, nu v-ati casatorit niciodata. Nu credeti in sufletele pereche?
- N-am timp sa-mi caut jumatatea. Nici nu cred ca s-a nascut inca. Daca se va naste candva, o sa vina el sa ma caute. Doar ca probabil voi fi prea batrana.
- Fiica dvs. a inregistrat acum cativa ani un disc... Va bucurati ca va calca pe urme?
- Fetita mea, Fantcha, canta si ea. Am plecat impreuna in America si am incurajat-o sa ramana acolo. I-am spus ca fiecare tara are Dumnezeul ei, care o va ajuta. A inregistrat primul ei album si acum e la inceputul carierei. Dar eu ma rog in fiecare zi pentru ea si stiu ca va avea o cariera stralucita. Daca ea va reusi, eu voi putea, in sfarsit, sa iau o pauza.
- Ati fi putut locui oriunde, si totusi ati decis sa ramaneti in insula natala. De ce?
- Pentru ca aici e foarte, foarte frumos. Avem o clima minunata, un soare care arde exact cat trebuie, o mare superba. In rest, n-avem mare lucru de aratat. Bogatia noastra e in muzica. Eu imi doresc sa traiesc pana la moarte in aceeasi casa, care e deschisa tuturor celor care vor sa ma cunoasca. Casa mea e casa tuturor.
Foto: Iulian Ignat (2)