Nici unul din scriitorii si carturarii nostri n-a starnit atatea discutii patimase si n-a adunat dupa 1990 atata bibliografie in jurul numelui sau ca Mircea Eliade, al carui centenar va fi sarbatorit in 2007 si pe care publicul larg l-a votat printre cei zece finalisti ai "jocului" organizat de Tvr, Mari romani. Doar in ultimul timp i-au fost consacrate doua carti: exceptionala monografie a tanarului cercetator Florin Turcanu, Mircea Eliade, prizonierul istoriei, si Mircea Eliade dinspre Portugalia de prof. Sorin Alexandrescu, un neobosit si avizat eliadist, nepot de sora al scriitorului si savantului. Ambele au aparut la Editura "Humanitas", cea care a publicat in timp, incepand chiar de la infiintare, intreaga opera literara, stiintifica si memorialistica a lui Mircea Eliade. Acestora li se adauga veritabilul eveniment editorial pe care vi-l recomand azi si care a facut deja multe valuri in presa culturala, de la contestari vehemente la analize nuantate, calme si nepartinitoare ale adevarului istoric si biografic complex relevat de cele doua volume. Editia alatura jurnalului inedit, pastrat in arhiva Bibliotecii Regenstein din Chicago, scrieri dintre 1941-45, graitoare pentru viata profesionala si intima a lui Eliade: scrisori catre familie si prieteni, rapoarte diplomatice, articole si studii de propaganda culturala, interviuri, precum si doua creatii literare, piesa de teatru Oameni si pietre si povestea Un om mare. Plasand jurnalul propriu-zis in acest context, ni se ofera o imagine aproape completa a vietii si activitatii lui Mircea Eliade din cei patru ani si sapte luni petrecuti in Portugalia, ca atasat de presa la legatia Romaniei din Lisabona. Notatiile scriitorului ce-si castigase deja o notorietate la Bucuresti, atat ca romancier, cat si ca indianist si filosof (era considerat seful gruparii intelectuale a tinerei generatii, "Kriterion", din anii `30), ajuns intr-un post diplomatic minor, sunt o cheie in intelegerea personalitatii si a destinului sau. Era atunci intr-un punct crucial, intr-o profunda criza existentiala si spirituala. Spre deosebire de insemnarile din Jurnalul tinut in continuare, din 1945 pana in 1985, selectate si revazute cu grija pentru imaginea lui publica de autorul ajuns o somitate mondiala, manuscrisul episodului portughez e cel originar, de o totala sinceritate, nefiind destinat publicarii antume. Daca nu l-a distrus - desi in acele pagini era dovada ca "aventura" sa legionara nu se limitase la cateva articole exaltate din 1937-1938, ci mai dura inca la inceputul anilor `40 - inseamna ca Eliade voia ca dupa moartea lui sa se afle adevarul apasator, tinut secret, chiar si fata de cea de-a doua sotie, Christinel, si public negat. Un segment biografic blamabil, pe care, din multe motive, nu-l mai putea confesa si explica nici spre sfarsitul vietii, cand atacurile pentru angajarea lui codrenista din tinerete se inmultisera. In paginile Jurnalului portughez, Eliade se considera inca legionar, pentru el Legiunea nefiind o optiune politica, ci mai curand una spirituala. Tanarul idealist, nationalist fervent, vedea in Zelea Codreanu si in acolitii acestuia - dupa cum remarca Matei Calinescu intr-un echilibrat si obiectiv studiu publicat in "Observatorul cultural" nr. 81 - un soi de secta mistica, de care se desparte greu, dupa o criza de identitate dureroasa. Jurnalul o urmareste in amanunt, asa cum urmareste si tragedia bolii, agoniei si mortii sotiei sale, Nina, in noiembrie 1944, si doliul din lunile urmatoare. Nimic nu ezita sa incredinteze paginii acest barbat de 34-38 de ani, obsedat de propriul destin, de capacitatile lui geniale (aprecierea megalomana de sine, desi neplacuta, stridenta, nu e chiar lipsita de temei: o dovedeste opera stiintifica ulterioara), de o virilitate exacerbata si amorala, de disperari pe pragul maladiv al nevrozei, de imposibilitatea de a alege inca intre frenezia trairilor lumesti si asceza in biblioteci si la masa de scris. Pe langa parcursul interior contorsionat, catre o schimbare decisiva in existenta lui, mai sunt consemnate ecouri ale razboiului de pe frontul de Est, cu o permanenta ingrijorare pentru soarta tarii sale, culise diplomatice ale evenimentelor, portrete "pe viu" ale unor personalitati politice si culturale, de la Carol al Ii-lea la Salazar si de la Ortega Y Gasset la Georges Dumezil, notatii de lectura din ganditori cu care se simte afin, splendoarea unor peisaje si monumente din Portugalia, Spania si Franta, mici scene de viata inregistrate cu ochiul prozatorului. La data cand se incheie jurnalul - 5 septembrie 1945 -, cu o saptamana inaintea plecarii la Paris, tot ce fusese viata lui de pana atunci, inclusiv Romania, e lasat in urma. Alesese exilul si, odata cu el, dupa cum s-a dovedit, calea recunoasterii universale.