Pregatirea
In aerul rece al diminetii de toamna, peste satul Leleasca pluteste asteptarea unei mari bucurii. E intuneric inca, dar femeile sunt la porti. De cu seara, au copt in cuptoarele mari, de lut, colaci de grau nou, peste care au pus apasat, cu evlavie si speranta, pecetea pristolnicului. Au fiert sarmale si au fript pui fragezi, iar miresmele bucatelor au plutit in aer pana noaptea, tarziu, prevestind un praznic bogat. Acum se striga peste ulucile gardului si pornesc grupuri-grupuri pe drumul ce urca, pe sub padure, spre coasta. Grabite si maruntele, merg in sir, ca niste furnici, ducand pe cap cosuri mari, acoperite cu stergare. Te apropii sa le dai binete si le vezi camasile vechi, cusute cu altite, si basmalele negre, cu flori si cu ciucuri lungi. In crestet, peste basma, sta ca un covrig glabnica, o basma groasa, rasucita si stransa, peste care si-au pus cosarcile, facute din coaja de salcie, pline cu bucate si sticle cu vin. Nu zabovesc la vorba, pentru ca se grabesc. Abia cand trec de palcul de brazi ce inconjoara biserica se opresc. Slava Domnului ca-i acolo! Nu le-a furat-o nimeni de ieri pana azi. Bisericuta lor batrana le-asteapta. Biserica lor, mostenita din mosi-stramosi. Matca satului si a credintei lor stramosesti. O minune de biserica veche, din lemn, ba chiar cea mai veche din cate exista in sudul tarii: Biserica de lemn din Leleasca, in nordul judetului Olt, din podisul Cotmenei. Astazi, ea va fi resfintita, dupa reparatiile si restaurarile ce s-au facut. Ultima resfintire a fost in 1942, in plin razboi, cand mamele si bunicile lor au facut aceleasi pregatiri de mare sarbatoare, chiar daca barbatii le erau pe front. Toate femeile dinaintea lor au urcat coasta dealului cu aceeasi teama in suflet, ca nu cumva, in vreo duminica dimineata, venind la slujba, sa n-o mai gaseasca acolo: arsa de tatari, mutata de comunisti, jefuita de colectionari. Isi fac cruci scurte si repezite, apoi, ca o armata disciplinata, se imprastie in flanc, pe sub soprul lung, asezat pe o latura a curtii, grabindu-se sa-si lase poverile grele, pe mesele de lemn innegrit. Isi netezesc hainele, isi aranjeaza basmalele si abia apoi isi indreapta privirile iscoditoare spre strainii invitati la sarbatoare. Acum e acum: dintr-o ochiada scurta, fara ca tu nici macar sa prinzi de veste, iti cerceteaza hainele, gesturile, licarul din ochi. Si nu le trebuie mult sa-si dea seama daca esti om de nadejde, sau doar taietor de frunze la caini. Dupa ce s-au lamurit, se regrupeaza, ca la un ordin, in mici "bisericute", pe rubedenii, pe vecinii, si pornesc sa vorbeasca despre cate in lume, zumzaind ca un roi zburatacit de albine.
Acasa, barbatii lor tocmai au hranit vitele si acum, in lumina cetoasa a diminetii, isi apleaca obrazul in oglinda atarnata langa cismea, plimband briciul cu gesturi precise, peste ridurile adanci de pe fata. Isi iau apoi o camasa curata si costumul cel bun, cu miros iute, de naftalina, pe pieptii caruia batranii isi atarna decoratiile luate pe front. Se piaptana, isi potrivesc apasat palaria pe cap, isi dau cateva bobarnace peste revere, ca sa alunge niste scame inchipuite, ies pe poarta si pornesc si ei spre biserica, in lumina cruda a diminetii. In fata ei se-nchina cu gesturi largi, aplecandu-se de spinare si maturand cu mana aerul din dreptul picioarelor, apoi intra cu pas hotarat si se aseaza, fiecare, in strana de lemn a familiei. In blana lata, veche, de stejar, de deasupra usii scunde, in fata careia trebuie sa te apleci ca sa intri in sfantul lacas, e scris cu fierul inrosit "A 1549". Data la care, potrivit hrisoavelor si legendelor vechi, mesterul Stan si ucenicii sai au rindeluit barnele din inima de stejar si le-au incheiat in scoabe de lemn.
Scara cerului
Slujba e in toi, dar lumea iese buluc din biserica, in frunte cu soborul de preoti, da ocol de trei ori, cu lumanarile aprinse, in timp ce clopotul din varful turlei de lemn bate cu glas de chemare. Lumanari mari, de ceara curata ("faclii", cum le zic oamenii de aici), sunt aprinse langa fiecare cos cu pomeni si impartituri. Luminand pe mesele negre, flacara lor pare un voal de aur ce flutura in aerul strabatut de cantari. In varful unui bat lung se afla o legatura de panza alba, cu care preotii, cantand in cor, stropesc cu agheasma acoperisul cel nou, pridvorul si toate laturile bisericii. Braul bisericii - o funie de lemn impletit - e crestat cu simboluri crestine, in vreme ce grinda pridvorului e pazita de doi serpi. Satenii ma lamuresc ca funia aceea e legatura cerului cu pamantul, scara pe care urca credinciosii la Dumnezeu. Capetele de cal ce apar in interiorul si in exteriorul bisericii, arcuindu-se deasupra multimii cu gaturi lungi, semnifica faptul ca, dupa o credinta mai veche, calul este cel care poarta sufletul omului, dupa moarte, la cer.
Langa gardul bisericii, pe un foc de lemne atatat de tarcovnic, un preot amesteca intr-un ceaun urias, imprastiind in jur o mireasma neasemuit de placuta de tamaie si smirna. E preotul din Scornicesti, venit, ca si alti preoti si protopopi din satele sau orasele apropiate, sa fie alaturi de confratele lor, tanarul parinte Vasile Ciucan. Imi spune ca acolo fierbe "tarnoseala", un amestec de ceara curata, smirna, tamaie si esente de parfumuri, in care se vor inmuia fese lungi de panza alba, sfintita de cu seara in altar.
Dupa ce slujba se termina si protopopul binecuvanteaza pe cei adunati, multimea prezenta, batrani, femei, copii si barbati, se aseaza cu rabdare pe doua siruri, caci vor face ceva deosebit de important. Vor trece prin sfantul altar, laolalta (singura ocazie pentru femei de a intra in altar este la sfintirea unei biserici), se vor inchina si vor saruta sfanta cruce. Asteptarea aceasta le da emotii, ii face sa lacrimeze pe cei batrani. La iesire, fiecare primeste o bucatica din panza cerata, pregatita de parintele din Scornicesti. O vor pastra cu sfintenie acasa, sub asternuturi, ca sa-i fereasca de boli, in san, ca sa-i apere de farmece, sau o vor arde, cat sa fumege un pic, ca sa alunge duhurile rele din casa ori din grajdul vitelor. La fel, lumanarea aprinsa cu care au trecut prin sfantul altar, o vor aprinde la vreme rea si se vor ruga in fata luminii ei, ca sa alunge Dumnezeu ploaia, apele mari si piatra de pe satul lor...
Sub setrele lungi de langa biserica, praznicul e in toi. Sarbatoarea crestina a satului e mai luminoasa ca dimineata de toamna. In saracia si umilinta lor, oamenii par cu adevarat fericiti. Parintele vine si binecuvanteaza bucatele din cosuri. Apoi urmeaza impartiturile: colaci si gris fiert cu miere, alaturi de o lumanare aprinsa. Femeia care sta in fata mea e bucuroasa ca accept sa-i primesc pomana. Ea nu stie spusa parintelui Steinhardt, ca "daruind vei dobandi", dar lumina care-i scalda chipul arata sentimentul datoriei implinite fata de sufletul celor morti, bucuria ca a apucat sa traiasca aceasta zi de mare sarbatoare, laolalta cu semenii sai. Acum, femeile si-au dezvelit cosurile si aseaza pe mese bucatele, placintele si prajiturile de casa, sticlele cu vin nou si cu tuica veche si curata de pruna, "specialitatea" zonei. O masa a viilor pentru morti, intr-o comuniune atat de profunda, de plina de bucurie, si de firesc, n-am mai vazut niciodata. "Fiecare loc de pe pamant are o poveste a lui, dar trebuie sa tragi bine cu urechea ca s-o auzi, si trebuie si un dram de iubire ca s-o intelegi", spunea Nicolae Iorga. Mi-am ascutit auzul si mi-am umplut inima cu dragoste si bunavointa si iata ce am aflat.
"Daca am simtit ajutorul lui Dumnezeu?
Prea mult! Vin aici si-mi da semne!"
Pascu Gherghina - 80 de ani. Poarta basma neagra de matase si obrazul ii e rumen si nezbarcit, ca la 40. "Cand vin duminica la slujba aici, o saptamana de zile sunt cea mai fericita femeie. Pot sa dorm, ma simt bine, nu ma mai doare nimic. Am fost pe la toate manastirile, pe la biserici de la oras, mitropolii frumoase si nalte, dar aici m-am simtit eu cel mai bine, in bisericuta noastra de lemn. Si acasa ma rog. Am sub perna toate cartile de rugaciuni, s-au prapadit de atata citit, dar le stiu pe de rost. Cred mult, mult, in Dumnezeu. El m-a tinut pana la anii astia, desi mi-am pierdut parintii, am ingropat doi copii si pe barbatul meu. Acum sunt batrana si singura, sunt bolnava de inima si de diabet, am si o tija in picior, de la un accident. Daca am simtit ajutorul lui Dumnezeu? Prea mult, prea mult! Vin aici si ma rog, si El imi da semne. Mi-a scazut diabetul si acum ma rog cu mare credinta, ca urmeaza sa se opereze singura fata ce mi-a ramas. Si alt semn am primit de la Dumnezeu: imi vine omul in somn. Da, asa cum iti spui, ca i-am spus si parintelui, mereu vine si ma invata ce sa fac. Ca de cand a murit, tare greu mi-a fost singura si ziceam: "Doamne, ce ma fac eu fara el?". Uite, acum, miercuri a venit si mi-a zis: "Tu maine sa culegi porumbul, ca vine ploaie mare!". Asa a fost. Bine ca l-am ascultat! Ca ma tot gandeam ce sa fac: sa-l culeg, sa-l mai las o saptamana?!... Pupa-te-ar maica, iti spun fara frica, ca asa este. Si m-am mai rugat eu aici si pentru baiatul meu. Ca n-a venit la mine noua ani. Ce crezi, avea farmece facute pe el. Si intr-o noapte, iar l-am visat pe omu mieu: "Stai linistita, ca vine Auras al nostru!". Si a venit! In ziua aia, am plans intruna de bucurie. Era si el batran, parca mai batran ca mine, ca a lucrat numai la negru de fum, la rafinarie. Si mi-a zis: "Mamica, n-as mai pleca din satul meu si de langa dumneata!". Am zis ca biserica asta, unde l-am botezat si la care ne-am rugat cu totii, din neam in neam, l-a tras inapoi, acasa. Am venit aici, la biserica, amandoi, si parintele i-a citit o dezlegare, si de atunci vine mereu la mine baiatul meu. Nemaipomenit imi e draga bisericuta noastra. Parca din ce imbatranesc, imi pare mai scumpa. Nu stiu cum am fi trait noi daca ea n-ar fi fost aici, in deal, sa dam fuga mereu la ea si sa ne marturisim lui Dumnezeu, toate cate pacatuim. Multi s-au gandit sa o surpe, sau sa o ia de aici, dar nu le-a ajutat Dumnezeu. Ultima oara, in 1988, ne-am adunat trei seri la rand toata comuna, in frunte cu parintele Gica Simionescu, ne-am rugat acia, cu totii, sa nu ne-o ia. Ca Elena Barbulescu, sora lui Ceausescu, ii pusese gand rau: de doua ori a vrut sa o mute de aici, sa o duca in curtea manastirii Clocociov. Dar noi, ce crezi, c-am stat cu mainile in san? Facuseram revolutie, ce mai!, si cand a venit Barbuleasca aici, i-am zis: "Cine esti dumneata si de ce vrei sa ne iei biserica?". "Da ce te intereseaza cine sunt?", mi-a raspuns. "Pai, ma intereseaza, ca pe mine mama m-a facut aici, in sat, si la biserica asta m-a botezat. Si tot in ea mi-am pus pirostriile si mi-am jelit si barbatul si doi copii. Tu n-ai ce cauta in biserica noastra, nu ti-ar ajuta Bunul Dumnezeu!" A-ncremenit si eu am crezut ca o sa trimita militienii peste mine. Dar nu mi-a facut nimic. Dar nu le-a ajutat nici Dumnezeu: la putin timp, praful s-a ales de ei, de tot neamul!"
"M-am apropiat de pricesne,
auzindu-le la femeile
care le cantau in biserica"
Teodora Paunescu Tuca - profesoara de muzica. Dupa o revelatie pe care a avut-o rugandu-se in mica bisericuta de lemn, a devenit cantareata de pricesne. "Sunt fiica a satului, iar biserica de lemn a fost in inima mea inca din copilarie, de cand mergeam acolo cu mama, de mana. Dupa o lunga cariera pedagogica si dupa ce incepusem chiar o cariera in muzica populara, m-am apropiat de cantecele bisericesti, de pricesne, auzindu-le la batranele care le cantau aici, la slujba. Am umblat mult prin lume ducand aceste cantece in mai toate comunitatile romanesti din Europa si din America, si am fost peste tot apreciata si admirata. De aceea, am considerat ca e o datorie de suflet pentru mine sa contribui la restaurarea bisericutei noastre de lemn, si am sustinut si eu, cu bani, refacerea braului de piatra si a scarii bisericii. Am lucrat cot la cot cu oamenii din sat, curatand stratul cel vechi de caramida, degradat, aducand cu carutele nisipul, cimentul, varul, de la depozit, si pietrele din prundis, pregatind si ducand mancarea pentru mesteri si pentru cei care faceau voluntariat. Am fost foarte fericita sa fac asta, si eu, si familia mea, a fost un sentiment al comuniunii care a culminat la sfintirea bisericii. Am cantat, la sfarsitul slujbei, cateva din cele mai frumoase pricesne, si am simtit ca ma inalt o palma deasupra pamantului. A fost minunat sa vad ca oamenii din satul meu sunt bucurosi sa ma asculte si am fost mandra ca sunt dintre ei."
"Cand stau la slujba, inchid ochii si
parca-i vad pe tata, bunicul si
strabunicul. Toti au slujit in biserica"
Adrian Simionescu - inginer, 45 de ani. Strabunicul, bunicul si tatal sau au fost preoti la biserica din Leleasca. "Locuiesc la oras, dar nu m-am indepartat de locul acesta. Vin saptamanal acasa si merg la biserica de lemn, asa ca la intalnirea cu un prieten drag. Cu Dumnezeu! Aceasta e biserica inimii mele, locul in care ma identific cu neamul meu, cu credinta stramoseasca, in care-mi regasesc speranta si curajul pentru ziua de maine. Cand stau la slujba, inchid ochii si parca-i vad pe tata, parintele Gheorghe, pe bunicul, pe care l-am apucat, parintele Ionita, pe strabunicul, parintele Stan, pe care l-am cunoscut doar din amintirile batranilor. Imaginea aceasta ma incalzeste si ma simt ocrotit, ca atunci cand veneam aici, copil fiind, la slujbele pe care le tineau. I-am vazut mergand in casele oamenilor, spre a le alina necazurile, am vazut oamenii venind la noi acasa, pentru a afla un sfat bun si un ajutor sufletesc, si stiu ca a avea un preot cu har este important in viata unei comunitati. Preotii din familia Simionescu, familie veche a locului, au fost astfel de apostoli, au luptat pentru biserica aceasta, pentru unitatea comunitatii. La ei, harul lui Dumnezeu si harul preotului s-au suprapus, devenind, fiecare din ei, un model pentru credinciosi. Daca e doar "tipic, tipic si la inima nimic", sigur, tainele pe care le oficiaza preotul sunt valabile, dar el nu-si asuma conditia de model, si atunci nu transmite si nu modeleaza spirite. Parintele Stan, strabunicul meu, nu pregeta, fie noapte, fie zi, fie soare, fie zloata, si venea cu calul peste dealuri, intrand pe la toate casele unde era nevoie de impartasanie sau de un sfat bun. Iar cand se crapa de ziua, numai ce-l auzeai scuturandu-si cizmele in tinda bisericii, dupa cum isi aminteau batranii. Parintele Ionita, bunicul meu, este cel care, in afara muncii de pastorire a credinciosilor, a infiintat, intr-un dulap-vitrina cu cheie, pe care-l am si acum in casa, prima farmacie din sat (facuse scoala sanitara in timpul primului razboi mondial) si prima biblioteca, din care imprumuta carti satenilor. Inspirandu-se dupa modelul de ferme ale familiei Bratianu, care avea mosii in Arges, a cumparat de la ei si a adus in zona pruni altoiti, facand pepiniera si dand gratuit oamenilor puieti spre a-si face livezile pe care le au si astazi. De asemenea, i-a invatat apicultura si le-a impartasit tot felul de cunostinte practice, a fondat Banca Populara spre a-i ajuta sa-si ia credite. A construit si casa in care au locuit de atunci cinci generatii din familia noastra, dar pe care eu nu am posibilitatea acum sa o renovez, iar asta e o alta tristete de-a mea, in afara aceleia ca nu am reusit sa le urmez vocatia preoteasca. Imi amintesc ca atunci cand a murit bunicul, dupa o lunga suferinta, tata avea telegramele pregatite, pentru ca nu erau telefoane pe atunci in sat. Eu aveam zece ani si m-a trimis cu ele la posta, care era departe de casa noastra, sus, pe coasta, aproape de biserica de lemn, si-mi amintesc ca tot drumul pana acolo si-napoi am plans. Mi-am amintit tarziu de asta, cand, discutand cu batranii din sat, mi-am dat seama ce caracter puternic avea bunicul si cat de bland si de apropiat era cu oamenii. Apoi parintele Gheorghe, tatal meu, s-a implicat si el in viata comunitatii si in pastrarea acestei biserici neatinse, in momente dramatice, cand biserica urma sa fie demontata si luata de aici de comunisti, care oricum ii luasera totul, toata averea. Era de o bunatate neasemuita, parca vedeai sufletul satului adunat in expresia lui, avea o lumina si o bucurie pe fata, era minunat ca duhovnic si ca om. Dumnezeu il indruma, desigur, in tot ceea ce facea. Familia noastra s-a luptat mult pentru recunoasterea valorii acestei biserici. Parintele Gheorghe, impreuna cu fratele sau, avocat Petre Simionescu, au facut o monografie a satului si un istoric al bisericii, dar n-au avut posibilitatea de a le publica. Si nici noi, nepotii, n-am gasit, din pacate, cel putin pana acum, un sponsor care sa ne ajute sa facem cunoscute aceste lucruri minunate. Tragem nadejde ca poate, in urma publicarii articolului in revista Formula As, la care sunt abonati multi dintre satenii din Leleasca, sa se gaseasca cineva care sa sustina acest demers spiritual."
"Uite-i, nea Gheorghe,
astia ti-au furat vacile!"
Gheorghe Lipa - 76 de ani. E paracliser la biserica de lemn. Era copil cand s-a savarsit ultima sfintire, in 1942, si are mare bucurie ca a trait s-o prinda si pe cea de astazi. Si lui bisericuta aceasta i-a adus folos la vreme de necaz si-i alina acum singuratatile. "Imi amintesc de mult, din copilarie, cum veneam iarna cu tata la slujba in opinci si in zeghe si stateam asa, fara foc. Dar parca nici nu simteam frigul, nici noi, copiii, nici batranii, care purtau pe atunci plete si barbi lungi, albe. Stiu de la tatal meu ca era o padure batrana aici, din mosi-stramosi, iar biserica a facut-o mesterul Stan, cu ucenicii sai, numai din barda, din lemn de stejar de esenta tare, incheind-o dupa secrete numai de el stiute. Tata a muncit si el cand s-a pus acoperisul cel vechi, in 1942, si cand s-a tarnosit (sfintit) ultima oara biserica. Asa ca trebuia schimbat, va dati seama, avea mai bine de 60 de ani. A fost greu si-atunci, eram mic, aveam 12 ani, era timp de razboi, nu erau bani, iar eu veneam si le aduceam de mancare mesterilor care ciopleau la sita. Au lucrat aproape un an de zile: imi amintesc ca era iarna si am mers si eu intr-o zi cu tata si cu sania cu boi in padure, cand ne-a venit randul la munca voluntara. Am stat o zi intreaga pana ce mesterii impreuna cu padurarii au ales tufani mari, i-au dat jos cu securile, i-au retezat cu fierastraiele, ne-au incarcat sania si eu am stat pe langa boi pana i-am dus in curtea unei case de langa biserica, unde cantonasera. Toata primavara si vara, pana toamna, au cioplit sitele si le-au prins in cuie de lemn, ca nu erau ca acum, cuie de fier. Aici am fost botezat, aici m-am cununat, aici mi-am botezat si copiii. Dar timpurile astea comuniste m-au indepartat de credinta. Am doi frati calugari, iar unul dintre ei, care e si preot, m-a invatat numai de bine, ca sa apuc pe calea bisericii. Fumam si injuram, dar intr-o zi, acum vreo 30 de ani, am zis, in sufletul meu: "Ba, sa stii ca nenea are dreptate!". Am inceput sa tin posturile, sa pazesc poruncile, sa ma spovedesc si sa ma cuminec, si pe urma am dat-o si pe femeie dupa mine si ni s-a schimbat viata cu totul. Cand intru aici, ma simt sanatos si vindecat de toate bolile. Parca vin bolnav si plec sanatos. Si cand spun asta oamenilor, toti imi zic: "Ba, nea Lipa, ai dreptate. Si eu ma simt la fel!". Acum opt ani, am avut un necaz mare, si rugaciunea facuta aici m-a ajutat tare mult. Mi s-au furat doua vaci si tare m-am suparat pentru o asa paguba. Un calugar batran de la manastirea Frasinei mi-a dat Acatistul Sfantului Mina si mi-a zis sa tin post si sa-l citesc timp de 42 de zile, la aceeasi ora, ziua sau noaptea, in genunchi, cu o lumanare aprinsa. Eu l-am citit la 12 noaptea, si uneori, veneam si descuiam biserica si ma rugam aici. Lumea nu stia, ca intram fara zgomot, ca sa nu ma simta cainii vecinului. Si ce crezi: dupa cele 42 de zile de rugaciune, in ziua urmatoare a oprit o duba de politie la mine la poarta si seful de post mi-a zis: "Uite-i, nea Gheorghe, i-am prins pe-astia care ti-au furat vacile!" Multi dau pomelnice aici si au folos de rugaciunile facute la slujbe, ca Dumnezeu lucreaza, in bisericuta noastra, prin duhul Lui. Asa de bine ma simt, ca nici nu m-as mai duce acasa, mai ales ca acum sunt singur... Of, ca femeia mi-a murit... iar copiii sunt la casele lor. Nici dupa ce se termina slujba nu ma grabesc sa plec, uite, acum il astept pe parintele Vasile sa vie de la masa festiva. I-am zis: "Parinte, poti sa vii desara, ca aici ma gasesti, stau si nemancat!". Si abia pe urma, cand vine el, o sa incui usa bisericii cu incuietoarea cea secreta, dintr-un drug de lemn zimtat, asa cum au facut-o mesterii cei de demult, si o sa ma duc si eu. Imi e drag sa stau aici si sa tin rostul bisericii, sa mai vorbesc cu oamenii, sa ne mai sfatuim impreuna. Sunt bucuros ca dupa noi ramane ceva urmasilor, ca am avut grija de ea s-o pastram asa cum ne-au lasat-o si noua stramosii nostri, din veac in veac. Acum, au pus credinciosii mana de la mana, s-a gasit si un sponsor, o familie de avocati dintr-o comuna alaturata, si s-a facut acoperis nou, de sita. Pacat ca n-au mai fost bani ca sa acoperim si setrele. Conducerea de la judet nu ne-a ajutat, si nici de la Guvern n-am primit nimic, desi biserica e monument de arta, inscris in Patrimoniul National."
Foto: Emanuel Tanjala