Motto: "Ma gandesc la Tine, Doamne, in fiecare dimineata cand ma trezesc, si ma rog, in fiecare seara, cand merg la culcare, sa Te gandesti si Tu la mine"
Inscriptie pe o poarta din Viscri
Fernolend - sasii de la capatul lumii
Cu un an inaintea sosirii Printului Charles, Sara Fernolend si-a adunat cei 91 de ani si i-a urcat in dealul Bisericii Albe. In Viscri (Weisskirch), murise inca un Fernolend. Inainte de Marele Exod, pe jumatate din locuitorii satului ii chema asa: Fernolend. Cei mai multi sunt acum nume pe ziduri. Caroline tine cu rigoare nemteasca socoteala sufletelor in viata. Mai traiesc 24 din 300 de sasi, cati numara catunul inainte de Marele Exod.
"Nu eram rude. Probabil ca e un nume vechi, de aici, din Viscri." Caroline, mama si sora ei sunt ultimele Fernolend, ultimii sasi dintr-un capat de lume. La 70 de kilometri de Brasov, urcand pe langa cetatea Rupea, pana la Bunesti, drumul spre Viscri coteste stanga, serpuieste printre dealuri lasate parloaga si plopi cu vasc. Se strecoara printr-o liniste atat de adanca, incat se aud umbrele norilor tarandu-se peste sesuri. Cale de 7 km, timpul se rostogoleste doua secole in urma.
Casa printului
Cand a trecut, in 8 mai 2006, pe sub poarta inalta de lemn, printul de Wales a primit in dar un fel de ruina, ridicata pe la 1777. Caroline Fernolend si Gabriel Lambescu, arhitectul care avea sa moara doua luni mai tarziu, salvasera tot ce se putea salva din zidurile prabusite. Printul Charles, sau "Cearli", cum ii spun romanii si tiganii din sat, le-a spus ca primeste bucuros gospodaria, cu sura in fundul curtii si acareturi, dar ca mai au putin de asteptat.
"Gospodaria am vrut sa i-o donam in primavara. I-am aratat-o si ne-a raspuns ca, atunci cand va fi gata si va arata asa cum isi doreste, o sa ne dea voie sa spunem ca va fi a lui. Nu vreau ca un turist sa spuna vreodata: "Nu mi-a placut sa stau in casa printului"", povesteste Caroline, trista ca "domnul Lambescu nu mai e, ca sa termine ce a inceput in primavara".
Au cumparat casa de la copiii unei batrane din sat, cu 6000 de euro, ca sa-i opreasca macinarea. Au platit apoi cativa tigani si i-au invatat sa pretuiasca o mostenire care nu e a lor: sa tencuiasca numai cu var si nisip, sa inchege lemnul cu fier lucrat de fierarul din sat si sa se tina departe de betoane si termopane. Azi, nici tiganii, nici romanii din Viscri nu se gandesc sa-si vanda casele, asa cazute cum sunt, mai ieftin de 30.000 de euro.
Sasii au umplut Transilvania cu ziduri pe care tiganii si romanii se caznesc sa le tina in picioare. Fara ajutor de afara, fara Caroline si Lambescu, s-ar fi ales praful de Viscri, cum s-a intamplat cu zeci de asezari sasesti din Ardeal. Fundatia "Mihai Eminescu Trust", cu printul Charles patron spiritual, rascumpara trecutul cu bani grei. In 2006, au pus la bataie 260.000 dolari. Din 1999 si pana azi, au refacut in sat 80 de fatade, zugravite in galben sau albastru si tencuite cu mortar, ca acum doua sute de ani.
Blazoane vechi si legume organice
Umbrele saxonilor au inviat pe zidurile caselor din Viscri. Sub tencuiala veche, tiganii le-au gasit inscriptiile, semne de multumire catre Dumnezeu. "Se bucurau de fiecare data cand mai gaseau una", arata Caroline catre un blazon rotund, desenat sub acoperis, ca sa-l vada tot satul. Le-au pus ca pe niste nasturi, ca sa inchida casa sub acoperis. Michael Markel, Johann Fernolend, Michael Hann, Michael Fernolend si alti Fernolenzi de acum doua sute de ani si-au caligrafiat, sub streasina, numele cu litere gotice si cate un mic verset. "Cum satul era cam sarac, isi scriau numele de mandrie ca si-au ridicat o casa", povesteste Caroline.
Printului i-au placut toate: bucataria cu soba de pamant, scarile de lemn, broderiile de la ferestre si "armarai"-ul, un mic dulap sapat in zid, inchis cu o usa pictata. Ar fi preferat perdele lungi, dar i s-a explicat ca traditia cere musai broderie. A mostenit, fireste, si un Fernolend, cazut in 1918. Intr-unul din dormitoarele casei, un sas batran cu mustata de capitan, imbracat in uniforma Imperiului, sta de straja intr-un tablou galbejit, cu ochii pierduti in lavitele de lemn. Toata casa miroase a carii si scandura putreda, a timp statut si suflete moarte.
"A zis sa punem legume in gradina, sa le crestem organic. Si sa punem o masa afara in fata bucatariei, unde sa serveasca ceaiul dupa obicei englezesc."
Caroline mai are in paza si livada cu meri din Malancrav, alt sat sasesc, dincolo de Sighisoara. Fundatia vinde suc de mere organic cu 60 de mii litrul, insa cheltuieste cu livada intregul castig. Clientii, cei mai multi, sunt ambasadele din Bucuresti. De la printul englez, diplomatii beau suc cu aroma de teasc sasesc, stors din merele culese de tigani.
Tiganii si ploaia
Tiganilor din Viscri nu le place sa le spui tigani. La recensamant s-au declarat doar doi, desi pe lista s-ar fi putut trece, linistiti, mai bine de jumatate din sat. Cu chiu cu vai, unii s-au dat dupa gospodareala saseasca. Au atarnat de copaci cosuri de nuiele, in care arunca hartii, Pet-uri sau pungi de plastic. In fiecare sambata, trece caruta si ridica gunoiul. "Le platim 40 de mii pe caruta si ei ne zic ca duc 7-8. Dar nu cara niciodata mai mult de 5", zambeste Caroline. Ulitele sunt, totusi, curate. Uneori, tiganii uita de obiceiul sasesc si arunca gunoiul in sant. Caroline are, parca, urme de repros in glas: "Zic ca oricum o sa-l ia apa cand ploua".
De cate ori ploua, batrana Sarah Fernolend isi lua umbrela cu maner de lemn din cui si iesea in fata casei, ca sa-si curete santul. Tiganii si romanii ranjeau cu gura pana la urechi. Ziceau ca se speteste de pomana. De fapt, asa au gandit tot timpul. Ca n-are rost, ca totul e degeaba si ca cine dracu o sa vina in fundul pamantului, la Viscri, sa faca turism ecologic. Asa ziceau si cei de la primaria din Bunesti, cand s-au gandit sa taie plopii cu vasc, sa faca repede un ban. I-a cumparat pe toti Fundatia, 368 de bucati, platind o avere in 1999: vreo 150 de milioane de lei.
Herman si Comunitatea Europeana
Dupa Marele Exod, putini sasi s-au intors acasa. Harald Riese e unul dintre ei. Vinde sosetele si papucii de lana impletiti de femeile din Viscri. La inceput le cumparau doar turistii care treceau prin sat. Acum, toate femeile impletesc lana si, pana la urma, Harald Riese a trebuit sa puna pe picioare o torcatorie.
In vremea Exodului, cand toti isi lasau casele pustii, Herman si Katarina Mller au ramas pe loc. "Am stat sa vedem ce se intampla. Oare pleaca toti?" In batranul Herman, dorul de "Vaterland" s-a stins prin 1978. Era in Germania, povesteste batranul, cand un sef de depozit l-a intrebat de unde vine. "Sa nu-i spui ca din Romania, zi-i din Transilvania", l-au sfatuit rubedeniile. "Din Transilvania", i-a raspuns sasul cu pieptul umflat. "Si unde vine asta?" "Pai, in Romania." "Romania? Cacat!", a zis seful de depozit. "Cacat? Pai atunci ma duc inapoi in cacat." Si Herman s-a intors si nu s-a mai dus in Germania. Batranii au plans dintr-un fel de dor nedeslusit, numai cand au auzit niste luxemburghezi vorbind luxemburgheza. "Vorbeau cum vorbim noi, la Viscri."
Pe Herman il cam scot din sarite, si romanii, si tiganii, ca ar fi lenesi. "Inainte nu era pajiste pe camp. Era grau, pana sub padure. Nu stiam ca se poate trai si fara munca", rade batranul, rotindu-si ochii peste sat. Imbracat in haine "de duminica", isi ia "friua" de brat si asteapta o masina care sa-i duca la Sighisoara. Lumea noua il zapaceste, iar de la Ue n-asteapta nimic bun: "In 38 m-au invatat sa fac Heil Hitler, de la comunisti am invatat sa ridic pumnul strans, dupa revolutie am ridicat doua degete. Si acum, i-am intrebat, cum sa fac in Ue? Sa stau, mi-au spus, cu mainile in buzunar si sa ma uit la cer!".
Ciurda si gastele
Annette Schrob si Roman Gihr au aterizat in Viscri de pe alta planeta. "Acum zece ani, ne-am hotarat sa ne schimbam viata", se destainuie Annette, cu mainile murdare pana la cot cu pamant galben. Si-a lasat cabinetul medical din Mnchen si a cutreierat Europa, cautandu-si locul. Dupa ce au vorbit cu mama Carolinei, au cumparat o casa in Viscri. Si-au deschis o mica pensiune taraneasca. "Oamenii vin aici pentru ca viata e total altfel decat in Austria, sa zicem. Seara vine ciurda, sunt gaste pe drum. Peste 2-3 ani, ma tem ca o sa dispara lucrurile astea", zice Annette intr-o romana plina de "r"-uri metalice. Arhitect peisagist, Roman inoata si el cu mainile printr-o galeata cu pamant galben, pregatind pasta de tencuit.
La Viscri calca, pe timp de vara, cam 40 de turisti pe zi. Vin multi francezi, nemti si englezi. Romanii nu prea dau buzna. Satul a ajuns intre timp pe lista monumentelor protejate de Unesco. Au construit si o mica fabricuta de tigla si caramida, lucrate de mana, cum cere traditia. Acum se ocupa Fundatia de ea, insa vor sa-i dea afacerea tiglarului, desi el se teme ca se incurca in hartii si impozite. Asa ca n-ar prea vrea. Cu 43 de tarani, Fundatia lucreaza deja cu hartii. Le-au scos acte de la Primarie si ii platesc cu factura.
Singurul om complet fericit, pentru care toate lucrurile "se rezolva", este Mircea Palasan, primarul liberal din Bunesti, comuna de care este legat Viscri. Si sasii, si romanii, si tiganii din sat isi bat capul cu o singura intrebare. Cum vor mai mulge ei, dupa integrarea in Ue, cele 284 de vaci? Ca n-au, zic ei, de unde sa scoata 15 milioane, ca sa-si cumpere aparate de muls. Primarul invita la calm. "E o problema exagerata. Asta se intreaba tot taranul roman. Se rezolva." Cum? Dumnezeu stie. In rest, toate bune. E bine ca vine Charles la Viscri, e bine cu turism ecologic, e bine ce face Fundatia. Primarul regreta afacerea cu plopii, dar zice ca s-a intamplat pe vremea celuilalt primar: "Cu totul regretabil ca au plantat un rand de plopi pe langa cei mari si i-au rupt oamenii din sat sau cine i-a rupt". Asta, adauga primarul, inainte sa inchida telefonul, n-a fost bine.
Dan Tapalaga
(Fotografiile autorului)