"Cred ca una dintre greselile pe care le facem acum este ca discutam despre comunism ca despre ceva uniform si compact. N-a fost asa"
- O sa incep printr-o intrebare la moda. Ati semnat vreun angajament cu Securitatea?
- ...(rade) Nu. N-am semnat nici un angajament. In anul 2000, intreaga conducere a Aliantei Civice a chemat la sediu un notar public si, fiecare in parte, am dat declaratii legalizate despre faptul ca nu am semnat nici un angajament, si ca nu am avut nici un tip de colaborare cu Securitatea.
- Ati scris vreo nota informativa pentru Securitate sau ati dat vreo declaratie pentru Securitate?
- Evident, nu. Dar de ce nu ma intrebati daca nu am omorat cinci oameni? Ati avea la fel de multe motive s-o faceti. Iertati-ma ca glumesc, dar ceea ce am scris si am patit inainte si dupa 89 mi se pare ca raspunde intrebarilor de acest fel. De altfel, am cerut de cand s-a infiintat Cnsas-ul sa-mi vad dosarul. Se pare ca el nu se gaseste.
- Credeti ca aveti un dosar de urmarire?
- Nu ma indoiesc ca am avut, chiar daca ar fi adevarat cand ei spun ca s-a distrus. Cand spun "ei", ma refer la faptul ca, in 1995, atunci cand a aparut volumul cinci din Cartea Alba a Securitatii, despre scriitori, a existat o emisiune Tv la care participau Nicolae Ulieru, fost purtator de cuvant la Sri, Mihai Pelin, autorul cartii, si un moderator. La un moment dat, moderatorul intreba cum se face ca scriitorii care au avut probleme in epoca apar foarte putin. Cum se face, de exemplu, ca Ana Blandiana apare doar episodic? Raspunsul lui N. Ulieru a fost: "Problema cu Ana Blandiana este ca dosarul ei a fost distrus de catre cel care o avea in urmarire in decembrie 89". Mai tarziu, in 2004, in timpul ultimei campanii electorale, l-am vazut pe Gheorghe Onisoru explicand ca dosarul unui cutare om politic nu mai exista, sau a fost distrus, ceva de genul asta: "Asa cum a fost distrus si dosarul Anei Blandiana". Ceea ce m-a facut sa sar in sus, pentru ca ma folosea ca detergent ca sa spele pe altcineva. Spusese pe post, dar eu niciodata n-am primit in scris ca dosarul meu a fost distrus. Nu stiu daca este adevarat, dupa cum nu stiu cum as reactiona citind notele informative despre mine, semnate poate de colegi sau de prieteni.
- Daca v-ar anunta de la Cnsas: "Am gasit dosarul dvs., veniti sa-l cititi", nu l-ati citi?
- A, ba da. Insa nu m-as duce ca la o bucurie. Evident, vreau sa stiu daca exista sau nu. Si ce contine.
- Ne intoarcem la epoca de atunci. Ati plecat din tara in cateva randuri: in 68 la Paris, in 73 in Statele Unite, intr-un voiaj mai lung, apoi in Italia. Cum era posibil, se intreaba unii acum?
- Cred ca una din greselile pe care le facem toti acum este ca discutam despre comunism ca despre ceva uniform si compact. In mod evident n-a fost asa. In mod evident, teroarea, represiunea comunista din 51 a fost mai grava decat cea de dupa moartea lui Stalin din 53 si conferinta de la Geneva din 55. Dupa cum, in 58, dupa revolutia din Ungaria, a existat un nou val, mai ales anti-intelectual. Cu procese publice, cu marile procese de amploarea procesului Noica - Pillat... Fenomenul se numea strangerea si destrangerea surubului. Eu am debutat in 59, dupa care am fost interzisa timp de patru ani, pentru ca cineva de la Oradea a trimis o scrisoare....
- ...In care va faceau "fiica de dusman al poporului".
- ...da, tata era inchis, intr-adevar. Deci, ca scriitor debutant, eu am trait in perioada 58, 59, 60. Dupa care, in 64, s-au deschis inchisorile. Tata, care a iesit atunci - din pacate a murit la foarte scurt timp -, povestea ca s-a inaltat steagul alb pe inchisoare. Un fel de semn de pace... Din 64 a inceput o destindere a carei culme a fost in 68, cand Romania a refuzat sa intre cu trupele Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia. Asta a fost singura perioada de libertate relativa si a tinut pana la vizita lui Ceausescu in Coreea de Nord, in 1971, cand din nou a inceput sa se stranga surubul. Apoi, treptat, s-a ajuns la nebunia din anii 80. In acei ani mai buni (repet: 66, 67, 68, 69, 70, 71), ca membru al Uniunii Scriitorilor, daca primeai o invitatie literara din strainatate - si Romania era privita ca o tara in care se petrecea o deschidere si soseau invitatii din strainatate -, formele de plecare erau facute de Uniunea Scriitorilor.
- La intoarcere a trebuit sa dati explicatii la Securitate?
- Niciodata in perioada asta, in care s-a plecat fara probleme, nu m-a intrebat cineva: "Ce ai facut acolo?". In schimb, am scris si am publicat ce vazusem si traisem.
- Adica "notele scrise" erau literare si publice, ca sa zicem asa...
- Da. Am scris intotdeauna cat am putut, si eu si sotul meu, Romulus Rusan, despre ceea ce am trait in strainatate. Era un fel de a vorbi despre lumea libera.
- Dar in 73 nu mai erau vremurile din 68. Si tocmai facuserati un turneu in Statele Unite cu autobuzul. Cum ati ajuns acolo?
- O Universitate din Statele Unite, din micul stat Iowa, nu foarte importanta, desi avea totusi un laureat Nobel printre profesori, a organizat un asa-numit "International Writing Program", in care invitau poeti din toata lumea, din 35 de tari. Incepind din 68, din acea perioada de deschidere, Romania a intrat si ea in acest program, prin Uniunea Scriitorilor, ca institutie. Dar selectia o faceau americanii. Primii care au plecat au fost Al. Ivasiuc si Tita Chiper, dupa aceea nu mai stiu... Baltag, Banulescu, Sorescu cu sotiile... Vreau sa precizez ca programul a continuat cu prezenta romanilor si in anii 80, si dupa 1989. Deci am primit invitatia cu numele noastre, cand deodata lucrurile s-au blocat. S-a spus ca statul roman nu mai accepta ca bursele sa fie nominalizate de cei de afara. Noi am fost primii la care s-a pus problema. Am crezut ca nu mai plecam, dar au inceput insistentele americanilor: adrese peste adrese de la Universitatea din Iowa. In cele din urma s-a cedat si ne-au dat drumul, cu patru luni intarziere. Tin minte ca am ajuns in ajunul Craciunului.
- Ati revenit in Romania la fel de liberi, fara sa dati nici un fel de explicatii, fara sa va intrebe nimeni de nimic?
- Nu ne-au cerut declaratii, dar cred ca era deja ceva banal. Se stia totul despre Iowa City, un deja vechi partener al Uniunii Scriitorilor. De altfel, sotul meu a scris "America Ogarului Cenusiu", carte in care a povestit riguros experienta noastra americana si care a devenit un best-seller.
- Cand ati avut primul contact cu Raul Securitatii, in sensul ca a batut la usa ofiterul de securitate?
- In 81, chiar la propriu. A sunat cineva la usa, am deschis. Erau doi barbati care, fara sa spuna ca sunt de la Securitate, dar purtandu-se ca niste stapani, au spus ca vor sa intre pentru ca vor sa aiba o discutie cu mine. Unul n-a spus nici un cuvant, iar celalalt mi-a tinut un discurs de genul: "Ati fost in strainatate, faceti o foarte buna impresie, parerile despre dvs. sunt excelente, nu ne indoim ca va iubiti tara, deci ati putea sa folositi acest avantaj al imaginii dvs."...
- ...colaborand cu Securitatea?
- Nu, n-au apucat sa o spuna. Eu m-am ridicat in picioare si am zis: "Va rog sa nu mai continuati, raspunsul meu este nu, deci n-are rost sa continuati". Si celalalt, care pana atunci tacuse, a spus: "Sunteti constienta, speram, ca asta inseamna ca nu veti mai pleca in strainatate".
- Au mai incercat dupa aceea?
- In afara de asta, am fost vizitata - mai ales in perioada interdictiei mele de publicare din ultimii ani - de persoane pe care le simteam ca provocatori, care fie ca imi cereau adresa Europei Libere, ca sa solicite ajutor pentru poporul roman, fie ca imi cereau sa ma dezic de Europa Libera si chiar sa cer sa inceteze transmiterea poemului meu despre Arpagic. Sa nu uitam ca in acea perioada eram considerati - scriitorii din jurul Romaniei Literare - agenti ai Europei Libere sau, dupa o ciudata impartire facuta de un activist de la Comitetul Central, "albi" (in opozitie cu scriitorii regimului, adica "rosii"). Dar, sa revin. In 82, eu am primit premiul Herder. Evident, Uniunea Scriitorilor trebuia sa-mi faca formele. In anunt si invitatie se preciza inclusiv faptul ca sunt cea mai tanara dintre premianti si ca isi doresc ca eu sa vorbesc in numele premiantilor, atunci cand voi veni la Viena. Au trecut o luna, doua, trei si nu s-a intamplat nimic. Eram aproape sigura ca nu voi primi aprobarea. Se pare, totusi, ca au fost mari insistente diplomatice, premiul era dat in prezenta presedintelui Austriei. Deci, in cele din urma, intr-un mod cinic e putin spus, in ajunul zilei in care se decerna premiul, am primit un telefon de la Consiliul Culturii, si mi s-a spus: "Tovarasa Blandiana, dvs. aveti pasaportul si nici nu va interesati..."... Dupa aceea a fost tot mai greu. In 86, de exemplu, mi s-a refuzat viza pentru un recital international de poezie la Covent Garden, si in locul meu pe scena, alaturi de un scaun gol, a fost citita o scrisoare de protest a organizatorilor.
"Ma numar printre cei care au facut tot ce au putut
ca sa se ajunga la o deschidere a dosarelor"
- Sa iesim din anii de dinainte de 89. Dosariada de azi, ce parere aveti despre ea?
- In primul rand, as incepe prin a va spune ca ma numar printre cei care au facut tot ce au putut ca sa se ajunga la o deschidere a dosarelor. Am sprijinit Proclamatia de la Timisoara cu celebrul punct 8, care cerea sa nu mai poata intra in viata politica - nu doar colaboratorii Securitatii, dar si ofiterii de Securitate si activistii de partid; deci, sa nu ne mai poata conduce toti cei care au avut legatura cu Securitatea si toti cei care au fost activisti de partid remunerati. Ceea ce face Cnsas-ul este o mica parte din punctul opt. Ca romanca, sunt mandra ca, in Romania, a aparut - pentru prima oara in 11 martie 1990 - primul program rational si logic, pe puncte, de trecere dinspre societatea de tip totalitar spre statul de drept. Asta a fost proclamatia de la Timisoara. Punctul 8 este unul din cele 13 puncte. Peste un an, avea sa se discute in Cehia si sa se voteze condamnarea comunismului si legea lustratiei, in aceiasi termeni. Dar in timp ce la ei a devenit lege, la noi a ramas doar un vers intr-un cantec din Piata Universitatii.
- Iata ca astazi, la 15 ani de atunci, discutia este reinnodata intr-un fel un pic mai confuz...
- Pentru prima oara, atmosfera de tensiune din societatea romaneasca, de tensiune si chiar de isterie, seamana cu cea din 90. Anul 90 a fost un an teribil din acest punct de vedere. Iar punctul comun este faptul ca atunci, la inceputul anilor 90, cei care erau cu adevarat vinovati, nu stiau inca in ce masura nu vor fi pedepsiti. Era evident ca amestecul de revolutie si de lovitura de stat, intr-o oarecare masura, le scapase din maini. A existat atunci o panica a celor responsabili de ce fusese inainte, care a creat acea isterie si care a dus la tot infernul anului 90: scrisori de amenintare cu moartea, dezinformari, construirea unor perdele de fum, organizarea profesionista a unor confuzii, lucruri care se simt din nou acum.
- Si ce explicatie aveti ca acum atmosfera seamana din nou cu cea din 90?
- Explicatia mea este ca, pentru prima oara acum (si o spun cu parere de rau, pentru ca normal ar fi fost ca asta sa se intample in 97, cand venise un grup de partide democratice la putere), pentru prima oara acum, se simt din nou amenintati. Apropierea de integrare favorizeaza apropierea de adevar.
- Dar cine sunt cei care se simt amenintati? Va intreb asta pentru ca victimele dosariadei sunt intr-o parte unde nu ne asteptam. Iata, Mona Musca in politica, Sorin Antohi din lumea intelectuala, parintele Marchis la preoti. Ei sunt calaii?
- Dati-mi voie sa-l citez pe Marius Oprea, care repeta la nesfarsit, si pe buna dreptate, ca principalul lucru este sa fie publicate listele de ofiteri, cei care ii obligau pe ceilalti sa devina colaboratori. In al doilea rand, asa cum spune si legea, principala problema sunt oamenii politici. Iar dintre ei, demnitarii de nivel national, nu orice consilieri comunali al caror numar, de ordinul zecilor de mii, blocheaza atat de redusele posibilitati ale Cnsas. Sigur ca trebuie sa se stie adevarul despre toate categoriile. Dar exista prioritati. Iar problema este ca aceia care sunt santajabili, cei care au colaborat cu Securitatea, sa nu poata sa ne conduca intr-un fel sau altul. Nu mi se pare firesc sa se ia cu penseta, ba dintr-o categorie, ba dintr-alta.
- Ce se intampla acum credeti ca este reforma morala asteptata de societate, sau vorbim aici despre un subiect important, deturnat intr-un razboi politic?
- Acum exista Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului de pe langa Primul ministru, Comisia Prezidentiala pentru Analiza Dictaturii Comuniste si Cnsas. In mod evident, sunt eforturi, pentru prima oara sistematice, ale unor organisme de stat, pentru aflarea adevarului legat de comunism. De aici, si reactiile celor pe care adevarul ii va deranja. Presiunile sufocante asupra Cnsas se fac prin trusturi de presa, ai caror patroni au sau ar putea avea certificat de colaboratori ai Securitatii. Si care au tot interesul sa creeze confuzie, sa complice sau sa amane deciziile. Din cauza asta, se arunca din cand in cand pe piata niste nume sonore, pentru ca totul sa se deturneze. Speranta mea este ca lucrurile vor merge spre lamurire. Dar este absolut necesar sa se puna capat felului in care se incearca din partea vechilor structuri, prin obscuri intermediari, manipularea lucrurilor. Aruncarea suspiciunii nefondate pe nimic asupra unor oameni care nu sunt demnitari are scopul de a muta accentele si de a cobori in deriziune insasi ideea de aflare si de utilitate a adevarului.
Dan Tapalaga