Scriam intr-un numar trecut despre criza in care a intrat romanul francez contemporan: in ciuda numarului mare de scriitori harnici, cu toate ca virtuozitatea stilistica si artificiile de constructie sunt epatante, impresia generala e a unei spume cu arome artificiale, a unor voci mai mult sau mai putin "lucrate", care canta cu tra-la-la fiindca nu prea mai au ce spune. Cartea pe care vi-o recomand azi e si ea ilustrarea acestui simptom, dar merita citita din doua motive. Primul ar fi ca a luat anul trecut Premiul Goncourt, fiind in mod surprinzator preferata romanului lui Michel Houellebecq, Posibilitatea unei insule, lansat cu enorm tam-tam mediatic si considerat favorit. (Cum si traducerea acestuia a aparut de curand tot in "Biblioteca Polirom", aveti posibilitatea de a le compara si a judeca singuri cui i s-ar fi cuvenit prestigiosul premiu.) Houellebecq e un critic virulent al tendintelor sinucigase ale societatii contemporane, scandalos de "incorect politic", consistent si cu miza mare. In plus, are la activ fulminante succese internationale, precum Particulele elementare si Platforma (traduse si la noi), e mult mai cunoscut si mai comentat decat melancolicul Weyergans, e un scriitor vedeta. Al doilea motiv ar fi ca Trei zile cu mama e mai usor si mai placut de citit, mai simpatic-sentimental, nu-ti biciuieste imaginatia cu idei si scene socante, are rafinamente dulci-amarui, foarte frantuzesti. Poate de aceea membrii Academiei Goncourt - scriitori cu totii in varsta - l-au preferat pe romancierul spumos de 65 de ani celui de 48, viguros si brutal, apreciat mai ales de tineri. Pe scena literara franceza, Francois Weyergans e simpatizat cu ironie, fiind identificat cu naratorul din autofictiunile sale, un scriitor profesionist mereu in criza de bani, de inspiratie, de varsta, de constiinta, cu un ascutit simt al tragicomicului. Dupa ce a publicat in 1992 un roman autobiografic despre relatia cu tatal lui (si acesta scriitor si critic de cinema) sub titlul Franz si Francois, Weyergans a tot anuntat, timp de opt ani, aparitia iminenta a unui roman si despre mama (ea insasi nerabdatoare sa-l citeasca). Intr-un interviu, povesteste ca editura afisase si postere publicitare pentru cartea inca nescrisa, iar o cunostinta l-a anuntat ca si-a cumparat-o deja din librarie, prin 2002. Trei zile cu mama a aparut in sfarsit in toamna 2005 si e povestea imposibilitatii de a scrie o carte chiar cu acest titlu, naratorul, pe nume Francois Weyergraf, neavand nici chef, nici rabdare de a-si respecta contractul editorial pentru care incasase deja banii. Urmarit de fisc, la care se aduna datoriile, ezitand intre ceea ce a promis sa scrie si ceea ce i-ar face lui placere sa scrie (o carte intitulata Povesti de alcov, in care sa-si rememoreze aventurile, reale sau inchipuite, de mare afemeiat), romancierul se multiplica dupa sistemul papusilor rusesti in alte voci narative - Graffenberg, Weyerstein, Weyerbite - ratacindu-se cu aceste alter-ego prin subiecte ce nu pot fi tratate intr-o carte intitulata Trei zile cu mama - unele de-a dreptul trasnite, de un umor sec remarcabil. Dar, in ultima parte, Weyergraf preia din nou puterea, impunand-o ca personaj pe Marie, mama lui octogenara, dominatoare si care stie ce vrea de la viata. Un accident al batranei ii prilejuieste scriitorului in blocaj de inspiratie intoarcerea in casa copilariei din Provence, reintalnirea cu cele patru surori ale lui, si ele deja varstnice. Zilele petrecute cu mama fac sa dispara descurajarea de a nu putea scrie cartea promisa, suferinta datoriei si angoasa perfectiunii, in fata evidentei ca a fost si e fiul iubitor al acestei mame vitale, ca, oricat de batran el insusi, cordonul ombilical nu poate fi taiat. Povestindu-si sub diferitele variante de nume tandretea, melancolia, obsesiile, tribulatiile conjugale si paterne, plictisul, beneficiile si dezavantajele meseriei de scriitor, Francois W. a brodat din nimicuri o dantela frumoasa.