Tema s-a vanturat inca din primul an al actualei legislaturi, atunci cand, la decizia presedintelui Traian Basescu, alianta Da a preluat sefia Executivului. Neputand intruni majoritatea parlamentara necesara, Ada a fost nevoita sa realizeze o coalitie heteroclita, din care doar dusmanii ireductibili ai dreptei democratice, Psd-ul si Prm-ul, erau exclusi. S-a ajuns astfel la acceptarea a ceea ce d-l Basescu a denumit "solutia imorala", adica a Pc-ului, partid "dubios", strecurat in Parlament, ca urmare a unor "mariaje de interes" cu alte grupari mai mari (Psd-ul). Nici Udmr-ul nu reprezenta o solutie fericita, stiut fiind ca multi romani, in special cei ardeleni, sunt sensibili la anume tendinte revizioniste ale minoritatii maghiare. O coalitie guvernamentala cu aceste partide parea, de la inceput, neperformanta, minand ambitiosul program ce l-a dus pe d-l Basescu la Presedintie si a dat Ada un procent electoral suficient de mare pentru a putea deveni prima forta a Parlamentului.
Ideea anticipatelor a lansat-o tot presedintele, care a intuit ca efectul psihologic al victoriei sale si argumentul tare al imposibilitatii realizarii programului de guvernare va permite Ada sa obtina un scor electoral superior celui din noiembrie 2004, scor ce ar fi putut sa-i asigure renuntarea la o coalitie mai larga. Ideea, acceptata initial de liderul Pnl, Calin Popescu-Tariceanu, a fost pana la urma respinsa de grupul din jurul acestuia, pe motivul ca, dupa alegeri, presedintele l-ar numi ca prim-ministru pe Theodor Stolojan, fostul sef al liberalilor si consilierul sau apropiat, fapt care ar fi dus la pierderea influentei respectivului grup asupra administratiei. Respingerea anticipatelor l-a obligat pe d-l Basescu sa vorbeasca de rolul "grupurilor de interes" din guvern, grupuri evident patronate de liberali, provocand astfel prima fisura majora in Ada. Intre "cele doua palate", Cotroceni si Victoria, s-a declansat in consecinta un fel de competitie pentru captarea bunavointei electoratului, competitie clar dominata de popularul Traian Basescu, ce a reusit - de multe ori - sa-l puna in situatii ridicole pe elegantul Calin Popescu-Tariceanu. Proportia electorala ce a stat la baza protocolului Ada a ajuns sa se inverseze, Pd-ul - ai carui reprezentanti in Executiv au dat mereu o impresie de eficienta si sobrietate - devenind dominant in sondaje. Daca Pnl-ul a ramas solidar, acest lucru s-a datorat faptului ca de d-l Tariceanu, ca sef al Administratiei, depindeau demnitatile si functiile cele mai cautate.
Respingerea ideii anticipatelor a potentat, totusi, un grup contestatar din Pnl, grup ce sesizase ca uzura inevitabila a guvernarii, reprosurile pentru neindeplinirea programului electoral si afacerile oneroase musamalizate (dar dezvaluite de presa) vor fi contabilizate pe seama partidului lor. Grupul condus de trio-ul V. Stoica, T. Stolojan si M. Musca, a venit cu propunerea fuziunii - in formula federativa - intre Pnl si Pd pentru formarea unui mare "partid popular", la care ar fi aderat si Pntcd-ul si alte grupari crestin-democrate. Propunerea convenea Pd-ului (si, desigur, mentorului sau, T. Basescu), ce tocmai primise statutul de aspirant la Ppe, formula partinica dominanta in Uniunea Europeana. Culmea este ca daca Pnl-ul ar fi acceptat propunerea, ar fi devenit forta conducatoare a noii formatiuni, in virtutea protocolului Ada, inca in vigoare. Aceeasi "echipa" grupata in jurul premierului a respins insa si aceasta "oferta", pe baza acelorasi motivatii obscure, ce au dus la excluderea "anticipatelor". Contestatarii au fost "reprimati" destul de dur, atragandu-se astfel atentia asupra ingrijorarii lor justificate privind soarta partidului. Multi membri de la "baza" le-au dat dreptate, fara a-i sustine fatis, din cauza riscului de a pierde "beneficiile" administratiei.
A urmat lovitura teribila data prestigiului liberal prin dezvaluirea ca finantatorul partidului si omul din spatele premierului, magnatul petrolier Dinu Patriciu, a "sponsorizat" in campania electorala "dusmanul de moarte al liberalismului", Psd-ul, ca o consecinta a "protectiei" pe care guvernarea acestuia i-a acordat-o. Sustinand coalizarea celor doua formatiuni (Pnl si Psd), d-l Patriciu s-a gandit, probabil, la "curatarea" Psd-ului de coruptii cei mai cunoscuti, la onorabilizarea lui. Pentru liberalii de rand (cu exceptia organizatiilor finantate direct de magnat), "surpriza Patriciu" a fost insa extrem de derutanta, mai ales ca demola o teza fluturata exacerbat de d-l Tariceanu, cea a identitatii si puritatii liberale. Salvarea conducerii Pnl-iste oficiale a venit ca urmare a altei meandre a destinului romanesc: desecretizarea dosarelor Securitatii. Cea mai discreditata persoana dintre liberali a fost deputata Mona Musca, simbol al liberalismului militant si al consecventei doctrinare. Prabusirea d-nei Musca a blocat grupul contestatar si i-a obligat pe liberalii "de rand" sa accepte, de voie, de nevoie, conducerea in functiune. Admiterea in Ue, la 1 ianuarie 2007, va repune, totusi, in discutie, problema unor alegeri anticipate. In actuala formula, cu Udmr contestat de electorii proprii, cu un Pc obstructionist, marcat de frustrarile finantatorului sau, "Felix", nu se va mai putea vorbi de implinirea, fie si minimala, a programului de guvernare din 2004. Ca responsabil al Executivului, Pnl-ul va fi cel caruia i se va prezenta nota de plata. O rasturnare a aliantelor, printr-o deschidere spre Psd (si, in umbra, spre Prm), va avea - orice argument ar aduce "gruparea Patriciu" - consecinte devastatoare pentru Pnl ca partid. In Ada, proportia initiala s-a rasturnat. Pd-ul nu poate insa provoca "anticipatele" fara Pnl. Pe moment, liberalii sunt de neocolit. Dar numai pe moment. Daca il vor pierde, procedand contra naturii, s-ar putea sa-i regasim acolo unde se afla, sa speram ca trecator, colegii lor de istorie, taranistii.