Batrana sta pe scaun langa masa. Are in poala un manunchi mare de leustean, din care ia din cand in cand cate-un fir si-l taie pe scandura pusa dinaintea ei. Fiecare taietura de cutit e insotita de o aplecare usoara, sacadata, a capului. Mirosul crud al ierburilor umple incaperea, deodata cu lumina amiezii. Asa mi-a povestit nana Ioana toata viata ei: taind leusteanul si ducand cate-o frunza la gura, din cand in cand. Si cred ca n-as gresi cu nimic daca as numi cele spuse de ea - "Poveste de vara cu gust de leustean".
Grija cea mare
Ioana Banu are 93 de ani. Este cea mai batrana femeie din satul Coza Vrancei. Traieste singura, intr-o casuta asezata pe o ulita marginasa, dupa ce-ai trecut podul cel mare de lemn. Baietii ei, trei la numar, mai vin din cand in cand pe la ea, ii aduc vesti din sat. Si vecinele. Mai iese si ea, uneori, la portita, ca sa vada ce mai e nou in susul si in josul ulitei. E sanatoasa. Nu se plange de boli. N-are gaini, n-are pisica, n-are caine, are numai trei tufe de fasole, un pic de patrunjel si de leustean, vreo cateva cepe si o mana de flori pe marginea cararii dinspre poarta. Le inspecteaza pe toate de mai multe ori pe zi, ca sa vada daca s-a mai deschis vreun boboc sau daca a mai crescut vreo pastaie, daca s-a rupt vreo frunza ori daca a miscat vantul vreun arac. Vede orice schimbare, nimic nu scapa de ochiul ei cunoscator. Grijile ei marunte, legate de gospodarie, s-au imputinat cu trecerea anilor, mai ales ca o alta grija, cu mult mai mare, s-a furisat in viata ei: grija cea de pe urma.
"Casa aiasta, in care stau eu, a fost vanduta de baiatul meu, si io am dreptul sa stau in ea doar cat traiesc. Nimeni nu ma poate da afara, este hartie scrisa, dar dupa aceea? Ce-o mai fi oare dupa aceea, ca vezi dumneata, mai sunt randuieli de-ale sufletului dupa ce mori, si daca nu tii seama de ele, nu e bine. La asta ma gandesc cat e ziulica de mare, ca pe mine m-or duce la cimitir, da sufletul se intoarce la casa lui, si daca n-or tine randuielile alea, de patruzeci de zile, el pe unde o umbla? Pe langa garduri, in loc sa stea ici-sa, frumos, pe lavita, cum stam noi? Ori sus, la cheutoarea casei, ca sa vada curtea, ori colo, in gradinita, ca sa mai miroasa tufa de iasomie? Unde-o sta el, sireacul, daca astia de-au cumparat casa n-or vrea sa tina randuiala la morti?"
Intrebarea ramane ca o punte intre noi. Nu stiu ce sa-i raspund, si-n privirea ei iscoditoare vad ca parca asteapta de la mine ceva. Dar eu n-am libertatea pe care o are ea, atunci cand vorbeste de moarte. Ma fastacesc si-i pun alte intrebari.
Primele invataturi
Ioana Banu e nascuta la Tulnici. Aici, in Coza, a venit "cu maritatul". Tatal ei, Serb Bulimej, era "prevenit" de la Vizantea Vrancei si era un om avut. "Umbla cu un chimir mare, de pele roscata, nu din acela de terchea-berchea, si-n chimir tinea totdeauna cativa galbeni". A facut avere cu oile, muncind de dimineata pana noaptea, cot la cot cu ciobanii, pe care-i avea ca ajutoare. Dumnezeu nu i-a tinut partea si i-a luat prima nevasta, lasandu-l vaduv, la patruzeci de ani, cu cinci copii de crescut. "Atunci a pus ochii pe mama mea, Mariuta, care n-avea decat saptispe ani. A pandit-o, a pus mana pe ea si hapt! A dus-o la el acasa si-a facut-o nevasta lui. Saraca de ea, era numai o copila, si el avea cu prima muiere copii mai mari decat ea. Da au respectat-o toti si el i-a tinut partea totdeauna si i-a mai facut sase copii. A treia copila a lor sunt eu, nascuta in octombrie, in vremea razboiului. De la maicuta am invatat ca toate pe lumea asta au un rost si ca nu poti fugi, orice ai face, de ceea ce ti-e scris. De la ea am invatat si randuielile de la mort. Ani de zile n-am avut grija lor, si acuma, tot mai des imi amintesc ce-mi spunea maicuta ca e bine sa faci si cum trebuie sa impaci lumea asta cu aia de dincolo."
Casuta sufletului
"Mai intai", imi spune matusa Ioana, "daca moare omu, se pune doliu la usa, cat e usa de lunga, de-o parte si de alta, ca sa stie lumea din sat. Apoi, se pune o panza neagra, de-un metar si jumatate de lunga, taman deasupra usii, pi unde trec oamenii". Numai ca langa ea se mai pun si-o sticluta cu vin si o bucata de paine. Painea-i pentru pasarea mortii, care vine si "da ocoale cat e mortul in casa". Vinul e pentru acela care ridica panza neagra din usa, cand doliul s-a sfarsit. "Sufletul mortului nu bea si nu mananca nimica vreme de patruzeci de zile, e satul inca din lumea asta. Numai dupa aia, dupa ce preotul ii ridica panaghia, trebuie sa te-ngrijesti sa-i dai si lui de mancat si de baut, ca atuncea pleaca de la casa."
Aflu apoi ca sufletul nu pleaca de tot, ca se mai intoarce din cand in cand, prin locurile pe unde a haladuit, si ca mai demult, era obiceiul sa se faca un fel de "casuta" a lui, in casa sau in curtea in care a locuit. "Se facea asa, din lemne, ca o casuta, si se puneau paturi deasupra, si acolo se punea pat cu perne si o masa si doua scaune, ca sa poata veni sufletul cu cineva, ca poate-i urat si lui sa vina singur. Si se puneau doua blide pe masa si doua pahare, ca sa aiba sufletul din ce sa dea de baut si de mancat la ala de venea cu el. Si-apoi, cand se termena alea patruzeci de zile, se desfacea casuta sufletului si ce era acolo, tot, perne si paturi, si lemne, si masa, si scaune, si blide, tot, tot, cum t-am spus, tot se dadea de pomana. Acu nu se mai face casuta de asta si poate ca de-aia nu sa linistesc sufletele celor morti."
Matusa Ioana imi mai spune ca ea are tot ce-i trebuie: "si de viata si de moarte", si-mi arata costumul cu care vrea sa fie inmormantata: "jacheta brodata ca la Muscel si camasa cu maneci inflorate". Si pantofii i-a pus alaturi, ca "nu-i bine omul sa mearga dincolo descult". "Nu ma tem de moarte, dar n-o rog sa vina. Sa mai stea acolo unde e. Stiu io ca toate au randuiala lor, si ceasul care ti-e scris bate numai cand trebuie. Al meu poa sa mai astepte."
Satul dintre ape
Coza e un sat intins, asezat pe malul unui parau iute, care face cateva ocoluri si desparte asezarea in mai multe catune. De-aceea oamenii i-au zis "satul dintre ape". La vremea amiezii, satul dintre ape e aproape pustiu. Tinerii sunt plecati sa munceasca, "la negru strain", iar pe la porti mai apar, ici si colo, cate un batran, cate o batrana, ca niste paznici neputinciosi ai curtilor goale. "Fereasca Dumnezeu de un foc, ca ardem ca sobolanii, n-are cine ne scapa. Aici o baba schioapa, colo un mos in carja, dincolo o surda, astia santem acuma in Coza. Ii vai de capul nostru. Nu-i rau ca tinerii pleaca la munca, vin de-acolo cu banisori si-si fac case frumoase. Altceva ii rau, ca vin de-acolo cu nasu pe sus, de nu-ti mai zice unul buna ziua, ori sa te intrebe ce mai faci, ce mai gandesti. Trece pe ulita si pare ca nici nu te vede, pare ca a uitat de unde a plecat. Asta-i raul cel mare, ca se leapada de sat si de viata de aici, ca se amesteca la obiceiuri cu streinii. Ca nu mai stiu care-i datina si ce-i de facut cand se naste om si cand moare."
Naprazna
Dar pe langa grija cea de pe urma, Ioana Banu are si bucurii. De pilda, este fericita pentru ca Dumnezeu i-a dat puterea sa ierte. Dar ce iertare! Cat e ziua de lunga, ca trebaluieste prin casa sau ca umbla prin curte, in minte are un singur gand: cum a iertat cat a trait si cat de greu a fost sa invete sa ierte. Mai intai, l-a iertat pe tatal ei, care i-a dat mai putina avere decat fratilor si surorilor ei, pentru ca s-a maritat fara veste, cu un om "dintr-un neam cu patima", adica un neam in care au mai fost despartiri intre soti - mare pacat, pe vremuri. Ea n-a primit la nunta, ca surorile ei, galbeni din chimirul cel mare al tatalui, dar i se umezesc ochii si acuma cand si-l aminteste in ultima lui zi de viata, intins pe cerga de lana, in livada inflorita, incercand sa citeasca ceva dintr-un ziar. Apoi, l-a iertat pe barbatul ei, care a parasit-o timp de patruzeci de ani, pentru a sta cu o alta femeie, mai tanara decat ea. Dar iertarea asta a fost mult mai grea, "Parca-mi rupea carnea de pe mine cu clestele". In iertarea asta a trebuit sa uite hora la care l-a cunoscut, sa uite cum a tinut-o in brate, cum s-au dat in scranciobul adus intr-o duminica in sat, sa uite cu totul de ziua aceea de Ispas, in care l-a vazut intaia oara pe ulita, si si-a zis ca un astfel de om i-ar placea de barbat. Timp de patruzeci de ani a invatat zi de zi sa uite si sa ierte, pana intr-o dimineata, cand l-a vazut ca se intoarce in curtea ei, ca-i tremura mana de boala si ca are nevoie de sprijin, ca sa poata sta in picioare. L-a lasat in curte, rezemat de gard, a intrat in casa si-acolo, cerand ajutor de la icoana Maicii Domnului, a inteles (ca o strafulgerare i-a venit gandul) ca el s-a intors acasa ca sa moara, si ca Dumnezeu i-a dat ei povara si greutatea si bucuria de a-l ierta inainte de moarte. I-a pus inainte o farfurie cu bucate si, fara sa-i spuna o vorba, l-a ajutat sa manance. Trei saptamani l-a hranit ca pe-un prunc, l-a intors in pat, ca nu mai avea putere, si l-a ingrijit cu toata dragostea care i-a fost furata timp de patruzeci de ani. Si dupa trei saptamani, el a murit in bratele ei. Ea stie acuma ca sufletul lui n-are hodina si ca se duce in preumblarile lui si pe la cealalta femeie, ca e ratacit, ca nu se poate hotari, dar il iarta, asa cum l-a iertat atunci cand i-a adus blidul de mancare. Si de aceea pune si-acum pe masa, ori de cate ori mananca, doua blide, si pune in pat doua perini, si pune pe masa doua pahare, pentru ca si sufletul lui, chinuit, sa gaseasca drumul catre acasa. Si face toate astea stiind ca "asta-i cel mai greu lucru pe lumea asta: sa sa linisteasca sufletul ratacit".
La plecare, am rugat-o pe matusa Ioana sa se aseze pe bancuta din curte ca sa-i facem o fotografie. N-a vrut. Banca aceea nu mai este a ei. A fost vanduta odata cu casa. S-a asezat in fata usii de la intrare si am fotografiat-o acolo. Acolo unde se va intoarce si sufletul ei, ori de cate ori va dori sa fie acasa.
Fotografii de Ion Longin Popescu